N.C.Paulescu: Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Francmasoneria
PDF: N.C.Paulescu: Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Francmasoneria ( 11,9 Mb )
PDF: N.C.Paulescu: Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Francmasoneria ( 11,9 Mb )
Autor: Arhim. Ghervasie PARASCHEVOPOULOS
Ne aflăm în epoca în care Bizanţul urmărea unirea Bisericii Ortodoxe Răsăritene cu ereticul papă de la Roma. Şi aceasta pentru că împăratul de atunci al Constantinopolului – Mihail al VIII-lea Paleologul (1259-1282), aştepta de la papa Urban al IV-lea (1261-1264) să ajute politic Imperiul Bizantin. Cu toate acestea, această încercare a împăratului a întâmpinat o statornică împotrivire din partea patriarhului Iosif I (1267-1275).
Dacă în alte situaţii patriarhul era foarte credincios împăratului, în momentul în care împăratul a pus problema unirii, s-a împotrivit “şi a declarat cu jurământ că în nici un caz nu va semna unirea cu ereticul papă”. Niciodată nu va recunoaşte autoritatea papei care este potrivnică Evangheliei, Sfintei Tradiţii şi canoanelor bisericeşti.
Pretenţiile papei în legătură cu unirea erau următoarele:
Jurământ de credinţă din partea tuturor clericilor faţă de papă;
Catehizarea poporului să se facă în acord cu credinţa papei de la Roma;
Cu precădere adaosul “Filioque” în Simbolul Credinţei, adică învăţătura că Sfântul Duh purcede “şi de la Fiul”, iar nu numai de la Tatăl;
Papa să fie socotit ca aşezat de Dumnezeu să judece şi să hotărască irevocabil şi fără drept de apel în orice chestiune dogmatică. Fără drept de apel, adică să nu se poată anula sau contramandata (dejuca) orice hotărâre a sa! “Să fie, cu alte cuvinte, autoritate bisericească supremă”. Şi cum rămâne cu Sinoadele bisericeşti, locale sau ecumenice?! Ei, acestea trebuie aerisite, deoarece papa a fost – după cum zic catolicii – mai presus şi superior Sinoadelor locale şi ecumenice. Dumnezeul meu, ce înălţare luciferică!!!
Aceleaşi convingeri le nutrea şi succesorul papei Urban al IV-lea, papa Clement al IV-lea (1265-1268). Dar şi urmaşul lui Clement, papa Grigorie al X-lea (1271-1276). Statornic crez al tuturor papilor! Aceleaşi pretenţii! Aproape aceleaşi condiţii pentru unire pe care le ceruse stăruitor şi împăratul. Împotrivirii faţă de unire a patriarhului Iosif I s-au alăturat şi mulţi teologi. Biserica toată. Dar această împotrivire l-a mâniat din cale afară pe împărat. şi într-o aşa măsură, încât a început prigoana. Pe unii i-a chinuit, pe alţii i-a surghiunit, iar altora le-a confiscat averile. şi un alt lucru: cel mai ieşit din minte dintre toate. Deşi tot poporul Constantinopolului era împotriva unirii cu ereticul papă, împăratul orbit de pizmă, a cerut de la locuitorii oraşului imperial impozitele pe 10 ani în urmă!
De ce aceasta? Pentru că împăratul redobândise Constantinopolul de la franci înainte cu 10 ani şi pentru aceasta se considera pe sine ca proprietar al oraşului!
După aceea, delegaţii săi s-au dus la Lyon, în Franţa, unde papa convocase un sinod “unionist” şi de unde aceştia s-au întors cu propunerile de unire ale papei gata semnate.
Care erau propunerile pe care le-au semnat? Aceleaşi pe care le-a cerut întotdeauna fiecare papă: adaosul “Filioque” în Simbolul Credinţei, recunoaşterea supremaţiei papei şi dreptul papei de a fi pomenit de către patriarh la Dumnezeiasca Liturghie!
Urmarea? Semnarea acestor pretenţii ale papei a stârnit în poporul ortodox al “Împărătesei cetăţilor” un val de indignare şi revoltă. Aproape toţi s-au împotrivit. Desigur, patriarhul Iosif I pentru că s-a opus pe faţă, a fost izgonit din scaunul patriarhal.
Şi atunci?! O, atunci a fost ales patriarh latinocugetătorul Ioan al XI-lea Vekkos (1275-1282)! Imediat s-au ridicat împotriviri din rândurile clerului şi ale poporului. Împotriviri din partea tuturor ortodocşilor! S-au împotrivit şi s-au remarcat diferite persoane: Evloghia, sora împăratului, Andronic Paleologul, Ioan Paleologul, Manuil Paleologul, toţi trei rude ale împăratului şi viitori împăraţi şi Isaac Raul. Împăratul şi patriarhul au început să-i silească pe toţi spre acceptarea unirii prin cele mai tiranice mijloace. Înfricoşătoare mucenicii: închisori, schingiuiri, orbiri, tăierea limbii, ucideri… Un autor fizic şi moral al acestor mucenicii fără de omenie era şi patriarhul Vekkos!!!
Dar ne-am îndepărtat de subiect! Trebuia totuşi. Nu se putea altfel. Numai aşa putem acum să înţelegem şi prigoana părinţilor de la Sfântul Munte Athos. Când împăratul şi patriarhul au aflat de împotrivirea acestui castru al Ortodoxiei, a Sfântului Munte, şi-au ieşit din fire de mânie. Puse stăpânire pe ei patima oarbă a răzbunării. Auzi colo! Să îndrăznească să se opună rasa călugărească porfirei împărăteşti! Şi alta! Fesul călugăresc al simplilor şi smeriţilor monahi de pe Athos să desconsidere mitra patriarhală! Prigoana aşadar. Prigoană şi împotriva monahilor de la Athos, care dacă s-au dovedit aroganţi şi au considerat trădare unirea cu antihristul papă, n-aveau decât să plătească această împotrivire a lor cu sânge. Astfel trimişii latinocugetători ai împăratului şi fanaticii latini, înarmaţi cu dispoziţii stricte şi cu o puternică garnizoană, au ajuns la Sfântul Munte şi au început crudele mucenicii şi executări ale stareţilor şi părinţilor “reacţionari”.
Sfânta Mănăstire Vatopedi. Oprire a sângelui şi a muceniciei. Când, la propunerea lor de a se alătura unirii toţi monahii, latinocugetătorii au întâmpinat hotărâta lor împotrivire, au început schingiuirile părinţilor. Detaşamentul mulţimii de soldaţi s-a dedat fără nici o ezitare la cele mai neauzite torturi conform cu dispoziţiile pe care le aveau.
Dar viteji părinţi!
Pentru credinţa ortodoxă au considerat ca pe o favoare făcută lor a fi supuşi acelei mucenicii fără de omenie. şi cea mai mare cinste pentru ei era să-şi verse sângele pentru Sfânta Ortodoxie.
Doisprezece monahi, viteji mărturisitori, eroi şi apărători ai Ortodoxiei, care s-au împotrivit cu mare impetuozitate trădării curatei şi nefalsificatei predanii a Domnului nostru Iisus Hristos, au fost conduşi pe o colină din vecinătatea mănăstirii. Acolo, latinocugetătorii au înălţat o spânzurătoare. Unul câte unul vitejii monahi au fost spânzuraţi după cum o arată icoana zugrăvită în amintirea muceniciei lor. Luându-şi rămas bun unul de la altul, s-au suit pe eşafod şi de acolo la cer, în dulceaţa şi desfătarea raiului, unde se şi odihnesc sfintele lor suflete.
Stareţului i-au rezervat alt chip de mucenicie. Alt fel de moarte. Nu spânzurarea. Cu cât îl vedeau pe bătrânul Eftimie, care deşi fusese martor al atâtor de multe şi de crunte schingiuiri la care fuseseră supuşi monahii săi,continuând să se împotrivească şi să protesteze cu toată tăria sa sufletească împotriva unirii cu ereticul papă, cu atât delegaţii împăratului şi ai papei se umpleau mai mult de mânie. Turbau şi scânteiau de furie. Cum să se răzbune pe el? Ce moarte să-i aleagă? Înaintea mănăstirii era marea. Călăii l-au ridicat,au mânat corabia în larg şi acolo – legat fiind cu lanţuri – l-au înecat în mare.
Misiunea lor (!) se sfârşise aici. Urmau acum alte mănăstiri.
Plutonul soldaţilor latini şi latinocugetători - reprezentanţi ai împăratului - a poruncit adunarea în Kareia a tuturor monahilor care locuiau în chiliile din împrejurimile Kareii. Scopul adunării era de a-i obliga pe monahii athoniţi şi pe întâistătătorul lor – pe Sfântul Protos Cosma (n.tr.) – să accepte unirea cu “biserica” papei. Să “cugete latineşte” şi să primească dogmele latine.
Totuşi, propunerii unei astfel de trădări s-au împotrivit toţi. Şi Protosul şi monahii. Cu un singur cuvânt şi cu o singură inimă au răspuns că sunt pregătiţi să şi moară muceniceşte pentru credinţa ortodoxă,unica şi adevărata credinţă. În zadar reprezentanţii latinocugetători ai împăratului i-au ameninţat pe monahi cu muncile şi chiar cu moartea, iar pe Protos cu spânzurătoarea.
Cu îndrăzneală şi cu hotărârea de a muri muceniceşte au vorbit împotriva unirii cu reprezentanţii papei. Nu se pot împăca – spuneau – lucrurile de neîmpăcat. Poate să se împace Hristos cu Veliar, Hristos cu diavolul? “Ce înţelegere este între Hristos şi Veliar?” (II Cor. 6,15). Nici o împărtăşire nu poate exista între Răsărit şi Apus. De la Răsărit ne-a venit luminarea, iar de la Apus întunericul.
Dialogul a fost considerat de prisos de către latinocugetători. Şi aici, în Kareia, călugării aghioriţi s-au dovedit de neînduplecat. Stânci neclintite. De aceea şi vrăjmaşii Ortodoxiei începuseră muncile. Dar cu cât mai mult monahii erau chinuiţi, cu atât mai mult mărturiseau credinţa ortodoxă cu toată puterea lor. Pentru aceasta li s-a şi hotărât moartea. O moarte cruntă: spânzurarea şi junghierea. ştreangul pentru Protosul Sfântului Munte, ieromonahul Cosma, iar decapitarea pentru monahi. S-a înroşit de sânge pământul sfânt al Kareii.
În Sfânta Mănăstire a iviriţilor, una din cele mai mari mănăstiri din Sfântul Munte şi cu un număr la fel de mare de monahi, latinii şi latinocugetătorii au întrebuinţat la început toate mijloacele paşnice. Păreau buni şi amabili. Întrebuinţaseră toate posibilităţile lor în vederea unirii cu “biserica” papală: Asta o vrea Dumnezeu. Astfel este voia Lui: “ca toţi să fie una” (Ioan 17,21). Dar nici amabilităţile linguşitoare ale latinocugetătorilor, nici argumentele lor n-au putut să-i ispitească pe părinţii iviriţi. Iviriţii ştiau foarte bine ce înseamnă papa. Cunoşteau istoria. Cunoşteau câte răutăţi făptuise în anii ce se scurseseră. ştiau că primirea “unirii” înseamnă cea mai mare trădare. O, nu! În nici un caz nu vor primi o astfel de trădare, ce va fi o pată neagră asupra întregii lor vieţi… pe pământ şi în cer.
Rezultatul a fost acelaşi ca şi la celelalte mănăstiri athonite. A fost sângele, mucenicia, moartea. şi las’ că doar şi ei sunt creştini!…
Ce-au făcut aşadar? Au poruncit garnizoanei de soldaţi ridicarea tuturor călugărilor. Porunca a fost executată imediat şi, desigur, într-un chip neomenos, barbar, sălbatic. Aşa a vrut-o “Sfântul Părinte” de la Roma. “Scopul sfinţeşte mijloacele”. Iar acest mijloc de arestare era permis doar cu scopul unirii. Şi doar ridicarea monahilor?! Nu, ci şi toate celelalte ce aveau să urmeze în continuare.
Pe toţi câţi îşi aveau obârşia în Georgia (Iviria) i-au luat ca sclavi în Italia sau, după alţii, i-au surghiunit în Italia. Ceilalţi monahi – părinţi şi fraţi – au fost duşi de garda militară, după cum primise poruncă, la arsanaua mănăstirii Iviron. Acolo, i-au urcat într-o barcă având porunca explicită de a mâna în larg şi acolo să deschidă nişte orificii în vasul în care se aflau părinţii iviriţi pentru ca aceştia să fie înecaţi. Astfel s-a şi întâmplat. Toţi Sfinţii Cuvioşi Mucenici – Părinţi şi fraţi mărturisitori – din Mănăstirea Iviron au fost înecaţi în mare şi şi-au dat sufletele lor sfinte Aceluia care a zis prin gura Apostolului şi Evanghelistului Ioan: “Fii credincios până la moarte şi îţi voi da cununa vieţii” (Apoc. 2,10).
În acea zi şi în acea oră îngerii lui Dumnezeu, ţineau cununi după numărul mucenicilor şi mărturisitorilor Bisericii Domnului nostru Iisus Hristos, Bisericii celei Una, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti, Bisericii Ortodoxe. Pomenirea lor se săvârşeşte pe 13 mai.
În Sfânta Mănăstire Zografu, papistaşii întrebuinţează prima lor armă ca să “ardă” crezul ortodox al părinţilor. Care armă? Arta retorică. Părinţii sunt chemaţi să-l recunoască pe papă cap al Bisericii universale în schimbul a mult aur şi a milei papale.
Dar ce replică au dat părinţii la această propunere a latinilor? Replica dată a fost mărturisirea credinţei ortodoxe.
Iată răspunsul lor: “Şi cine v-a spus că papa al vostru este capul Bisericii? De unde aveţi voi o astfel de învăţătură? La noi Capul Bisericii este Hristos! Mai uşor ne hotărâm să murim decât să cedăm şi să se spurce acest loc sfânt de silnicia şi tirania voastră! Nu deschidem porţile mănăstirii! Plecaţi de aici!”
Atunci catolicii papistaşi, ieşindu-şi din fire, întrebuinţară cea de-a doua armă de care au dispus dintotdeauna. Care armă? Rugul, focul. Întotdeauna rugul a fost o armă a papei. Câţi nu au murit pe rug? Reprezentantul lui Hristos – după cum se numeşte papa – această armă o întrebuinţează împotriva tuturor acelora care nu-şi pleacă capul înaintea lui şi nu i se închină. Focul! În foc să se piardă aşadar şi cei douăzeci şi şase de părinţi zografiţi! În foc, ca să ardă! Astfel la curajoasa mărturisire a părinţilor mănăstirii, catolicii papistaşii răspund: “şi prin urmare, dacă tot o vreţi, atunci muriţi!”.
Fără să mai piardă timpul, latinii catolici aleargă care mai de care ici şi colo, adună vreascuri şi lemne, alcătuiesc un morman uriaş, dau foc şi îi ard pe părinţii mărturisitori ai Ortodoxiei! Părinţii au preferat să mărturisească credinţa ortodoxă şi să moară, decât să trăiască şi să se papistăşească. Biserica noastră I-a aşezat în ceata Cuvioşilor Mucenici şi cinsteşte pomenirea lor în fiecare an la 22 septembrie.
Fraţilor,
Nimeni şi niciodată nu va izbuti unirea cu ereticul papă, pentru că unirea înseamnă supunerea faţă de papă cu dezastruoase urmări pentru Ortodoxie şi neamul nostru ortodox. O garanţie sigură pentru integritatea Ortodoxiei de azi şi de mâine constituie cei ce în zilele noastre sunt apărători ai Ortodoxiei “în putere” şi “în lucrare”: poporul nostru ortodox, dar şi castrul Ortodoxiei – acest Sfânt Munte către care întotdeauna cler şi popor au privit ca şi către un scut al Ortodoxiei. Întotdeauna, dar şi astăzi. Nu, în nici un caz nu vor deveni trădători ai Ortodoxiei părinţii de la Sfântul Munte Athos, chiar dacă s-ar şi găsi unul, doi care poate întâmplător vor accepta o astfel de dezastruoasă unire.
(traducere din greceşte din revista “Palami”, material apărut în revista Rost, nr. 17, iulie 2004 - http://www.romfest.org/rost/, sub titlul Mucenici la Muntele Athos)
Autor: Pr. Dan Badulescu
Originile, istoricul, doctrina şi consecinţele sale din perspectivă ortodoxă

Cuprins:
FISIERE:
Răspunsul lui Mihai Eminescu la acuzaţia de reacţionarism – precum şi, totdeodată, DOIMEA CEA DE O FIINŢĂ a testamentului politic eminescianîn viziunea Domnului Profesor Radu Mihai CRIŞAN, doctor în economie – specializarea Istoria gândirii economice.
“Experienţa însă a dovedit că introducerea de forme lipsite de cuprins este departe de a prezenta o compensaţiune exactă a sacrificiilor pe cari le cere înfiinţarea [lor], că poporul sărăceşte prin risipa de muncă, cu totul disproporţionată cu foloasele ce le poate culege din aceste inovaţiuni.(
Ar trebui în sfârşit să se dea un atac eroic cauzelor cari produc degenerescenţa şi diminuarea populaţiunilor, ar trebui ca interesul general să nu ni se pară o utopie, o acţiune zadarnică sau o idee nerealizabilă. Nepotrivite vor fi fost pentru noi înaintatele forme ale civilizaţiunii pripite, introduse ca o plantă exotică pe pământul nostru, dar cu încetul şi cu stăruinţă cultura se va aclimatiza şi, din cosmopolită, va deveni naţională. (Mihai Eminescu, Formă şi fond, 11 decembrie 1888, Fântâna Blanduziei, în Mihai Eminescu, Opere, vol. XIII, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1985, pag. 331, 332)
Carte oferita prin bunavointa autorului. Descărcaţi aici.
Dacă tendenţele şi ideile noastre e pot numi reacţionare, epitet cu care ne ratifică adversarii noştri, această eacţiune noi n-o admitem decât în nţelesul ce i-l dă fisiologia, reacţiunea nui corp capabil de a redeveni sănătos ontra influenţelor stricăcioase ale
Mihai Eminescu , Esprimată în termenii cei mai generali…, Timpul, 17 august 1879, în Opere, vol. X, Ediţie critică întemeiată de Perpessicius, Editura Academiei, Bucureşti, 1989 pag. 315
elementelor străine introduse înlăuntrul ău.
Ţara nu mai poate merge cu această organizare avorabilă reputaţiilor uzurpate, fără de pericolul de-a nceta să fie ţară românească.
Reacţie ca încercare a unei reconstrucţiuni storice anterioare fanariotismului, nu mai e cu putinţă n România şi nu suntem utopişti pentru a cere ceea ce -ar fi cu putinţă nici pentru Dumnezeu din ceruri.
În ţara noastră e de ajuns dacă se asigură naintarea meritului şi a muncii; e destul atâta, şi numai entru atâta se cere reorganizarea socială.„Reacţiune! Reacţiune! Iată cuvintele magice ce rebuie să ne spulbere în ochii ţării, iată acuzarea, ururi reînnoită”.
„Noi declarăm, şi aceasta din toată puterea onvicţiunii noastre, că suntem liberali în toată puterea uvântului şi în tot adevărul său.
Toate libertăţile înscrise în Constituţia noastră le iubim i le sprijinim; departe de-a urmări răsturnarea lor, leam păra, din contra, împotriva acelor ce ar voi să se tingă de ele”.
„Aceea ce nu voim(sunt(
despotismul şi presiunea prin mulţime, radicalismul şi demagogia.
Este incapacitatea erijată în titlu de merit, prostia i neştiinţa brevetate ca titluri de recomandare.
Ceea ce combatem este(împresurarea tribuţiunilor reciproce ale puterilor statului precum sunt tabilite de Constituţie”.
de Lech Biegalski, 14 octombrie 2007
ACEST ARTICOL descrie modificările negative din educaţie, care nu pot fi explicate prin vreo justificare profesională, competentă. Chiar dacă sunt date motive pentru a le raţionaliza, un scurt rezumat al acestor schimbări, prezentat într-un context politic mai larg, este alarmant. Faptul că toate au pornit după căderea Uniunii Sovietice şi toate indică spre o singură direcţie, semnalează un sabotaj deliberat.
Competiţia ideologică s-a încheiat
Al Doilea Război Mondial nu s-a sfârşit în 1945. A continuat până la colapsul Uniunii Sovietice în 1991. Termenul “Răboi Rece” face referire nu doar la cursa înarmării, ci şi la competiţia ideologică dintre comunism şi capitalism, în care propaganda politică a jucat un rol major. Ca răspuns la Pactul de la Varşovia, vestul a creat NATO. Ca răspuns la Drepturile Muncitorului, vestul a promovat Drepturile Omului. Ca răspuns la programele sociale comuniste, vestul a înfiinţat propriile reţele de susţinere socială.
Cei care au crescut pe acest continent (America de Nord, n.t.) s-ar putea să nu înţeleagă concluziile mele. În timp ce trăiam în Polonia, începând cu anii 1950 şi până la mijlocul anilor 1980, am ascultat regulat emisiunile în poloneză ale Radio Europa Liberă şi Vocea Americii. Aceste canale propagandistice, finanţate sub umbrela Congresului S.U., au zugrăvit consistent o imagine a Americii ca un paradis în care libertatea, democraţia, drepturile omului, asigurarea slujbelor, un înalt standard de viaţă şi programe sociale excepţionale au permis poporului să trăiască cu demnitate. “Familii Americane Fericite” a fost cea mai atractivă temă.
Continuare: http://ro.altermedia.info/noua-ordine-mondiala/analiz-noua-ordine-mondial-i-educaia_7980.html#more-7980
Formatiunile sectante resping cinstirea Sfintei Cruci, nu numai cu afirmatia luata din protestantism, cum ca aceasta cinstire e o inchinare la un idol, ci si cu afirmatia ca lui Hristos nu-i place sa I se aminteasca de crucea pe care a suferit. Biserica Ortodoxa, urmand traditiei neintrerupte de la Apostoli, stie ca Domnul Hristos nu S-a ferit de cruce, caci in primirea ei S-a aratat, mergand pana la capat, dragostea Lui si a Tatalui Sau pentru oameni. Fiul lui Dumnezeu nu S-a multumit numai sa Se faca om pentru noi, ca sa ramana Frate cu noi in veci, ci a mers in dragostea
Scurt istoric al semnului Sfintei Cruci
Obiectul acestui studiu nu este de a face istoricul crucii ca semn in general, sau al reprezentarilor sale, si nici de a lamuri posibilele semnificatii ale acestui simbol. Scopul nostru este mult mai modest, anume de a pune la indemana credinciosilor ortodocsi ceea ce se cunoaste din istoria insemnarii cu sfanta cruce, ca gest de pietate al crestinilor. Semnul crucii facut pe frunte este unul dintre riturile cele mai vechi ale Bisericii. Ca majoritatea acestor rituri, are destule parti enigmatice pentru cel care studiaza practica si dezvoltarea lui in istoria Bisericii.
Continuare: http://bisericasecreta.wordpress.com/2007/11/11/cum-putem-cinsti-cu-evlavie-sfanta-cruce/#more-392
O TÂNÃRÃ FATÃ DE ROMÂNI UCISÃ PENTRU CÃ NU A VRUT SÃ SCRIE ÎMPOTRIVA CREDINŢEI STRÃBUNILOR EI
sau
SOROS - Central European University - şi soarta ortodocşilor!
În cimitirul Mãnãstirii Petru Vodã se odihneşte, de mai bine de 5 ani de zile, monahia Heruvima, pe care, ca mireancã, a chemat-o Svetlana Mihaela Tanasã.
Maica Heruvima a terminat facultatea de limbi clasice la Iaşi şi, în 1995, a primit o bursã de la Fundaţia Soros pentru un masterat în istorie medievalã la Universitatea Central Europeană (CEU), Budapesta. Lucrarea sa de masterat a constat în cercetarea unui manuscris al Tâlcuirii la Facere, scris de Sfântul Ioan Gurã de Aur, şi dovedea, în aceastã lucrare, cã textul tipãrit de iezuiţi şi preluat de J. P. Migne în Patrologia Greacă are numeroase interpolãri şi modificãri faţã de manuscrisul cercetat, în care se regãsea un text cu adevãrat hrisostomic, plin de duh. Concluzia era cã la o ulterioarã editie criticã a Tâlcuirii la Facere se va descoperi balastul introdus cu reavoinţã de iezuiţi (de altfel, apropo de asta, pr. Dumitru Fecioru a fãcut acelaşi lucru cu traducerea în româneşte, pentru cã a luat textul tradus la Neamţu, care se gãseşte într-un uriaş manuscris de la Academia Românã, şi l-a prelucrat dupã cel tipãrit în PG; o altã observaţie - a mea, de data asta - ar fi aceea cã pãrinţii nemţeni de acum 200 de ani nu au tradus nici un singur cuvinţel dupã ediţiile apusene ale Sfinţilor Pãrinţi, ci doar dupã manuscrisele din spaţiul ortodox). Profesorii ei au apreciat munca şi i-au propus sã se înscrie la doctorat. Lucrarea sa de doctorat era axatã tot pe tâlcuirea la cartea Facerii: trebuia sã dovedeascã faptul cã Sfinţii Pãrinţi l-au urmat în tâlcuirea lor la Facere pe ereticul Origen. Svetlana s-a apucat de lucru cu încredere, neştiind ce i s-a cerut, de fapt. Dar, pe mãsurã ce mai citea din Sfinţii Pãrinţi cu pricina, realiza hula ce i se cerea sã o dovedeascã. Am aici, rãmase de la ea, Tîlcuirea la Facere a Fericitului Augustin (în latinã), cea a lui Origen (în greacã), cea a Fericitului Theodorit al Kirului (în greacã), si cea a Sfântului Efrem Sirul (în englezã), ba chiar si comentariul filosofului evreu Filon din Alexandria (în greacã), lucrãri pe care le citise acolo, la Budapesta, în original. Cu cât mai citea înţelegea nu numai cã Sfinţii Pãrinţi nu l-au urmat pe ereticul Origen în lucrãrile lor, ci unul din motivele pentru care au întocmit aceste lucrãri a fost acela de a-l combate pe eretic, şi se vedea asta din felul în care abordau fiecare chestiune în parte.
S-a întâmplat că, fiind acolo, sã-si punã câteva întrebãri despre profesorii sãi şi sã afle cã majoritatea sunt evrei, şi sã vadã dispreţul lor pentru Ortodoxie si pentru Tradiţie, cu toate studiile lor universitare. Iar când le-a comunicat concluzia de mai sus cu privire la Sfinţii Pãrinţi, ei i-au spus: “Nu, nu e aşa. Mai citeşte-i o datã. Mai gândeşte-te. Noi te plãtim ca tu sã demonstrezi ceva, iar tu trebuie sã o faci”.
Au urmat mai multe zile de certuri si argumentãri. Venind în ţarã pentru a-şi mai aduce nişte lucruri, s-a simţit rãu şi s-a dus la medic sã-şi facã un control. Aşa a aflat cã are un cancer al pielii cu o evoluţie rapidã, în zona omoplatului stâng. Explicaţia era una singurã: fususe iradiatã. Doctorul i-a zis cã mai are doar câteva luni de trãit. S-a întors la Budapesta sã-şi ia bagajele. S-a certat cu toatã lumea, care îi spunea: “De ce pleci? Avem soluţii pentru boala ta. Nu e nimic grav, noi putem sã-ţi oferim vindecarea. Fii ascultãtoare şi vei scãpa cu viaţã.” A luat tot ce a putut (deşi mare parte din cãrţi i-au rãmas acolo) şi s-a întors în ţarã. A venit la Pãrintele Iustin si i-a povestit toatã tãrãşenia, iar Pãrintele i-a spus sã rãmânã la noi în mãnãstire (aceasta se întâmpla în august 1997).
A urmat un an şi jumãtate de suferinţã. Boala a ajuns repede la metastazã. Încet, încet, se topea vãzând cu ochii. A primit sã fie rasoforitã şi, cu câteva sãptãmâni înainte de a pleca dintre noi, a fost cãlugãritã de Pãrintele Iustin. A refuzat sã ia morfinã, pentru a-şi şterge, prin suferinţã, toate pãcatele sãvârşite în aceastã lume. Urletele ei de durere vestesc şi astãzi, în urechile celor care le-au auzit, chinurile iadului.
Dumnezeu i-a ascultat ultima dorinţã, aceea de a prinde sãrbãtoarea Sfinţilor Arhangheli. Dupã privegherea hramului mânãstirii noastre, în noaptea de 7 spre 8 noiembrie 1998, pe la ora 3 dimineaţa, Sfânta Muceniţã Heruvima a plecat dintre noi cu sufletul împãcat, luminoasã la chip, sã mãrturiseascã înaintea Sfintei Treimi lupta ortodocşilor împotriva stãpânitorilor acestui veac.
Dacã lumea în care trãim este, în întregul sãu, chipul Babilonului, al curvei celei mari, atunci Sfânta Heruvima dã mãrturie despre ceea ce stã scris în Apocalipsã: “Şi într’însa s’a aflat sânge de proroci şi de sfinţi şi de toţi cei junghiaţi pre pãmânt.”
Venind aici, maica Heruvima ne-a spus despre faptul cã de la CEU, mai înainte de ea, plecaserã din acelaşi motiv, cancer al pielii, un student din Bulgaria, o studentã din Georgia şi o alta din SUA. Îmi pare rãu cã nu vã pot da numele lor. Poate cineva le va afla vreodatã.
Batjocura cea mare a fost aceea cã, dupã plecarea maicii Heruvima, foştii ei profesori au instituit la CEU Premiul Svetlana Tanasă, pentru cea mai bunã lucrare a anului.
Diavolul a vrut să-i arunce sufletul pur în gheena, dar Dumnezeu a ridicat-o dincolo de nori, pentru dragostea de adevăr, pentru că Adevărul este Hristos Dumnezeul nostru. Ortodoxia este vie şi înfloreşte în adevăr şi sămânţa ei este sângele martirilor. Vino curând Hristoase Dumnezeul nostru, înainte ca să fim robiţi de vrăjmaşii care blasfemiază şi ne înspăimântă. Risipeşte cu Crucea Ta pe aceia care ne asupresc, ca să ştie ce minunată este Ortodoxia. Pentru rugăciunile Sfinţilor Martiri şi ale Născătoarei de Dumnezeu, Iubitorule de oameni, miluieşte-ne pe noi!.
Duminică 21 ianuarie 2007, de Monahul FILOTHEU
Bogdan I. Stanciu
Update: Intr-o discutie purtata pe un forum al presei, Agentia de Monitorizare a Presei afirma nici mai mult nici mai putin decat ca respectivul comunicat este o replica ironica la proiectul lui Funar. Cu alte cuvinte, ca e la misto totul, inclusiv consideratiile geopolitico-istorice ale celui in cauza. Noi stiam ca AMP nu da comunicate la bascalie. Judecati singuri daca e sau nu la misto.
IMEDIAT DUPA venirea la putere a regimului comunist in Romania, preocuparea de capatai a tuturor oamenilor muncii era stahanovismul. Fiecare “comunist de omenie” dadea vartos la rindea, visand sa intre in randul stahanovistilor si sa auda laude din gura satului pe care-l parasise ca sa construiasca socialismul la oras. Tara noastra, proaspat eliberata de jugul fascist, avea de dovedit ca poate fi prietena cu marele popor sovietic, cel care aducea lumina de la rasarit.
In Romania de dupa caderea comunismului, numai obiectul cultului s-a schimbat: nu mai e stahanovismul, ci antidiscriminarea. Azi, “romano-europeanul de omenie” face spume la gura tragandu-i cu antidiscriminarea, doar-doar s-o convinge Ioropa ca nu suntem chiar asa niste paria si ne-o da si noua un certefecat de buna purtare.
Schimbarea domnilor, bucuria nebunilor!
Continuare: http://ro.altermedia.info/noua-ordine-mondiala/antidiscriminarea-noul-stahanovism_7908.html#more-7908
Cristian Şerban si-a lansat pe 20 octombrie, la Sibiu, volumul Robiti de “fenomenul” Da Vinci. O descifrare ortodoxă a Codului. Cartea, lansata in cadrul celei de-a VIII-a editii a “Târgului National de Carte si Revista Religioasa”, a aparut la Editura Egumeniţa, intr-o editie ingrijita de Laurenţiu Dumitru.
Prezentam mai jos cateva fragmente din cuvintele rostite de autor si invitatii sai cu ocazia lansarii si o recenzie semnata de Oana Bazavan.
“Orice supoziţie, orice speculaţie privind derularea evenimentelor biblice plecând de la tablou reprezintă o blasfemie, o impietate prin faptul că nu Sfânta Scriptură este inspirată din tablou, ci invers – tabloul este inspirat din Sfânta Scriptură. Nu tabloul a dat Scriptura, ci Scriptura a dat tabloul! Nu tabloul descrie Scriptura, ci Scriptura descrie tabloul! Obiectele nu au forţa să scrie un alt adevăr în afara adevărului biblic consemnat, de aceea este lesne de concluzionat că Scriptura naşte obiectele de artă. Nu invers!
Dacă Maria Magdalena a fost divină ca însoţitoare a Apostolilor în activitatea misionară a lui Hristos, cum oare Iisus a fost un simplu om? De unde şi-a luat sfânta porţia de divinitate despre care tot scrie Brown? Cine slujea cui? Iisus Mariei sau Maria din Magdala Mântuitorului?
Continuare: http://ro.altermedia.info/religietraditii/o-descifrare-ortodoxa-a-codului-lui-da-vinci_7868.html#more-7868
“Holocaustul meu”, de Tova Reich
Titlul original: “My Holocaust”
Editor: HarperCollins
326 pp., de vanzare la Amazon.com
Poate vreun grup sa pretinda pentru sine holocaustul? Desi victimele acestuia au fost, fara discutie, evreii, inseamna asta ca suferinta evreilor a fost atat de mare incat a ingropat-o pe cea a altora ucisi in holocaust, polonezi, tigani etc.? Defineste genocidul identitatea evreiasca? Sau, vorbind mai larg, a fost distrugerea populatiei evreiesti atat de intinsa incat holocaustul merita mai multa atentie decat alte genociduri?
Acestea sunt intrebari firesti, puse, insa, cu infinite precautii. Nu si in cazul lui Tova Reich. In cea de-a patra si ultima sa carte, dna Reich abordeaza aceste subiecte intr-un stil delicios de ireverent, pentru a-l corupe chiar si pe cel mai serios dintre cititori.
Desi cartea le va “zburli penele” corectilor politic, oricine are simtul umorului va fi provocat sa citeasca toata lucrarea, fara a rade. Adevaratul merit al cartii vine insa din discursul social al autoarei, caci intentia lui Reich nu este sa fie superficiala despre holocaust, ci mai degraba sa ridiculizeze pe aceia care i-au profanat memoria pentru propriul beneficiu.
Continuare: http://ro.altermedia.info/cultura/carti-incomode-xx_7116.html#more-7116
de Pat Zukeran
preluat de la adresa: http://www.martorii.com/Biserici_abuzive.htm
Tuturora ne sunt cunoscute cultele tradiţionale[...]. Există însă alte grupări cu caracteristici cultice care nu corespund ca profil cultelor tradiţionale. Numite uneori “biserici abuzive” sau chiar “culte bazate pe Biblie”, ele par la prima vedere a fi ortodoxe în aspectele doctrinare. Ceea ce distinge însă aceste grupări sau biserici de creştinismul autentic ortodox sunt metodologia abuzivă şi filozofia cultică de slujire religioasă.
În cartea sa, Biserici care abuzează, Dr. Ronald Enroth examinează cu îngrijorare câteva dintre aceste biserici răspândite în Statele Unite. El dezvăluie metodele cultice de care uzează aceste grupări şi evidenţiază câteva semne distinctive ale bisericilor abuzive. La acest punct voi prezenta pe scurt fiecare din aceste caracteristici şi câteva reperate de mine. Mai târziu voi discuta toate aceste caracteristici pe larg.
Prima: bisericile abuzive au un stil de conducere orientat spre controlul individului.
A doua: liderii acestor biserici folosesc deseori manipularea pentru a obţine supunerea completă din partea membrilor.
A treia: este prezent un stil de viaţă rigid, reglementat, implicând numeroase cerinţe şi precizări detaliate pentru viaţa de zi cu zi.
A patra: bisericile tind să-şi schimbe frecvent numele, îndeosebi atunci când se fac dezvăluiri în mass-media.
A cincia: denunţarea altor biserici este obişnuită, pentru ca se consideră superioare tuturor celorlalte biserici.
A şasea: aceste biserici au un complex de persecuţie şi se văd pe ele ca fiind persecutate de lume, de presă şi de celelalte biserici creştine.
A şaptea: bisericile abuzive îşi fixează ca ţintă adulţii tineri cu vârsta între 18 şi 25 de ani.
Al optulea, şi cel din urmă semn al bisericilor abuzive este marea dificultate pe care o au membrii să iasă afară sau să părăsească aceste biserici, un proces marcat adesea de probleme sociale, psihice şi emoţionale.
Cei implicaţi într-o biserică care pare să reflecte aceste caracteristici ar fi înţelepţi să evalueze temeinic situaţia şi să părăsească biserica dacă este potrivit. Rămânerea poate spori riscul afectării relaţiilor de familie şi măreşte probabilitatea de pierdere a perspectivei de viitor. Membrii acestor biserici dezvoltă adesea o percepţie distorsionată a realităţii, nu au încredere în oameni, şi suferă de stres, teamă şi depresie. Unii foşti membri continuă chiar să experimenteze aceste lucruri după scăparea dintr-o biserică abuzivă. Există de asemenea câteva cazuri dovedite în care asocierea cu o biserică abuzivă a dus la moartea respectivilor sau a rudelor lor.
Unele din aceste grupări au reţele de biserici surori. În alte cazuri aceste grupări s-au desprins din denominaţiuni mai însemnate.
Uneori grupurile noi au fost denunţate de denominaţiunea de bază. Asemenea grupuri adesea se deghizează prin schimbarea frecventă a numelui organizaţiei, în special după publicitatea negativă.
Această practică face şi mai dificilă pentru omul nebănuitor stabilirea naturii acestor organizaţii. Unele biserici abuzive au servicii în şcoli în toată ţara. În unele campusuri universitare asemenea mişcări studenţeşti sunt printre cele mai mari grupuri din centrele respective. Este important ca toţi creştinii de astăzi să cunoască Biblia şi să ştie cum să recunoască asemenea biserici, astfel încât să nu cadă în capcana lor. Pentru a-i ajuta pe oameni să-şi dea seama mai bine de bisericile care abuzează de membrii lor, vreau acum să parcurg mai detaliat cele opt caracteristici pe care le-am menţionat.
1. Conducere orientată spre controlul individului
Un aspect central al bisericii abuzive este stilul de conducere orientat spre controlul individului. Liderul dintr-o biserică abuzivă este dogmatic, încrezut, arogant şi punctul spiritual de focalizare în viaţa celor ce-l urmează.
Liderul pretinde că este mai în armonie cu Dumnezeu din punct de vedere spiritual decât oricare altul. El susţine că are pătrunderea în Scripturi pe care n-o mai are nimeni.
Sau ar putea afirma că primeşte revelaţii personale de la Dumnezeu. Din cauza acestor pretenţii poziţia şi punctele de credinţă ale liderului nu pot fi puse la îndoială.
Afirmaţiile lui sunt definitive. Pentru membrii acestui tip de biserică sau grupare punerea la îndoială a liderului este echivalent cu punerea la îndoială a lui Dumnezeu. Deşi s-ar putea ca liderul să nu iasă la rampă şi să susţină acest fapt, această atitudine este evidentă din tratamentul la care sunt supuşi cei care contestă sau provoacă liderul. Liderul mişcării ia deseori decizii personale pentru discipolii lui. Gândirea pe cont propriu este interzisă; astfel discipolii devin dependenţi de lider. În ierarhia unei asemenea biserici liderul nu este sau tinde să nu fie răspunzător în faţa nimănui. Chiar dacă există şi un comitet de bătrâni, de obicei acesta este compus din oameni loiali liderului sau care nu intră niciodată în dezacord cu el. Acest stil de conducere nu este unul aprobat de Biblie. Conform Scripturii toţi credincioşii au în egală măsură acces la Dumnezeu şi sunt egali înaintea lui pentru că toţi suntem creaţi după imaginea lui şi ne aflăm sub autoritatea Bibliei, Cuvântul lui Dumnezeu. În 1 Tesaloniceni 5:21 credincioşii sunt sfătuiţi să măsoare toate învăţăturile cu Cuvântul lui Dumnezeu. Fapte 17:11 arată că şi chiar apostolul Pavel era sub autoritatea Bibliei, iar bereenii au fost lăudaţi pentru că verificau învăţăturile lui Pavel cu ajutorul Scripturilor. Liderii şi laicii trebuie deopotrivă să trăiască conform Scripturii.
2. Manipularea membrilor
Bisericile abuzive se caracterizează prin manipularea membrilor. Manipularea este folosirea de forţe exterioare pentru a-i determina pe alţii să facă ceea ce vrea cineva. Aici manipularea este folosită pentru a-i face pe oameni să se supună conducerii bisericii. Tactica manipulării include folosirea sentimentului de vinovăţie, presiunea privirii încruntate, intimidarea şi ameninţarea cu judecata lui Dumnezeu pentru neascultare. Deseori disciplina severă este administrată în public pentru a asigura ridiculizarea şi înjosirea.
O altă tactică este politica “păstoririi”. Această strategie, aşa cum este practicată în multe biserici abuzive, pretinde fiecărei persoane să fie personal răspunzătoare în faţa altei persoane mai experimentate. Acesteia trebuie să i se dezvăluie toate gândurile şi sentimentele profunde, şi cu ea trebuie discutate deciziile viitoare. Informaţiile personale respective nu sunt folosite pentru a ajuta membrul, ci pentru a-l controla.
Un alt mijloc de control este izolarea. Bisericile abuzive ar putea tăia contactul între un membru nou şi familia lui, vechii prieteni şi oricine altcineva neasociat cu biserica.
Cât de diferit este acest stil de conducere de conducerea lui Isus, păstorul cel bun care-şi conduce oile în mod iubitor, tandru, umil şi cu sacrificiu de sine.
3. Un stil de viaţă rigid, reglementat prin multe legi
A treia caracteristică a bisericilor abuzive este stilul de viaţă rigid, legalistic al membrilor lor. Inflexibilitatea este rezultatul natural al stilului conducerii. Bisericile abuzive pretind o devoţiune neşovăitoare faţă de biserică de la discipolii lor. Supunerea faţă de biserică are prioritate în raport cu supunerea faţă de Dumnezeu, familie sau orice altceva.
Deseori membrilor li se cere sau sunt constrânşi să asiste la studii biblice cinci, şase sau şapte zile pe săptămână. Există cerinţa să se meargă în evanghelizare; trebuie atinsă o anumită cotă de contacte cu oamenii, iar unele biserici chiar le cer membrilor să completeze fişe de evidenţă a timpului, consemnând câte ore au petrecut în evanghelizare, etc. Se fac agende de lucru zilnice aşa încât persoana îndeplineşte fără sfârşit serviciul cerut de biserică.
Nişte foşti membri ai unei biserici abuzive mi-au povestit că lucrau pentru biserica lor de la 5 dimineaţa până la 12 noaptea cinci zile pe săptămână. Membrii acestor biserici întrerup şcoala, încetează să mai lucreze sau chiar îşi neglijează familiile pentru a face lucrarea cerută de biserică. Există de asemenea linii directoare pentru ţinută, întâlniri, finanţe şi aşa mai departe. Asemenea detalii sunt considerate de importanţă covârşitoare în aceste biserici. În bisericile de acest fel, oamenii încep să-şi piardă identitatea personală şi ajung să acţioneze ca roboţii programaţi. De multe ori presiunea şi cerinţele bisericii fac ca unii membri să cedeze nervos sau să cadă într-o depresie severă. Când mă gândesc la aceste caracteristici îmi amintesc de cuvintele lui Isus despre fariseii care “leagă sarcini apăsătoare şi cu greu de purtat şi le pun pe umerii oamenilor, dar ei nici cu degetul nu vor să le mişte” (Mat. 23:4). Ce contrast cu stilul de conducere al lui Isus care a spus: “Veniţi la mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă. Luaţi jugul meu asupra voastră… Căci jugul meu este bun şi sarcina mea este uşoară.” (Mat. 11:28-30).
4. Schimbarea frecventă a numelui grupării sau bisericii
A patra caracteristică a bisericilor abuzive este o rutină de schimbare sistematică a numelui bisericii sau serviciului din campusul universitar. Adesea schimbarea numelui este reacţia la publicitatea nefavorabilă din partea mass-media. Unele biserici abuzive şi-au schimbat numele de mai multe ori în cursul a câţiva ani. Dacă eşti într-o astfel de biserică care şi-a schimbat de mai multe ori numele datorită publicităţii negative sau dacă simţi o presiune necontenită să satisfaci cerinţele ei, este probabil timpul să evaluezi cu grijă activitatea bisericii şi participarea ta la ea.
5. Denunţarea celorlalte biserici
Să analizăm acum o a cincea caracteristică: bisericile abuzive denunţă de obicei toate celelalte biserici creştine. Ele se consideră o elită spirituală. Ele simt că sunt singurele care au adevărul şi că toate celelalte biserici sunt corupte. Astfel ele nu se asociază cu alte biserici creştine. Adesea se referă la ele însele ca la un grup special aşa ca “Beretele Verzi ale lui Dumnezeu”, “Rămăşiţa fidelă” sau “Armata lui Dumnezeu din timpul sfârşitului”. Există un sentiment de mândrie în bisericile abuzive pentru că membrii simt că au o relaţie specială cu Dumnezeu şi cu mişcarea Lui în lume.
În cartea lui, Biserici care abuzează, Dr. Ron Enroth citează cuvintele unui fost membru al unui asemenea grup: “Deşi nu am spus-o deschis, în adâncul inimii noastre simţeam că nu era nici un loc în lume asemenea adunării noastre. Ne imaginam că restul creştinătăţii era plecată în pauza de masă”. Biblia însă arată clar că din punct de vedere spiritual nu există grupuri sau biserici de elită. Efeseni 4:3-6 spune: “Faceţi orice efort să păstraţi unitatea spiritului prin legătura păcii. Există un singur corp şi un singur spirit, aşa cum aţi fost chemaţi la o singură speranţă, atunci când aţi fost chemaţi, un singur Domn, o singură credinţă, un singur botez; un singur Dumnezeu şi Tată al tuturor.”
Biserica creştină universală este unită prin acelaşi Dumnezeu, acelaşi spirit sfânt şi prin punctele de credinţă fundamentale ale Bibliei care includ lucruri ca autoritatea Scripturii, moartea şi învierea lui Cristos, justificarea numai prin credinţă, etc. În aceste adevăruri centrale noi rămânem uniţi. O biserică care crede că este o elită şi nu se asociază cu celelalte biserici creştine, nu este motivată de spiritul lui Dumnezeu, ci de mândria dezbinatoare.
6. Complexul persecuţiei
A şasea caracteristică urmează firesc. Din cauză că bisericile abuzive se văd pe ele însele ca o elită, ele se aşteaptă la persecuţie în lume şi chiar o alimentează. Critica şi demascarea din partea mijloacelor de informare sunt văzute ca dovezi că ele sunt biserica adevărată persecutată de Satan. Totuşi persecuţia atrasă de bisericile abuzive este diferită de persecuţia care a venit peste Isus şi apostoli.
Isus şi apostolii au fost persecutaţi pentru predicarea adevărului. Bisericile abuzive îşi atrag o mare parte din publicitatea negativă datorită propriilor lor acţiuni. Însă orice critică primită, indiferent din ce sursă, creştină sau lumească, este văzută întotdeauna ca un atac al lui Satan, chiar dacă critica este bazată pe Biblie. Aceasta face dificilă depunerea de mărturie unui membru dintr-o asemenea biserică pentru că el va vedea încercarea ta de a împărtăşi evanghelia cu el drept persecuţie. Adesea în cazuri ca acestea când sunt acuzat că persecut, răspund doar atât: “Sunt aici şi vorbesc cu dumneavoastră din Cuvântul lui Dumnezeu în care spuneţi că credeţi. Cum poate fi acest lucru persecuţie?” Această abordare permite uneori continuarea dialogului cu un membru al unei biserici abuzive căruia i s-a spălat creierul să creadă că orice opoziţie este persecuţie.
7. Fixarea ca ţintă a adulţilor tineri
A şaptea caracteristică a bisericilor abuzive este că ele tind să-şi fixeze ca ţintă adulţii tineri cu vârsta între 18-25 ani, care se află în clasa mijlocie, bine educaţi, idealişti şi adesea creştini imaturi. Adulţii tineri constituie grupa perfectă de vârsta asupra căreia să se concentreze, fiindcă ei sunt adesea în căutarea unei cauze pentru care să trăiască şi au nevoie de dragoste, afirmare şi acceptare.
Deseori aceste biserici asigură aceste lucruri, iar liderii îşi asumă frecvent rolul de părinţi surogat.
8. Proces dureros de retragere
A opta caracteristică este un proces de ieşire dureros şi dificil. Membrii din multe biserici de acest gen se tem să plece din cauza intimidării, a presiunii şi a ameninţării cu judecata divină. Uneori membrii care se retrag sunt hărţuiţi şi urmăriţi de liderii bisericii. De cele mai multe ori foştii membri sunt ridiculizaţi în public şi umiliţi în faţa bisericii, iar celor care rămân li se spune să nu se asocieze în nici un fel cu un fost membru. Această practică este numită evitare.
Mulţi care părăsesc biserici abuzive, din cauza spălării creierului şi a intimidării simt că parcă l-ar părăsi pe Dumnezeu însuşi. Nici unul din foştii membri nu se va mai asocia cu ei, şi se vor simţi izolaţi, abuzaţi, timoraţi în faţa lumii. Un fost membru al unui serviciu în campus a spus:
“Dacă pleci fără aprobarea conducerii, condamnarea şi vinovăţia sunt îngrămădite asupra ta. Pastorul meu mi-a spus că el crede a fi satanic din partea mea să plec şi că se îndoieşte că-mi voi putea continua experienţa salvării”.
Permiteţi-mi să închei această disertaţie, dezvăluindu-vă câteva moduri practice de a ajunge la cei care sunt prinşi în biserici abuzive. Mai întâi trebuie să începem cu o rugăciune personală. Depunerea de mărturie către cei cu creierele spălate din bisericile abuzive este adesea o provocare serioasă. Deseori liderii nu vor permite unui membru individual să se întâlnească cu unul din afară, neînsoţit de un bătrân, de o persoană mai experimentată care este antrenată în dezbateri şi/sau intimidare. Astfel trebuie să ne rugăm (1) pentru o şansă de a vorbi cu respectivul şi (2) ca el să fie deschis la ce avem noi de împărtăşit.
În al doilea rând, confruntă în mod iubitor persoana cu câteva subiecte biblice. Adesea bisericile abuzive au o învăţătură bizară ori o eroare teologică care poate fi evidenţiată. În cartea sa Biserici care abuzează, Dr. Ron Enroth prezintă cu probe câteva exemple în acest sens. De pildă, liderul unei biserici avea învăţături ciudate bazate pe revelaţiile lui extrabiblice pretins divine.1 Acestea includeau legi dietetice, comportamentul sexual, decorarea căminului şi altele. Liderul unui alt grup îi numea pe doctori “zeităţi medicale”. El de asemenea afirma că medicamentele au nume demonice şi că dacă sunt luate predispun la influenţa demonilor.2 Relevarea erorilor, inconsistenţelor şi a punctelor de credinţă bizare poate deschide mintea interlocutorului şi îl pregăteşte să înceapă să pună întrebări.
În al treilea rând, arată-i articole care s-ar putea găsi în ziare sau reviste în legătura cu biserica lui. Cartea din care am citat deja de mai multe ori, Biserici care abuzează, este o resursă excelentă. Cheia este să-l determini pe interlocutor să înceapă a se interesa, punând întrebări şi căutând el însuşi răspunsuri. Spune-i să testeze orice cu Scripturile şi să nu se reţină să întrebe. Dacă liderul are reţineri sau ezită să răspundă la întrebările oneste ale unui membru, maturitatea conducerii acestuia ar putea fi privită ca suspectă. Isus a zis că adevărul este un instrument al libertăţii, nu al încătuşării. El a spus: “Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi” (Ioan 8:32).
___________________________
(c) 1993 Probe Ministries.
Note:
1. Ronald Enroth, Churches That Abuse (Grand Rapids, Mich: Zondervan, 1992), p. 128.
2. Ibid., p. 170.
Fragment din vol. SPRE EMINESCU.
RASPUNS ROMANESC LA AMENINTARILE PREZENTULUI SI LA PROVOCARILE VIITORULUI
A te manifesta liber înseamnă a dispune după propria-ţi judecată de puterile tale fizice, intelectuale şi morale. Statele demagogice au inventat pseudoproblema egalităţii pentru a escamota problema reală, a libertăţii. Lupta între partidele politice se dă pentru obţinerea controlului asupra minţii noastre. Fiecare dintre ele ştie că, din acel moment, a pus mâna pe forţa noastră fizică şi pe cea intelectuală.
Mihai Eminescu, spre deosebire de liberali şi de socialişti, o concepe echitatea, la nivel societal, ca egalitate de şanse, iar nicidecum de condiţii sociale. În acest sens, Ilie Bădescu detaliază: „Eminescu socoteşte că o societate normală este nu aceea care ar dori să desfiinţeze toate inegalităţile sociale, ci una care asigură gradele de inegalitate socială pe care oricine să fie liber a le trece prin muncă şi merit. El se arată astfel întâiul mare gânditor la noi al teoriei egalităţii şanselor sau oportunităţilor de acces. Adevărata egalitate este una a şanselor – oportunităţilor – nu aceea a condiţiilor sociale. Pe confuzia dintre cele două concepte ale egalităţii se întemeiază statul demagogic. O societate nu poate pretinde că a egalizat toate condiţiile sociale, zice poetul, dar are dreptate să încerce a egaliza şansele sociale – sau oportunităţile, cum zice sociologia recentă – în raport cu diversele grade de inegalitate socială. Teoria egalizării condiţiilor sociale în statul demagogic, pe care o critică Eminescu, pretinde a nu exista nici o diferenţă calitativă între diferitele condiţii sau stări sociale. Dar, din două una: ori condiţiile sociale dintr-o societate au o diferenţiere calitativă şi atunci teoria egalizării sociale cade, ori între acele condiţii sociale nu există nici o diferenţă calitativă şi atunci, atât cel merituos cât şi feneantul, atât cel instruit cât şi cel fără instrucţie, pot pretinde să ocupe orice poziţie. Căci de vreme ce poziţiile nu au diferenţe calitative, atunci orice poziţie poate fi ocupată de oricare ins. În acest cadru întâmpinăm, în opera lui Eminescu, prima teorie sociologică clară a inegalităţilor sociale. Eminescu a spulberat toate pseudo-paradoxurile introduse în istorie, ca o adevărată reţea de umbre în jurul problemelor sociale ale unei societăţi. Statul demagogic împinge societatea într-un lanţ de aporii, care, de fapt, nu sunt altceva decât o traducere a condiţiei aporetice a puterii în statul demagogic: Nu pot să creez o societate de egali pentru că ansamblul condiţiilor sociale şi al poziţiilor sociale este inegalitar. Nu pot să desfiinţez inegalitatea poziţiilor decât dacă eu am o poziţie prin care să dispun de celelalte, deci dacă eu sunt într-o inegalitate asumată şi avantajoasă. Deci inegalitatea poate fi desfiinţată de inegalitate, iată suprema aporie a statului demagogic. Eminescu a rezolvat aporia propunând desfiinţarea cadrului ei politic – statul demagogic. Aporiile nu pot fi rezolvate, dar omul are puterea de a ieşi din condiţia aporetică. Este ceea ce făcea şi Eminescu în privinţa aporiei egalităţii … Inegalitatea nu poate fi desfiinţată din exterior, ci din interior, de care cel care vrea să-şi schimbe poziţia inferioară – inegalitară – cu una superioară – egalitară. Dar în acest caz, egalitatea şi egalizarea individului sunt termeni falşi, folosiţi pentru a desfigura de fapt fenomenul manifestării libere – autonome. Deci, adevărata problemă nu e aceea a egalizării, ci aceea a libertăţii. Statele despotice şi cele demagogice, arată Eminescu, au inventat pseudo-problema egalităţii, pentru a escamota problema reală, aceea a libertăţii. A te manifesta liber înseamnă a dispune după propria-ţi judecată – eul cogitans, adică eul tău cugetător, nu eul dogmatic al politicianului – de puterile tale intelectuale şi morale”. De aceea, „lupta între partizi (partidele politice n.n.) este o luptă pentru judecata noastră (pentru obţinerea controlului asupra minţii noastre n.n.), pentru că fiecare (dintre ele n.n.) ştie că din acel moment a pus mâna pe forţa noastră fizică şi pe cea intelectuală”. Dar „cine ar putea cunoaşte mai bine ca tine însuţi adevărata măsură a puterilor tale intelectuale şi musculare? Ajungi la această cunoaştere prin folosirea transcendentală a intelectului – adică eu gândesc trebuie să însoţească toate experienţele noastre. Prima condiţie a ieşirii din aporia egalităţii este libertatea. Libertatea înseamnă ierarhie. Ierarhie a meritelor şi a competenţelor, a puterilor musculare şi intelectuale, cum ar zice poetul. Anularea oricărei ierarhii nu înseamnă stare optimă ci haos, confuzie de valori, putinţa de-a egaliza omul de valoare cu nulitatea, zice poetul. Egalitatea este întunericul însuşi”, „este, în acceepţiunea ei perfidă, „cea mai mare duşmană a libertăţii”. i, de aceea, la noi în ţară, „o vor toţi străinii: ce să vrea(
un CA. Rosetti, decât să fie egal cu românul, fără să fi îndeplinit condiţiile de muncă ale românului? Ce să vrea un(
Fundescu sau un (
Epurescu, decât să fie egali cu românul, fără a avea creierul sau musculatura românului?”… „Ierarhia luminei şi egalitatea întunericului(
e o luptă între libertate şi sclavie, între libera ierarhie a luminii şi egalitatea stupidă a întunericului. Scări de lumină, grade de temperatură e universul întreg”. „Egalitatea, aşadar, este totuna cu entropia maximă, este forma echilibrului mort. De aceea Eminescu o asimilează întunericului. Este opusă vieţii şi viului, care este mişcare, ierarhie şi deci ordine, sens sau direcţie de mişcare şi deci lumină”. „A doua condiţie a ieşirii din aporia egalităţii este munca”: „Oricine ne promite o îmbunătăţire care nu se datoreşte muncii, adică oricine ne promite un venit de forţe, fără ca noi să fi cheltuit pentru el (să depunem efort pentru a-l obţine n.n.), e ca un prestidigitator, care vrea să ne facă să vedem (credem n.n.) că bunurile ce le scoate la iveală s-au ivit din nimic. Ei: Ex nihilo nil fit. Din nimic, nimic iese”.
“Eminescu a spulberat, iată, ideea utopiană a omului perfect, a statului ideal, a societăţii perfecte. În locul fiinţei sublime(;), el propune viziunea unui real tensionat, expus, deopotrivă, şansei desăvârşirii, dar şi riscului desfiinţării. Ontologia eminesciană face posibil realismul sociologic”.
RADU MIHAI CRIŞAN
Vă punem la dispoziţie cartea: “Eminescu - Drama Sacrificării” de Theodor Codreanu , in format electronic.
Vă punem la dispoziţie cartea: “Mihai Eminescu - “Scrieri politice””, în format electronic.
Vă punem la dispoziţie cartea: “Testamentul politic al lui Mihai Eminescu” de Radu Mihai Crişan , în format electronic.
Vă punem la dispoziţie cartea: “Spre Eminescu” de Radu Mihai Crişan , în format electronic.
Vă punem la dispoziţie cartea: Cât de retrograd este Mihai Eminescu de Radu Mihai Crişan , în format electronic.
Preluate de pe www.razbointrucuvant.ro
,,Nu, categoric nu(;). NICI NICOLAE IORGA ŞI NICI VIRGIL MADGEARU NU AU FOST UCIŞI DE CĂTRE LEGIONARI. De ce? Fiindcă Iorga şi legionarii gândeau la fel! Se completau reciproc întru slujirea intereselor eterne şi legitime ale Neamului! (Parcurgând comparativ, şi fireşte nelimitativ, spre pildă, «Cărticica şefului de cuib» a lui Codreanu şi «Discursuri parlamentare» a lui Iorga, vă dumiriţi îndată.)
Aceea însă, căreia atât Mişcarea Legionară cât şi Nicolae Iorga îi erau profund incomozi, întrucât îi demascau public obiectivele şi acţiunile antiromâneşti, era puterea iudaică. Înstăpânită absolut pe Rusia. Prin lovitura de stat iudeocomunistă din 1917 (Lenin – Ziderblum – precum şi Stalin – Djugaşvili – sunt evrei!).
Aşadar, dacă Evreii ajunseseră stăpânii Statului sovietic, iar N.K.D.V.-ul (K.G.B.-ul) este Organ de Stat, teza potrivit căreia Traian Boieru (şeful asasinilor fizici ai marelui savant Român) era, de fapt, agent sovietic, infiltrat în Mişcare ca membru cu scopul de a o compromite, nu ţine deloc de domeniul fanteziei. Ba dimpotrivă (;)!… Ba dimpotrivă!…
Şi, nota bene: Iorga şi Madgearu au murit asasinaţi de una şi aceeaşi echipă (Traian Boieru)…’’*
Pasaj din cuvântul public adresat de dr. Radu Mihai Crişan domnului profesor Ion Marin Almăjan la data de 15.10.2007.
TEXTUL INTEGRAL AL RESPECTIVULUI CUVÂNT PUBLIC
Stimate Domnule Profesor ION MARIN ALMĂJAN
ÎNTRU DUMNEZEU ÎNAINTE!
Îngăduiţi-mi, vă rog, întâi de toate, să vă mulţumesc. Şi s-o fac din întregu-mi suflet.
Trăire şi Slujire de adevărat Român!: Aşa vă dezvăluiţi inimii mele. Cuvântul ce-l adresaţi iubiţilor ai Dumneavoastră „prieteni şi tovarăşi de drum, de rug”. Cutremurarea lăuntrică pe care o aţi simţit ori de câte ori aveţi în palmă bobul de grâu. Credinţa nezdruncinată întru venirea timpului şi pentru celelalte biruinţi ale Eminescului. Şi-atâtea alte efigii de simţire. De gând…
Mă adresez, iată, eu nevrednicul, Domniei Voastre. De ce? Cu ce îndreptăţire?
Acum puţine zile v-aţi „mărturisit îndoctrinarea dar şi pasiunea(
pentru istorie”. V-aţi adresat Domnului Profesor Ion Coja. Şi, fără nici o părtinire, sincer, l-aţi întrebat: „i-au omorât legionarii pe I.G. Duca, pe Iorga, pe Madgearu şi pe (Armand) Călinescu? Motivele invocate le ştiu. Sau cel puţin le ştiu pe cele oferite de istoriografia românească. Consideraţi că omorul şi siluirea, batjocura în cazul lui Iorga, pot fi justificate omeneşte, creştineşte şi nu în ultimul caz al dreptăţii?” Adăugând imediat: „Aş fi foarte onorat dacă mi-aţi răspunde”.
N-am cunoştinţă dacă Domnia Sa v-a răspuns. (Chiar dacă m-aş bucura mult s-o fi făcut.) Nici nu-mi arog dreptul de-a vă răspunde eu în locul Dumnealui. (Nu-l am!) Vă vorbesc, aşadar, numai şi numai în nume propriu. Ca de la semen la semen. Ca de la pasionat de istorie la pasionat de istorie. Ca de la român (eu) la Român (Dumneavoastră). Şi vă împărtăşesc strict opinia mea personală. Nimic mai mult . Nimic altceva.
Da, în ce-i priveşte pe I.G. Duca şi Armand Călinescu. Au fost omorâţi de către legionari. (Motivul, care nu mă sfiesc s-o spun le face cinste legionarilor, este lămurit, în chip onest şi documentat, de către cercetători precum Ion Coja - în articolul Nicadorii, publicat în Săptămâna românească, An II, nr. 51, 16-22 noiembrie 2006 - şi Şerban Milcoveanu - în volumul Atentatul din 21 septembrie 1939 contra lui Armand Călinescu şi epoca 1930-1950, Editura TCM Print, Bucureşti, 2004 -).
Nu, categoric nu, în privinţa celorlalte două personalităţi. Nici Nicolae Iorga şi nici Virgil Madgearu nu au fost ucişi de către legionari. De ce? Fiindcă Iorga şi legionarii gândeau la fel! Se completau reciproc întru slujirea intereselor eterne şi legitime ale Neamului! (Parcurgând comparativ, şi fireşte nelimitativ, spre pildă, «Cărticica şefului de cuib» a lui Codreanu şi «Discursuri parlamentare» a lui Iorga, vă dumiriţi îndată.)
Aceea însă, căreia atât Mişcarea Legionară cât şi Nicolae Iorga îi erau profund incomozi, întrucât îi demascau public obiectivele şi acţiunile antiromâneşti, era puterea iudaică. Înstăpânită absolut pe Rusia. Prin lovitura de stat iudeocomunistă din 1917 (Lenin – Ziderblum – precum şi Stalin – Djugaşvili – sunt evrei!).
Aşadar, dacă Evreii ajunseseră stăpânii Statului sovietic, iar N.K.D.V.-ul (K.G.B.-ul) este Organ de Stat, teza potrivit căreia Traian Boieru (şeful asasinilor fizici ai marelui savant Român) era, de fapt, agent sovietic, infiltrat în Mişcare ca membru cu scopul de a o compromite, nu ţine deloc de domeniul fanteziei. Ba dimpotrivă Domnule Profesor!… Ba dimpotrivă!…
Şi, nota bene: Iorga şi Madgearu au murit asasinaţi de una şi aceeaşi echipă (Traian Boieru)…
Cu cele mai alese sentimente de admiraţie şi recunoştinţă,
Radu Mihai Crişan
Bucureşti,
15 octombrie 2007
PREFAŢĂ
Motto
Ar trebui să înceteze fabricarea de legende în jurul Mossad-ului. Noi doar am muncit mai mult şi am strâns mai multe informaţii decât alţii. Nici o altă ţară din lume nu a avut o atât de presantă nevoie de un serviciu secret eficient. Pentru noi este o problemă de supravieţuire.
ISSER HAREL
MOSSAD-ul este unul dintre cele mai faimoase servicii secrete (de Informaţii sau spionaj) din lume. Exegeţii îl consideră ca pe un nou venit în spionajul modern în care, rapid, a urcat în ierarhia calităţii până la nivelul de vârf, reprezentat de serviciile american (CIA), sovietic (KGB), francez (SDECE) îşi britanic (MI5), acolo unde n-a mai ajuns decât “Serviciul Secret Chinez” (”Direcţia pentru probleme sociale” plus “Direcţia de informaţii militare”, si cunoscute în bloc sub denumirea occidentală de cod - Fenixul Roşu). Evreilor le place să considere că originile MOSSAD-ului se află în timpul exodului lor din Egipt, acum 3.300 de ani. Moise, spune Tora, a ales câte un tânăr din cele 12 triburi şi i-a trimis în Ţara Făgăduinţei (Canaan - Palestina - Israel) să afle ce bogăţii sunt acolo, ce forţe de apărare au filistenii, cum s-ar putea pătrunde în oraşele fortificate. Printre strămoşii biblici ai agenţilor MOSSAD se afla şi frumoasa Judith care a pătruns în tabăra şi cortul generalului asirian Holofern, căruia i-a tăiat capul cu propria-i sabie (poate prin anii 350 î.e.n.).
Dincolo de mitologie, la originea MOSSAD-ului se află “Sherut Yediot” -Serviciul de informaţii al Agenţiei evreieşti din Palestina (1929-1940), transformat în 1940 în Sherut ha Yediot ha-Artzit - Serviciul naţional de informaţii, pe scurt SHAI, însărcinat cu interogarea evreilor care, din toata lumea veneau în Palestina. SHAI a obţinut succese însemnate infiltrând oameni în serviciile Administraţiei britanice a Palestinei, vârful său de activitate fiind considerat depistarea în 1948 a unei mari tranzacţii de arme între Cehoslovacia si Siria si, mai ales, capturarea vasului care transporta acele arme, ceea ce a dublat forţa de foc a evreilor în primul lor război cu arabii.
După naşterea statului Israel, în anii 1949-1952, primul ministru David Ben Gurion a creat sistemul actual al serviciilor secrete israeliene, pornind de la principiile supravieţuirii statului evreu într-un mediu arab ostil, combaterii unei intense activităţi interne de destabilizare, antistatale si antisociale, desfăşurată de palestinieni pe teritoriile controlate de Israel, urmăririi si pedepsirii criminalilor nazişti vinovaţi de holocaust si teroriştilor arabi, oriunde s-ar fi aflat ei pe glob, obţinerii unor înalte tehnologii militare puse sub embargo pentru statul evreu, cunoaşterii opiniilor guvernamentale si publice faţă de cauza poporului evreu atât în ţările duşmane cât şi în cele aliate, mai ales în S.U.A., şi sprijinirii comunităţilor evreieşti din Diaspora. Aşa s-au născut SHABACK - “Serviciul de securitate internă”, AMAN - “Serviciul de informaţii militare”, “Departamentul de cercetare şi documentare” al Ministerului de Externe, “Departamentul de Investigaţii” al Poliţiei israeliene şi, mai ales, “Institutul pentru operaţii speciale si culegere de informaţii” (ha-Mossad le-Modiin ule-Tafkidim Meyuhadim), pe scurt MOSSAD.
În ordinea de zi care anunţa crearea noii agenţii guvernamentale scria, între altele: “Pentru statul nostru, care de la înfiinţare a fost înconjurat de duşmani, serviciile secrete reprezintă prima linie de apărare. Deoarece suntem situaţi în inima Orientului Apropiat, unde schimbările violente şi instabilitatea sunt specifice, trebuie să învăţăm foarte bine cum aflam ce se întâmplă în jurul nostru”.
Până la a deveni, poate cel mai bun serviciu secret din lume, MOSSAD-ul a parcurs un drum dificil pe care jaloanele s-au numit: pregătire, studiu, analiză şi reanalizare, din nou pregătire şi în fine verificare înainte de executarea oricărei operaţii.Dintre toate serviciile secrete din lume, MOSSAD-ul este singurul care se consideră şi se autodefineşte ca “Institut”, adică un centru academic de spionaj care sub deviza “câştigă războiul prin cunoaştere şi isteţime!” oferă specialiştilor săi cea mai aspră dar si cea mai performantă scoală de pregătire.
Candidaţii la statutul de ofiţer MOSSAD sunt recrutaţi întotdeauna dintre cei care, în serviciul militar regulat au avut rezultate foarte bune. Apoi ei sunt supuşi la repetate teste medicale, fizice şi psihice, inclusiv la interogatoriul cu detectorul de minciuni. In faza următoare sunt puşi să completeze chestionare extrem de complexe si dau examene de limbi străine, pe care trebuie să le vorbească perfect. Dacă pică la un singur test din toate acestea sunt eliminaţi automat, în clipa admiterii în “Academie” primesc un nume conspirativ si o nouă identitate, pe care sunt obligaţi să si-o însuşească si s-o utilizeze curent. La MIDRASHA (Academia MOSSAD-ului) cursanţii locuiesc ca într-o staţiune si sunt trataţi ca nişte turişti care stau la hotel.Academia nu foloseşte Drofesori ci specialiştii cei mai buni ai MOSSAD-ului. La fiecare trei luni studenţii sunt testaţi cu detectorul de minciuni refuzul de a se supune la un (test îi dă conducătorului de curs dreptul (teoretic) de a-l împuşca pe rebel.
Dintre materiile teoretice care se studiază la MOSSAD, cea mai importantă, dar si cea mai dificilă este NAKA- sistemul descrierea rapoartelor în MOSSAD, In care pentru fiecare subiect nu se admite decât o singură propoziţie, mesajul cu mai multe teme urmând a fi divizat în mai multe mesaje standard purtând numere de cod diferite. NAKA este extrem de important deoarece principala activitate şi misiune a MOSSAD-ului constă în culegerea de date, în transmiterea, interpretarea si valorificarea acestora.
Pregătirea militară a agenţilor include cunoaşterea tuturor tipurilor de arme şi armate, a structurilor militare ale ţărilor vecine Israelului, a politicii, religiei şi a organizării lor sociale, în afară de NAKA si pregătirea militară, cadeţii MOSSAD-ului mai studiază contrainformaţiile si acoperirea. La lecţiile practice ei învaţă cum să se comporte în societate, la masă, într-un salon oficial sau în cel mai select restaurant de pe glob, să recunoască vinurile bune etc.
Din a doua lună petrecută în Academie, cadeţii primesc arme. Ofiţerii din MOSSAD au în dotare pistoale Beretta, arma ideală prin dimensiuni şi calitate. Antrenamentele de trageri se efectuează într-o sală de tir amenajată ca si cum ar fi un coridor de hotel unde uşile se pot deschide oricând pentru a lăsa să apară profilul unui posibil duşman care trebuie anihilat.
La capătul unui an si jumătate cei care absolvă aceste cursuri devin un fel de ucenici si nu agenţi plini (katsa). Ei mai au de parcurs un nou ciclu de studii practice la Cartierul General al MOSSAD-ului, trecând pe rând prin fiecare departament si învăţând să opereze pe computer în bazele de date ale serviciilor secrete. După încă sase luni, tinerii agenţi sunt repartizaţi în secţiile MOSSAD-ului, începând munca propriu-zisă.
Cartea pe care o înfăţişăm azi cititorului român este cea mai completă şi actuală radiologie a MOSSAD-ului şi, dacă ea are vreo hibă, aceasta constă în faptul că autorul a renunţat la aspectele “nespectaculoase” - istorie, organizare, terminologie, etc. pentru a prezenta personaje şi acţiuni într-o manieră atrăgătoare si totuşi impecabilă din punct de vedere ştiinţific, în ceea ce ne priveşte am căutat să completăm conţinutul prin date sintetice cuprinse parţial în anexe, parţial în note şi, în cea mai mică măsură, si în acest “cuvânt înainte”, intitulat poate prea pretenţios “prefaţă”. înainte de a da cuvântul “spionilor lui Gideon” mai evidenţiem faptul că MOSSAD-ul nu racolează, ca alte servicii secrete, aventurieri sau voluntari care vor să devină eroi, ci, cum spunea unul dintre părinţii agenţiei, Isser Harel, oameni, “cinstiţi, fideli, loiali, si patrioţi”, gata “să se consacre unor misiuni periculoase”. O altă particularitate constă în faptul că MOSSAD-ul îşi găseşte oamenii în rândurile tineretului evreu din întreaga lume. în acest caz exemplul cel mai bun, pentru că este cel mai cunoscut, este evreo-canadianul Victor Ostrovski, care a părăsit MOSSAD-ul si a scris despre el în termeni mai puţin binevoitori, atât cărţi documentare cât si romane. El nu este decât un exemplu dintr-o mulţime de evrei cu cetăţenie neisraeliană care optează să lucreze în MOSSAD dintr-un sentiment de solidaritate al evreilor de pretutindeni cu statul Israel. Fondatorul acestuia, Ben Gurion spunea despre evrei că “Toţi trebuie să ajute Israelul, chiar dacă ţara lor adoptivă este sau nu de acord” iar un lider al comunităţii evreilor-americani era de părere că: “Nu are nici o importanţă dacă v-aţi hotărât sau nu să emigraţi în Israel. Datoria voastră este să slujiţi interesele poporului evreu şi dincolo de graniţele Israelului”. Aşa se face că agenţii MOSSAD-ului au contribuit la câştigarea războaielor Israelului cu ţările arabe învecinate, au provocat căderea unor demnitari si chiar a unor întregi guverne străine, au “semnat” unele dintre cele mai numeroase si mai spectaculoase pagini ale spionajului tehnologic si economic mondial, au generat o bogată literatură si au născut o legendă: LEGENDA MOSSAD. Niciodată în Israel MOSSAD-ul nu a fost privit cu suspiciune si nimănui nu i-a fost ruşine să lucreze în sau să colaboreze cu MOSSAD-ul. Cităm dintr-o mult mai bogată listă de nume pe Haim Herzog, ajuns apoi preşedintele ţării, Ytzhak Rabin, Ytzhak Shamir si Ehud Barak, fiecare ajungând prim-ministru si ministru al apărării şi David Kimche, viceministru de externe. In lume, MOSSAD-ul s-a făcut remarcat prin acţiuni unice si nu de puţine ori inovatoare în tacticile si tehnicile luptei antiteroriste. Cine nu ştie azi că MOSSAD-ul a furat, în beneficiul Israelului si Statelor Unite, un avion MIC 21 din Siria. MOSSAD-ul a cumpărat o rachetă franceză Exocet din Chile si a pus mâna, din Franţa, pe planurile avionului Mirage. Acelaşi “institut” a procurat clandestin combustibil nuclear pentru reactorul israelian de la Dimona şi a pregătit operaţiunea cu nume de cod “Babilon” privind bombardarea reactorului nuclear irakian. Cine nu a admirat “Operaţiunea Moise” de salvare a falashilor etiopieni, capturarea în Argentina a criminalului de război nazist Adolf Eichmann sau anihilarea comandoului terorist care reaproviziona un avion plin cu ostatici pe aeroportul ugandez Entebbe. Câteva dintre aceste episoade le veţi regăsi cu detalii surprinzătoare în această “Istorie secretă a MOSSAD-ului”, al cărei autor, , a avut contacte directe cu personaje precum Isser Harel, fost şef al MOSSAD-ului dar şi al “Serviciului de Securitate Internă” - SHIN BETH, Rafael Eitan, fost şef al LAKAM, Meir Amit care a fost, prin cumul, director si la MOSSAD si la AMAN, sau William Casey, fost director la CIA. Pe parcursul celor 17 capitole ale acestei cărţi veţi găsi o cazuistică bogată, de la moartea prinţesei Diana si spionarea activităţilor interne ale preşedintelui Clinton la Casa Albă, până la uciderea lui Abu Nidal, atotputernicul lider terorist palestinian. Veţi putea “vedea” dedesubturile complicatelor relaţii ale triunghiului Israel-OEP-Vatican sau ale modului în care MOSSAD-ul a concurat “Serviciul Secret Chinez” în Africa, pentru ca apoi să colaboreze cu acesta la neutralizarea activităţilor africane ale KGB-ului si la eliminarea de pe pieţele locale a CIA în fine, veţi afla cum pot colabora serviciile secrete ale unor ţări arabe cu MOSSAD-ul si cum acesta le face servicii unor lideri arabi de primă mărime.
In încheiere nu pot decât să vă recomand o lectură foarte atentă si o privire printre rânduri a acestei remarcabile cărţi politice care vine să se alăture în colecţia “LUMEA ÎN CARE TRĂIM” celor despre “CIA”, “Mafia”, “Legiunea Străină”, “FBI”, “Războiul Sfânt”, “Carlos Şacalul” sau “Vatican” si să preceadă multe altele dintre care nu voi cita decât “Sabia lui Allah” - despre siitism, “Triadele” -despre mafiile chinezeşti din întreaga lume, “Biserica Galbenă” - despre lamaismul himalaian, “Tsahal” - despre armata israeliană, de la miliţiile populare până la arma atomică, “Ibn al Saud” - despre formarea si devenirea Arabiei Saudite, “Puterea si banii” - despre dimensiunile reale ale influentului Wall Street Journal, toate în pregătire la Editura ALLFA din grupul editorial ALL, tot în această colecţie.
“LUMEA ÎN CARE TRĂIM” este globală, dinamică, surprinzătoare, plină de pericole si de sfidări, unică, promiţătoare, stresantă, bună si rea deopotrivă. Ea este lumea pe care o merităm, una vie, colorată, diversă si palpitantă, în care ne regăsim permanent. Ea este a noastră. Este pur si simplu “LUMEA ÎN CARE TRĂIM”.
VICTOR IONESCU
Continuare: http://bisericasecreta.wordpress.com/2007/10/06/mossad-de-gordon-thomas/#more-268
Recomandari:
Pr Dan Badulescu - 2004
“Parlamentul Romaniei are 90% din membri masoni” (Dan Amadeo Lazarescu). Templul provizoriu al masonilor e cladirea Parlamentului!
Guvernul Romaniei da Masoneriei statutul de institutie de utilitate publica! La primul convent al Masoneriei, presa si publicul beneficiar n-au avut acces!
Presedintele Romaniei apare in prefata cartii “Misterele templului masonic”, aratand meritele Masoneriei tocmai acum cand Masoneria isi cauta o cladire pentru templu;
Patriarhia Ortodoxa instaleaza in curtea sa statuia lui Ioan Cuza, masonul care a secularizat averile manastiresti si de la care incoace, Statul n-a mai iubit Biserica. Ce urmeaza?! Citeşte mai departe »
Cînd am cetit în n-l 82 an «Neamului Romănesc», cum primeşte «Voinţa Naţională» articolele asupra Evreilor ale d-lui A. C. Cuza, am simţit durere, ruşine şi descurajare. Durere, pentru că se constată, în plină lumină, că nici «Voinţa Naţională» nu-i naţională. Ruşine, pentru că în ţara românească a ajuns aşa de mare puterea banului jidovesc, încît un ziar care-i răzimat pe un partid ce cîrmuiaşte, trebuie să netezească perciunii şi să pălmuiască poporul românesc. Descurajare, pentru că, după dovezile neînfrînte ce d. Cuza le tipăreşte, se mai găsesc ziare care să-i apere pe Jidani şi mai sînt cetitori cari să cetească aceste ziare.
Ar trebui să se ştie că-i un mare noroc dezvălirea operii de distrugere, pe toate căile, a Israelului din Romănia. Ar trebui să priceapă oricine că-i cel d’intâiŭ semn de reculegere, cel d’intâiu semnal de luptă, pentru ieşirea la lumină a neamului romănesc din ţară. Căci cine-şi dă seamă astăzi de puterea ziaristicei, va recunoaşte că, cu o presă jidovită, niciodată nu vei putea face vre-un bine, în ţara ta, poporuluĭ tău. Orice reforme se vor face, oricîte aşeăminte de cultură vom avea, dacă hrana sufletească de toate zilele – cetitul foilor – e otrăvită, interesele adevărate ale poporuluĭ vor fi tălmăcite şi intortochiate după Talmud, şi simpatia faţă de poporul ales va fi mereu nutrită, - lumină nu se va face.
Şi răului trebuie să-i stai în cale din bună vreme. Cu cît interesele jidoveşti vor rămînea mai multă vreme nedescoperite şi necunoscute de publicul cetitor, - şi, odată, va fi mare acest public - , cu cît vor putea lucra mai mult în ascuns, cu atîta se vor întări mai tare, cu atîta se va întinde domnia Israeluluĭ.
Bine ar fi fost să fie descoperite aceste rele mari de mai de mult. Ar fi fost o binecuvîntare dacă, de zeci de ani, ar fi pătruns în conştiinţa poporului întreg primejdiile ce-ĭ vin de la neamul cel ales. Dar nicĭ acum încă nu-ĭ târziŭ.
La noi, în Ungaria, pentru publicistica maghiară, e chair tărziŭ. Aicĭ, Unguriĭ nicĭodată poate nu vor maĭ fi stăpînĭ pe presa lor. Aicĭ, banul jidovesc a rodit îmbelşugat şi puiază înspăimîntător. Aicĭ, presa jidovită şi-a ajuns apogeul, spre a-şĭ juca mendrele: a-şĭ apăra interesele sale supt masca celuĭ maĭ curat naţionalism maghiar, a susţine vrajba continuă între naţionalităţi, a chema supt steagul socialismului internaţional, tot pentru a-şĭ umplea maĭ tare punga şi a se îngrăşa maĭ tare. Astăzĭ, la Ungurĭ, nicĭ nu maĭ îndrăzneşte nimenĭ a se ridica în contra acestuĭ comerţ jidovesc de sentimente prefăcute. Şi, cînd unul saŭ altul şi-a luat inima ‘n dinţĭ şi a încercat, a căzut dintr’una, la tărăboiul foilor semite, de nu s’a maĭ sculat, nicĭ nu i-a maĭ auzit nimenĭ de veste. Dar, aicĭ, caĭ maĭ mulţĭ nicĭ nu maĭ văd primejdia, căcĭ doar, în fruntea luptei lor naţionale de azi, presa jidovită aleargă şi găseşte cărări nouă.
Şi mulţi dintre romînii de-aici, cari recunosc soarta tristă a publicisticii maghiare, au salutat, cu adevărată bucurie, ca solie sfîntă, păşirea d-lui Cuza şi a tuturor celor cari vor să scape poporul romîn din Regat de această primejdie. În zadar va declara «Cronica israelită» că acesta e operă de «canibali», în zadar ni se va spune, ca «Voinţii», că, dacă nu aruncăm cu pietre în astfel de oameni, cari descopăr ticăloşiile poporului ales, am da dovadă că sentimentele omeneşti ni-ar fi cu totul «tocite». În zadar! Sufletul neamului romănesc de pretutindeni simte unde-i adevărul, cunoaşte unde-i duşmanul şi unde-i prietenul.
Şi chiar de-aceia ne doare că un ziar ca «Voinţa» află, pentru placul Jidanilor, cuvinte de mustrare pentru o muncă atît de naţională, ca aceia ce se face în «Neamul Românesc», de pildă.
În sufletele noastre, ale celor de departe, să fie siguri Jidanii, vîrîţi prin redacţiile foilor din Romănia, că nu vor pătrunde cu simpatii, ci la astfel de apucăturĭ sufletele noastre se umplu de scîrbă. Şi, durere, dezgustul acesta trebuie să se reverse şi asupra susţinătorilor acelor ziare, cari lasă «ridactării» lor să atace cele maĭ curate sentimente ale poporuluĭ romănesc. Noi, cei depărtaţi, ştim ce vor, pentru că vedem de mult acelaşi joc în publicistica maghiară. Am dori însă din tot sufletul ca acei de-acasă să vadă această primejdie, să se cureţe odată ziarele din ţară de susţinători şi redactori semiţi saŭ vinduţi lor.
Şi tare credem că va sosi vremea cînd se va împlini această dorinţă. Să nu socoată cineva că prin aceasta ar pierde ziaristica din ţară. Căci e lucru vădit în toate ţerile, că presa evreiască prin nimic nu contribuie la cultura morală ori intelectuală a poporului. Ale lor sînt minciunile, telegramele false, ştirile sensaţionale, batjocura credinţii, a bunelor moravuri, aruncarea cu noroiu în ce avem mai scump.
Şi toate aceste apucături, toată această tactică perversă talmudică, n’o urmează ei oricînd şi oriunde, ci numai acolo de unde văd c’ar putea trege venit. Iată, de pildă, ziaristica românească din Ardeal şi Ţara-Ungurească: în toate redacţiile n’avem un singur Jidan, n’avem un singur acţionar sau susţinător jidan de foaie romănească. Şi pentru ce oare? Vădit lucru: pentru că prin ziaristica românească de la noi nu pot cîştiga nimic, nu-şi pot servi nici interesele lor specific iudaice, ci, din potrivă, ei ajung în conflict cu Statul. Pentru că, mă rog, dacă un Jidan împămîntenit din strămoşĭ (!) a devenit Romîn, pentru ce nu vine la noi, avînd ideal naţional romănesc, să lupte în rînd cu noi, sau, cel puţin, o foaie