Visul lui Ştefan cel Mare
-
de Dimitrie Bolintinenu
- Seara răspândeşte umbrele-i uşoare.
- Şi melancolia trece gânditoare.
- Dar Ştefan cel Mare, rătăcit prin văi,
- Dintr-un corn de aur cheamă bravii săi.
- Inima-i zdrobită ca a lui oştire;
- Ţara-i întristată ca a lui gândire!
- Pe un colţ de piatră şade el în dor;
- Vântul suflă păru-i lung, fluturător.
- Pentru-ntâia oară inima lui plânge!
- Ochii lui revarsă picături de sânge.
- Acolo dă capul somnului mijind
- Ce-i închide ochii cu-aripa-i d-argint.
- Iată că-i apare o fecioară jună,
- Ale cărei plete strălucesc la lună,
- Negre şi bogate sub cununi de flori;
- Ochii ei asupră-i cad pătrunzători;
- Cad ca două raze, dulci şi călduroase,
- Mâna ei atinge coamele-i undoase.
- - "Ce? Eroul mare, umbra a grăit,
- Însuşi el suspină şi s-a îndoit?
- Înţeleg fricosul ce ascuns loveşte,
- Robul ce sărută jugul ce-l striveşte;
- Dar un suflet mare, suflet de bărbat,
- Nu-nţeleg, o, Ştefan, cum s-a întristat!
- Mergi pe a ta cale, nu sta niciodată!
- Urmă datoria care ţi-e lăsată!
- Orice-mpiedicare, stavili, vor pieri;
- Cu-orice-mpiedicare ţar-a ta va fi!"
- Pe un nor de aur zboară ea cu fală;
- Un parfum de roze pasul ei exală.
- Ştefan se deşteaptă, şterge faţa sa,
- Unde-o lăcrimioară dulce se scura.
- Luna argintoasă râde printre nori,
- Dulcea filomelă cântă între flori;
- Iar la focul lunii, când mi se deşteaptă,
- Vede-a lui oştire care îl aşteaptă.
- Vede căpitanii ce îl înconjor
- În tăcerea nopţii le vorbeşte lor:
- - "Fraţilor de arme, fala romănească!
- Dacă o să piară ţara părintească,
- Dacă-n cartea soartei este însemnat
- A pieri poporul cel mai lăudat,
- Cel puţin atuncea piară vitejeşte
- Remuşcând toiagul care îl loveşte,
- Ca un ager şarpe ce lovit şi-nvins,
- Caută să muşte cel ce l-a atins!
- Astfel e românul, şi-n a lui cădere
- Cine îl răneşte, după dânsul piere!
- Astfel e românul, astfel să pierim,
- Şi-n căderea noastră chiar să ne mărim!"
- Mii de glasuri strigă… Luna bucuroasă
- Dintr-un nor de aburi pare mai voioasă;
- Stelele de aur mai cu foc lucesc
- Şi-n adâncul nopţii văile mugesc:
- - "Astfel e românul, astfel să pierim,
- Şi-n căderea noastră chiar să ne mărim!"
este foarte frumoasa poezia