Sită Deasă

articol de: Prof. Gheorghe Turcea

În urma unor săpături s-au descoperit resturile vechiului sat dacic aflat exact pe locurile din jurul casei părinteşti a poetului. În vara anului 1979, Muzeul judeţean Botoşani, în colaborare cu Institutul de Istorie şi Arheologie “A.D. Xenopol”, din Iaşi, a început săpăturile de salvare, continuate şi în toamna anului 1980, rezultatele confirmînd existenţa unei aşezări a dacilor şi a dacilor liberi, descoperindu-se totodată şi ceramică dacică şi o amforă. Eminescu şi-a slăvit înaintaşii în “Epigonii”, poem de o viziune cuceritor romantică a trecutului: “Cînd privesc zilele de aur a scripturilor române/ Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine”. În viziunea lui romantică, Eminescu socoteşte că istoria oricărui popor începe cu mitologia lui. Influenţat de gîndirea iluminiştilor transilvăneni, îşi imaginează, încă de tînăr, un poem epic intitulat “Genara”. Lui Ştefan cel Mare, Eminescu i-a închinat “Doina”: “De la Nistru pîn’la Tisa/ Tot românul plînsu-mi-s-a/ Că nu mai poate străbate/ de-atîta străinătate (…), Cine-au îndrăgit străinii/ Mînca-i-ar inima cînii/ Mînca-i-ar casa pustia/ Şi neamul nemernicia!”. După Ştefan, eroul prezentat a fost Mircea cel Bătrîn, din care a făcut un adevărat prototip de erou român. Dacă istoricii nu pot spune cu exctitate cum a fost bătălia de la Rovine, poetul, cu geniul intuiţiei, a descris lupta şi a făcut cu mijloacele artei, o personalitate cu virtuţi şi comportamente aşa de vii şi de puternice, încît i-a dat măreţia de simbol. Nu ştim dacă Eminescu a văzut tabloul motiv de la Cozia, sigur este că portretul schiţat în “Scrisoarea III” rămîne etern prin genialitatea viziunii, prin chipul luminos de erou care întrupează însuşirile majore ale poporului român. Eminescu a trăit şi s-a format într-o epocă de adînci frămîntări sociale şi politice. Era un revoluţionar însufleţit de idealurile patriotice pentru care militaseră revoluţionarii paşoptişti Nicolae Bălcescu, Avram Iancu, Alexandru Ioan Cuza, Vasile Alecsandri, Gh. Magheru etc.
Din articolele intitulate programatic “Mîndria de a fi român”, cităm: “Atunci cînd neamurile sălbatice porniră dinspre miazănoapte, apus şi răsărit, ca să risipească comorile adunate la miazăzi şi apus, atunci - spune Eminescu - poporul român nu era decît zămislit, atunci cînd aceste popoare răsfăţate în biruinţe şi stăpîniri se pierd de pe faţa pămîntului, atunci se iveşte încetul cu încetul din Hemu şi din Carpaţi un popor tînăr şi plin de putere războinică, poporul român, gata de a începe lupta pentru păstrarea individualităţii sale”. “Eroii lui Eminescu au nume sonore, autohtone: Burebista, Decebal, Mircea, Ştefan, Mihai Viteazul, Alexandru Ioan Cuza, Tudor Vladimirescu, Bălcescu, Avram Iancu. L-a pasionat întotdeauna “a istoriei minune” şi a căutat în ea temei, pilde, înţelesuri, învăţătură, îmbărbătare ori usturătoare pleasnă de bici pentru contemporanii nemernici.
Se ştie că, în organizarea şi desfăşurarea serbărilor de la Putna din 1871, studentul Mihai Eminescu a avut un rol major, dovedind practic că dragostea lui pentru istorie este o latură identică, o componentă vitală a iubirii de ţară. “Cîntecele populare îl încîntau - ne spune Ştefanelli, referindu-se la petrecerile organizate la Viena de Societatea Academică, “România Jună”, la care lua parte şi poetul - şi le cînta cu mare plăcere”… Mai tîrziu, după înapoierea de la Viena şi Berlin, pe cînd se afla la Bucureşti, ori de cîte ori avea prilejul să asculte muzică populară, îndeosebi doine şi cîntece bătrîneşti, poetul trăia momente de profundă încîntare sufletească, izolîndu-se de tot ce se află în jurul lui”. Prin 1868, în zilele cînd l-a întîlnit pentru întîia oară pe I.L. Caragiale, după ce i-a vorbit “despre daci, despre Ştefan cel Mare, Mircea cel Bătrîn, Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul, şi-a manifestat interesul pentru propovăduirea lor, pentru cunoaşterea istoriei neamului nostru românesc şi a rolului acestor personalităţi. Gheorghe Eminovici, spune George Călinescu, era un om bine instruit, cunoscînd franceza, germana, rusa, greaca şi ucrainiana. De aici şi instruirea aleasă a copiilor, care au fost trimişi la studii în străinătate. Deci, Mihai Eminescu, pînă la 14 ani cît a stat în Ipoteşti, şi-a putut face o bună pregătire în cadrul familiei. Apropierea de marele boier Balş a dus la schimbul de cărţi între cele două familii. Balş dispunea de o bibliotecă vastă, cu peste 3.000 de volume. Gheorghe Eminovici avea plăcerea lecturii, cumpăra cărţi, le aranja în dulapuri înscriindu-le într-un catastif. Acest lucru s-a dovedit din însemnările lăsate la Balş. Aici la Ipoteşti, de unde s-a înălţat în strălucire universală Luceafărul geniului poetic naţional, cinstim cu emoţie memoria nemuritoare a celui mai iubit poet al neamului nostru românesc, Mihai Eminescu. Visul lui de dreptate, de libertate şi înălţare a României cîntate în vers de aur îşi află împlinirea în strălucitele versuri: “Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie/ Ţara mea de golorii, ţara mea de dor/ Braţele nervoase, arme de tărie/ La trecutu-ţi mare, mare viitor/ Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul Dacă fiii-ţi mîndri asta le nutresc/ Căci rămîne stînca, deşi moare valul/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc!” Poezia lui Eminescu şi caracterul ei naţional construiesc un univers care ne cheamă şi ne uneşte mereu cu frumuseţi neasemuite. Mihai Eminescu, după 118 ani de la moarte, rămîne prin opera lui, devenită nepreţuită comoară artistică şi strălucit monument istoric. Noi, românii, ne simţim mai puternici şi mai bogaţi. Şi cum această uriaşă avere artistică abia acum începem a o cunoaşte în întregime, rolul ei în istoria spiritualităţii româneşti va spori mereu, ca lumina unui soare care n-a ajuns încă la apogeu.