Sită Deasă

- grupare cu specific apocaliptic (de unde vine şi denumirea), condamnată de Sf. Sinod al B.O.R. (1993).

- adepţii se pretind adevăraţii ortodocşi şi provin dintre foşti practicanţi ai Meditaţiei Transcendentale, artişti (Marian şi Victoria Zidaru – artişti plastici; Ovidiu Lipan şi Gh. Zamfir – simpatizanţi), preoţi şi monahi ortodocşi grupaţi în jurul surorilor Virginia şi Mihaela.

- Virginia, moartă în 1980, a fost declarată „sfântă” şi i s-au alcătuit slujbe, acatiste, icoane etc.

- Sediu: Glodeni, lângă Pucioasa (Jud. Dâmboviţa), unde au construit, după planurile soţilor Zidaru, un templu-ziggurat, în care nu au acces decât cei iniţiaţi. Băiatul soţilor Zidaru (12 ani) moare accidentat în timpul ridicării noii construcţii. Alături, la câteva sute de metri, s-a înfiripat o „mănăstire” mixtă, sfidând canoanele. Tot aici, s-au realizat şi alte anexe: chilii, spaţii de cazare pentru „fraţi” şi „surori”, ateliere de „creaţie” etc.

- La început, Virginia şi adepţii ei au avut binecuvântarea arhiereului Irineu Pop Bistriţeanul, care a sfinţit complexul la inaugurare, iar apoi a retractat, rămânând arhereu-vicar.

- Publică sub formă de ziar (lunar), cât şi în volum separat, „cuvântul lui Dumnezeu” – mesaje divine transmise sub formă de „revelaţie deschisă” – atât Virginiei, cât şi urmaşilor ei. Textele provin de la Dumnezeu Tatăl, Hristos, Maica Domnului sau „sfânta” Virginia şi se adresează adepţilor într-un stil predicatorial naiv, cu greşeli de ortoepie supărătoare. Inspiraţia este evidentă după mesaje similare din lumea catolică (Medjugorje). Mesajul lor este, categoric, apocaliptic.

Alte caracteristici:

- România = Noul Ierusalim (ţară aleasă a fi izbăvită de urgia Apocalipsei, dar nu pentru ierarhie, care e acuzată de corupţie, ci pentru credincioşii ei.

- post continuu, inclusiv duminica şi-n sărbători. Hrana cu alimente curate, necontaminate (nepoluate).

- căsătoria albă

- port specific: bărbi şi plete lungi (cozi), haine de in şi cânepă.

- calendarul vechi (în legături cu stiliştii, cu care caută să implanteze schituri în ţară)

- şedere la case, nu în blocuri

• Această prezentare este preluată din cursul de Misiologie 1 scris de pr. lector David Pestroiu

Iată ce scrie protosinghelul Petroniu Tănase, stareţul Schitului Românesc Prodromul, Sfântul Munte Athos, Grecia:

«Şi cu Glodenii!!! Mi s-au părut foarte semnificative denumirile care se întâlnesc în jurul acestui fenomen - “glod” şi “pucioasă”. Denumirile nu sunt întâmplătoare. Denumirea parcă ar exprima ceva din misiunea unui loc. De ce a apărut această mişcare tocmai acolo? Ea îşi exprimă identitatea cu aceste denumiri, de glod şi pucioasă. A apărut într-un loc o denumire interesantă. E o ciudăţenie mare acolo, din câte am citit şi am auzit.» (Convorbiri duhovniceşti cu teologi ortodocşi din străinătate, III, arhimandrit Ioanichie Bălan, editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1995, pag. 88).

Duhul răzvrătirii, al dezbinării, al proorocirii mincinoase a existat din cele mai vechi timpuri. Şi dacă proroceşti nu înseamnă că eşti chiar de la Dumnezeu. Este cunoscut din Faptele Apostolilor cazul sclavei care avea duh pitonicesc (de la Diavol) şi care proorocea.

Ce mare greutate ca acel duh să intre în „sfânta Verginica“ şi, cu câteva cunoştinţe teologice (pe care diavolii arhiconi le au din destul) să ducă la rătăcire o mulţime de oameni, depărtându-i de la mântuire?

Apoi ştiţi de marele număr de prooroci mincinoşi din Vechiul Testament!

Nici proorocirea şi nici minunile ci adânca smerenie şi nejudecarea aproapelui, pacea cu el, Îl conving pe Dumnezeu să te acopere cu harul Său, dându-ţi sfinţenie. Şi ca să ajungi la sfinţenie trebuie să treci prin despătimire şi iluminare.

Aşa că… duhul de la Noul Ierusalim împreună cu adepţii lui put a pucioasă şi a glod…

Preluat de la: http://bisericasecreta.wordpress.com/2007/01/09/noul-ierusalim/

1) Care este singura tara din lume care a bombardat 20 de state din 1945 pana in prezent?

2) Care este singura tara care a folosit arme nucleare? 3) Care tara este responsabila pentru uciderea a 80 de civili in Beirut, in 1985, in urma unei incercari nereusite de asasinat? 4) Care tara a bombardat ilegal Libia in 1986, acest act fiind descris de ONU ca fiind un caz clasic de terorism?

5) Care tara nu a respectat ordinul Curtii Internationale de Justitie cand i s-a cerut sa inceteze desfasurarile de forte in Nicaragua in 1986, urmand apoi sa se foloseasca de dreptul de veto impotriva unei rezolutii propuse de Consiliul de Securitate ONU care cerea tuturor statelor sa nu se abata de la legea internationala?

6) Care este tara care a fost acuzata de ONU ca a oferit ajutor direct si indirect la “actiuni de genocid” impotriva indienilor maiasi din Guatemala in anii ‘80?

7) Care tara s-a restras din proprie initiativa din Tratatul “Anti-Ballistic Missile” in decembrie 2001?

Care tara a renuntat la eforturile de a negocia un proces de verificare in cazul armelor biologice si a pus capat unei conferite internationale in iulie 2001?

9) Care tara a impiedicat ONU de a tine in frau comertul cu arme la o conferinta din iulie 2001?

10) Care este singura tara, in afara de Somalia, care a refuzat sa ratifice Conventia ONU asupra Drepturilor Copilului?

11) Care este singura tara occidentala in care copii sunt pasibili de pedeapsa capitala?

12) Care este singura tara din “Grupul celor sapte” (G7) care a refuzat sa semneze in 1997 un tratat de interzicere a folosirii minelor anti-personal?

13) Care este singura tara din G7 care a votat impotriva infiintarii Curtii Penale Internationale in 1998?

14) Care este singura tara care alaturi de Israel s-a opus in 1987 unei rezolutii care condamna terorismul international?

15) Care tara refuza sa plateasca in intregime datoriile care ONU, cu toate acestea exercitandu-si dreptul de veto cand vine vorba de rezolutii ale ONU?

Raspunsul unic la aceste intrebari este: Statele Unite ale Americii!

Linux este nucleul sistemului de operare GNU/Linux. Este unul dintre cele mai cunoscute exemple de software liber şi dezvoltare de software Open Source.Termenul Linux se refera la nucleul Linux dar este folosit în mod curent pentru a descrie întregul sistem de operare (cunoscut şi sub numele GNU/Linux), care conţine nucleul Linux, bibliotecile software şi diverse unelte dezvoltate de către proiectul GNU. O distribuţie Linux adaugă acestor componente de bază o mare cantitate de software organizată în “pachete”.

Nucleul a fost dezvoltat la început pentru microprocesorul Intel 386 dar acum suporta o mare gama de microprocesoare şi arhitecturi. Este folosit atât pe calculatoare PC şi supercomputere cât şi pe sisteme încapsulate ca telefoanele mobile sau video recordere.

Iniţial dezvoltat şi utilizat de către programatori voluntari, Linux a câştigat suportul industriei IT şi al marilor companii ca IBM şi Hewlett-Packard şi a depăşit ca folosire cele mai multe versiuni proprietare de Unix. Analiştii atribuie succesul sistemului faptului că este independent de furnizor, implementarea are un cost scăzut, securitatea şi fiabilitatea sistemului sunt foarte bune.

Dezvoltarea sistemului a fost începută de către Linus Torvalds care dorea să obţină un sistem similar cu Minix, dar fără limitările acestuia. Linux a fost dezvoltat sub licenţa GNU General Public License astfel încât codul sursă este disponibil oricui, şi va rămâne disponibil pe viitor tuturor celor interesaţi.

Nucleul Linux

Nucleul (kernelul) Linux este un nucleu monolitic cu capacităţi de încărcare de module. Cu toate acestea, spre deosebire de multe nuclee monolitice, driverii se pot încărca ca module la utilizare, şi se pot descărca după aceea, fără a necesita resetarea sistemului sau recompilarea nucleului. Nucleul include multitasking real şi complet, suport pentru memoria virtuală, distribuţia executabilelor la scriere, management avansat al memoriei, suport avansat pentru TCP/IP (inclusiv routare şi filtrare), până la 1 miliard de procese rulând simultan, sistem de sunet modularizat (OSS sau ALSA). Nucleul este scris integral în C, şi poate fi compilat folosind compilatorul GCC.

GNU/Linux

Sistemele GNU/Linux includ nucleul, bibliotecile de sistem, bibliotecile de dezvoltare, dar şi un număr (de obicei destul de ridicat) de programe utilitare şi aplicaţii, servere grafice (X), sisteme de ferestre si managere de desktop-uri (KDE, Gnome, Blackbox, Fluxbox, Xfce etc.), browsere web (Firefox, Lynx, Konqueror), aplicaţii “de birou” (OpenOffice.org) software de design grafic (Gimp), software de configurare, servere de web etc. În general, modularizarea se păstrează, astfel că, spre exemplu, instalarea programelor noi se face fie prin compilare directă fie, prin intermediul pachetelor, arhive care verifică existenţa şi disponibilitatea altor programe pe sistem înainte de a instala noul program. Managerele de pachete moderne asigură descărcarea pachetelor lipsă şi instalarea lor “dintr-un click”. Sistemele moderne linux au atât capacităţi multimedia avansate (3D accelerat hardware, sunet surround, suport pentru bluetooth etc.), cât şi suport pentru hardware mai vechi, fiind astfel adaptabile şi scalabile în funcţie de necesităţi.

Mai multe informaţii puteţi găsi pe situl linux.org.

Exemple de distribuţii Linux

Sistemul de operare Linux se găseşte în mai multe variante (distribuţii sau mai rar arome), în funcţie de producătorul lor şi de software-ul inclus în distribuţie. Unele pot fi orientate spre utilizatorul casnic, altele către servere sau către utilizatorii cu calculatoare mai vechi. Cele mai folosite distribuţii de Linux sunt:

• Fedora Core - născut din proiectul RedHat, dar conţinând exclusiv software liber, şi disponibil gratuit de pe Internet.
• SuSE Linux - o distribuţie orientată atât spre servere cât şi spre staţii de lucru şi desktopuri, faimoasă pentru uşurinţa în utilizare şi configurare. Produsă de compania germană Suse, parte a grupului Novell.
• Mandriva Linux, fost Mandrake Linux, o altă distribuţie uşor de utilizat, orientată spre piaţa desktop, creată de compania franceză Mandriva.
• Debian GNU/Linux, una din distribuţiile cele mai vaste de pe Internet, conţinând un număr uriaş de pachete. Inventatorii managerului de pachete apt şi al pachetelor deb.
• Gentoo Linux, o distribuţie orientată spre performanţe maxime şi spre optimizări “la sânge”. Notorie pentru timpul foarte lung necesar instalării (majoritatea pachetelor se compilează şi optimizează pentru sistemul pe care se face instalarea - de aici viteza mare a sistemelor Gentoo instalate, nu se copiază ca în cazul celorlalte distribuţii) şi pentru instalarea dificilă dar şi pentru managerul de pachete şi de sistem foarte avansat (portage).
• Slackware Linux, o distribuţie axată pe servere, una din cele cu istoria cea mai lungă, notorie pentru moto-ul “Păstrează-l simplu”, ducând la lipsa multor unelte de configurare simplificată, dar şi la o viteză mare de lucru, posibilitate de a-l instala pe hardware mai vechi, şi la o simplitate în organizarea sistemului.
• NimbleX, o distribuţie versatilă, fabricată in Romania şi bazată pe Slackware care rulează direct de pe CD, USB sau chiar şi LAN. Partea cea mai atractivă a sa este faptul că, deşi este mic, NimbleX-ul are o interfaţă grafică puternică şi frumoasă şi o mulţime de programe incorporate pentru navigarea pe Internet, editarea de documente, ascultarea muzicii, rularea filmelor şi multe altele.
• Knoppix, o distribuţie completă care rulează direct de pe CD, nu instalează absolut nimic pe hard disk, putând fi folosit atât pentru călătorii sau demonstraţii cât şi pentru diagnosticări de sistem, reparări, recuperări de date etc.
• Slax, o altă distribuţie care rulează direct de pe CD, dar de data asta capabilă să încapă pe un flash drive de 256 MB.
• Ubuntu, o distribuţie orientată spre utilizatorul obişnuit, foarte populară prin faptul că este foarte aerisită, uşor de utilizat şi configurat, dar în acelaşi timp puternică şi stabilă. În prezent formează o întreagă familie de distribuţii strâns înrudite: Kubuntu (foloseşte KDE), Xubuntu (foloseşte Xfce), Edubuntu (orientat spre educaţie).
• RedHat Linux - una din cele mai cunoscute distribuţii, acum orientată exclusiv spre piaţa serverelor şi spre mediul de afaceri. A dat naştere proiectului Fedora Core
• PCLinuxOS - un distro ce uimeşte prin usurinţa instalării - ideal pentru începători.

Cele mai multe din distribuţiile de mai sus pot fi descărcate legal şi gratuit de pe siturile respective. Anumite distribuţii vând manuale, sau seturi complete CD + manuale + suport tehnic + documentaţie aferentă, iar altele trimit în mod gratuit CD-uri prin poştă doritorilor.

Ultima versiune a nucleului sistemului de operare GNU/Linux poate fi descărcată de pe situl oficial http://kernel.org

NimbleX este un sistem de operare mic, dar multilateral dezvoltat, care este capabil să boot-eze de pe CD-uri de 8 cm, de pe memorii flash (stick-uri USB, Mp3 playere) dar şi de pe reţeaua locală. Deoarece rulează în întregime de pe CD, USB sau LAN, nu necesită instalare şi nici măcar hard disk. NimbleX este bazat pe Slackware şi scripturile linux-live şi implicit are o multitudine dintre avantajele acestei distribuţii. Unul dintre acestea este disponibilitatea foarte mare de software gratuit care se poate găsi sub forma de pachete. Partea cea mai atractivă a sa este faptul că, deşi este mic, NimbleX-ul are o interfaţă grafică puternică şi frumoasă şi o multime de programe incorporate pentru navigarea pe Internet, editarea de documente, ascultarea muzicii, rularea filmelor şi multe altele. Este prezentă chiar şi funcţionalitate de bază de server.

În primul rand, datorită dimensiunii sale reduse, îl puteţi purta în permanenţă asupra voastră şi îl puteţi folosi drept sistemul vostru de operare mobil oriunde doriţi, având beneficiile menţionate mai sus, dar şi multe altele pe care le puteţi descoperii singuri. Deoarece are capacitatea de a detecta automat toate partiţiile, se pot accesa datele pe orice alte calculatoare fără a cunoaşte parola, atat pe Linux, cat şi Windows. Acum îl puteţi folosi ca disk de recuperare a datelor, pentru a asculta muzica, vizualiza filme, naviga pe Internet cat şi în orice alt scop. Datorită cerinţelor scăzute, îl puteţi rula şi pe calculatoare mai vechi. Serverele de bază sunt mici şi rapide iar utilizarea lor este foarte facilă. NimbleX este un sistem de operare foarte usor de personalizat, pentru a satisface nevoile fiecărei persoane.

• www.linux.ro
• linux.hangar.ro
• www.unixinside.org
• www.myl.ro
• www.tmlug.ro
• Linux Soft România
• Linuxhomy România

Esperanto (cel care speră) este cea mai răspândită dintre limbile artificiale. Codul ISO 639 pentru Esperanto este eo sau epo. Limba a fost lansată în 1887 de către Ludovik Lazar Zamenhof (1859 - 1917) după mai bine de 10 ani de muncă, pentru a servi ca limbă internaţională auxiliară, o a doua limbă pentru fiecare. Numărul vorbitorilor de esperanto este greu de stabilit. În funcţie de sursă, se menţionează între o jumătate de milion şi câteva milioane.

Primul dicţionar de esperanto pentru vorbitorii de limba română a apărut în 1889.

Este menţionată în Cartea recordurilor ca fiind singura limbă fără verbe neregulate. În plus, are o scriere pur fonologică: fiecărei litere îi corespunde un singur sunet, şi pentru fiecare sunet există o singură literă.
Link: http://ro.wikipedia.org/wiki/Esperanto

Manelele: virus purtat de undele sonore….. care ataca creierul si da halucinatii de grandomanie. Se transmite prin telefoane mobile si discoteci de cartier. Sau din gura in gura. Pacientii manifesta o crestere a valorii ( in ochii lor..efect invers in ochii altora), o crestere a greutatii datorata aurului fals de la gat, hainele lor devin lucioase si albe cu inscriptii gen “harrison” sau “cortez”, iar pantofii se lungesc inexplicabil….

Recomandare: In cazul unor simptome sau manifestari neplacute, adresati-va medicului sau farmacistului. Sau psihiatrului… sau mai degrabă preotului.

http://antimanele.sapte.ro/?cmd=start

http://antimanele.sapte.ro/?cmd=lnk_bnr

Războiul mediatic este nou apărut în marele cadru al războaielor informaţionale ( războiul informaţional, războiul psihologic, războiul imagologic, războiul de comandă – control şi cel electronic, războiul web ), aceasta datorită atingerii unui grad de globalizare al mijloacelor de comunicare în masă.

Link: ”http://ro.wikipedia.org/wiki/Război_informaÅ£ional“

Războaiele informaţionale au multe elemente comune din punct de vedere al obiectivelor urmărite, al mijloacelor şi metodelor folosite, al instrumentelor cu ajutorul cărora ele îşi ating scopul.

În linii mari războiul informaţional cuprinde acele acţiuni desfăşurate în timp de criză sau război şi îndreptate împotriva informaţiilor sau sistemelor informaţionale ale adversarului ( concomitent cu protejarea propriilor informaţii şi sisteme informaţionale ) în scopul atingerii unor obiective sau influenţării anumitor ţinte.

Există trei aspecte ala războaielor informaţionale de care ar trebui să se ţină seama: a şti tu însuţi, a-l împiedica pe celălalt să ştie, a-l face pe adversar să deţină informaţii eronate.

În era modernă, războaiele nu se mai poartă şi câştigă pe frontul clasic de luptă, în plan fizic, ci pe planul informaţional. Confruntările armatelor moderne se duc tot mai mult pe planul inteligentei şi al psihicului uman. Aceste noi tipuri de confruntări iau în cosiderare Triada puterii descrisă de Alvin Tofler in Powershift. Conform acesteia exista trei surse importane ale puterii: forţa fizică, bogăţia şi cunoaşterea. Aceste trei elemente pot fi convertite uşor dintr-una în alta. Cea mai importantă şi cea mai puternică dintre acestea este cunoaşterea.

Forţa brută este inflexibilă şi poate fi folosită doar pentru a pedepsi. În plus orice forţa fizică este limitată. Prea multa forţă poate face să distrugem ceea ce vrem să apărăm.

Bogaţia este un instrument mai eficace. Poate fi folosită atât pentru a pedepsi cât şi pentru a recompensa. Şi aceasta este limitată. Bogăţia nu este infinită.

Cunoaşterea este puterea la cea mai înaltă calitate. Ea poate fi folosită pentru a pedepsi, răsplăti, convinge, transforma. Celelalte forţe depind de cunoaştere iar cunoaşterea nu se epuizează. Putem genera oricâtă cunoaştere.

Astazi, câştigarea unei bătălii nu ţine de forţa militară brută şi de numărul ostaşilor. Dominante sunt elementele ce ţin de inteligenţa umană: diversiunea, vicleşugul, spionajul, manipularea opiniei publice, experienţa comandanţilor, psihicul luptătorilor…

Mijloacele de luptă în cadrul acestor războaie au fost descrise pentru prima dată de Sun Tzu ca fiind nişte principii ale războiului. Elementele din lucrarea acestuia sunt folosite de teoreticienii diferitelor tipuri de războaie infomaţionale.

În aceste confruntări nu este importantă realitatea vieţii, ci opiniile oamenilor. Realitatea poate fi schimbată prin schimbarea opiniilor oamenilor care, la rândul lor, pot schimba lumea. Sentimentele, atitudinile şi comportamentele indivizilor pot fi induse sau fabricate prin mijloace specifice.

Dezvoltarea infrastructurii informaţionale, în curs de globalizare, în care se includ şi structurile mediatice generează posibilităţi de comunicare din ce în ce mai sofisticate. Acestea transmit informaţiile într-un ritm tot mai aceelerat şi pe distanţe tot mai mari. Condiţia esenţială pentru ca aceste lucruri să se întâmple este ca conglomeratele comunicaţionale să nu fie controlate de anumite centre de decizie, care pot încerca să controleze accesul oamenilor la resursele informaţionale.

Agresiunile informaţionale nu sunt noi. Noutatea decurge din folosirea rezultatelor cercetării ştiinţifice pentru conceperea mesajelor astfel ca ele să aibă efectul scontat precum şi folosirea presei pentru transmiterea mesajelor manipulatoare. Combinarea acestor două elemente amplifică posibilităţile de agresiune informaţională prin folosirea unor canale de comunicare pertinente şi prin mesaje deosebit de bine elaborate.

Dezvoltarea mijloacelor de comunicare şi a cercetării ştiinţifice face posibilă elaborarea unor strategii de manipulare informaţională atât la nivel planetar, cât şi la nivel local sau chiar individual. Aceste situaţii nu sunt doar posibile, ci prezente în realitate.

Agresiuniile au nevoie de condiţii pentru că ele să poată avea efect. Presa trebuie să fie liberă de orice control public, redacţiile trebuie să fie vaste şi transnaţionale, canalele de informare trebuie să fie private, accesul oamenilor la presă să fie liber, fără controlul public, discernământul oamenilor să fie redus.

Privind astfel lucrurile, apare că reală invazia culturală ca un element de risc pentru existenţa statului şi naţiunii deoarece produce disfuncţionalităţi ale sistemului social şi poate bloca capacitatea de răspuns în situaţii de criză şi nu numai. Este exagerat să se considere că orice element cultural străin ce pătrunde ca având efecte negative asupra statului.

Este evident că organizarea protecţiei informaţionale este esenţială pentru a întări discernământul social, ataşamentul şi interesul cetăţeanului pentru starea naţiunii. Protecţia este necesară şi pentru contracararea supracomunicarii şi abuzului informaţional, care duc la noncomunicare şi pseudocomunicare, elemente ce generează rupturi sociale şi dezechilibre în societatea civilă.

Numeroase indicii evoca posibilitatea unei noi revoluţii ştiinţifice ce se produce în domeniul procesării informaţiei. Strategii americani încearcă să confişte aceste descoperiri pentru a determina ca ele să fie folosite cu prioritate de Statele Unite, pentru ca ele să deţină un avantaj asupra tuturor statelor, inclusiv asupra aliaţilor.

Tehniciile ţin de generaţia a doua a agresiunilor informaţionale şi constau în atacarea structurilor mediatice şi a infrastructurilor informaţionale. Atacarea lor face posibilă blocarea funcţionării structurilor publice, atât a celor administrative cât şi a celor productive. Statul agresat nu îşi mai poate exercita puterea, nu mai controlează resursele, nu mai poate asigura cetăţenilor un climat social normal. Generaţia aceasta ar permite exercitarea de presiuni asupra oricărui stat prin controlul informaţional al centrelor de decizie.

Războiul informaţional nu ţine de domeniul exclusiv al unei categorii de forţe armate. Competiţia informaţională este la fel de veche ca şi conflictul uman. Statele, instituţiile şi indivizii încearcă să-şi mărească şi protejeze propria bază de informaţii paralel cu încercarea de a o limita pe cea a adversarului.

Confruntarea informaţională constă în ţintirea informaţiilor şi a funcţiilor de informare a inamicului alături de protejarea celor proprii, având intenţia de a înfrânge voinţa sau capacitatea acestuia de luptă.

Prin controlul mass-media se pot manipula cetăţenii încât atitudinea acestora faţă de anumite probleme să fie favorabilă manipulatorului. Avantajul folosirii presei pentru astfel de acţiuni? Ea primeşte din start prezumţia de nevinovăţie din partea publicului.

Citeşte mai departe »

Economia (din limba greacă οίκος [oikos], ‘casă’ şi νομος [nomos], ‘conducere’) este o ştiinţă socială ce studiază producţia şi desfacerea, comerţul şi consumul de bunuri şi servicii. Potrivit definiţiei date de Lionel Robbins în 1932, economia este ştiinţa ce studiază modul alocării mijloacelor rare în scopuri alternative. Deoarece are ca obiect de studiu activitatea umană, economia este o ştiinţă socială.

Se spune că economia este pozitivă atunci când încearcă să prezică în mod obiectiv şi să explice consecinţele anumitor opţiuni, date fiind un set de supoziţii sau de observaţii. Alegerea unei supoziţii ce trebuie făcută atunci când se construieşte un model, la fel ca şi observaţiile ce trebuie stabilite sunt alegeri normative.

Se spune că economia este normativă atunci când recomandă o alegere în detrimentul altei alegeri sau când este făcută o apreciere subiectivă asupra valorii.

Economia centrată pe variabile măsurabile se divide în două domenii principale: microeconomia care se ocupă de agenţi individuali, cum ar fi bugetele şi afacerile şi macroeconomia care ia în considerare economia ca pe un întreg, cererea şi oferta agregată, capitalul şi materiile prime.

O atenţie deosebită se acordă şi alocării resurselor, producţiei, desfacerii, comerţului şi concurenţei. Logica economică este aplicată tot mai des în cazul problemelor legate de opţiuni în cazul lipsurilor sau atunci când trebuie stabilită valoarea economică. Preocuparea principală în economie se centrează pe modul în care preţurile reflectă cererea şi oferta, iar ecuaţiile sunt folosite pentru a prezice consecinţele anumitor decizii.

Supoziţia fundamentală care face subiectul teoriei economice tradiţionale este ideea existenţei actorului raţional care urmăreşte maximizarea utilităţii. Economia neoclasică este bazată pe această supoziţie care este folosită pentru a deriva rezultate referitoare la funcţionării unui sistem de preţuri în condiţiile puterii pieţei descentralizate.

Microeconomia se ocupă cu studiul comportamentului economic al diferiţilor consumatori (teoria bugetară), al firmei (teoria producţiei) si problematica împărţirii bunurilor limitate si a venitului limitat. În cadrul microeconomiei indivizii sunt văzuţi ca forţă de muncă, ca şi consumatori ai bunurilor produse, pe care aceştia le consumă cu scopul de a-şi maximiza folosinţa. Unităţile de producţie utilizează factorii de producţie cum ar fi munca, capitalul, progresul ştiinţific cu scopul de a maximiza profitul.

Criteriile de alegere a bunurilor sunt:

• 1. Venitul consumatorului (dacă venitul creşte atunci şi cererea pentru bunuri va fi mai mare)
• 2. Nevoile consumatorului (cu cât nevoile sunt mai mari cu atât cererea pentru bunuri va fi mai mare)
• 3. Gusturile si preferinţele
• 4. Tradiţie si tendinţele modei
• 5. Mărci comerciale si embleme (cu cât marca la bunuri este mai renumită cu atât cererea pentru bunuri va fi mai mare)
• 6. Calitate (dacă calitatea este foarte bună respectiv atunci şi cererea va fi mare)

Obiectivul consumatorului este maximizarea utilităţii, utilitatea însemnând gradul în care consumatorul îşi satisface nevoile. Consumatorul este foarte liber în alegerile sale şi îşi măsoară satisfacţia în funcţie de utilitate.

În paralel cu economia formală funcţionează şi economia informală.

Economie informală

Termenul de economie informală, (sinonim cu termenii economie ascunsă şi economie subterană), reprezintă o activitate economică legală, dar ascunsă în mod deliberat autorităţilor publice pentru a evita:

• (1) plata impozitelor şi taxelor (impozit pe profit, TVA, taxe vamale etc.);
• (2) plata contribuţiilor sociale;
• (3) respectarea anumitor standarde legale referitoare la salariul minim, numărul maxim de ore lucrate, norme de protecţie a muncii sau sănătate etc.;
• (4) îndeplinirea anumitor proceduri administrative, precum completarea chestionarelor statistice sau a altor formulare administrative.

INFORMÁŢIE, informaţii, s.f.

1. Comunicare, veste, ştire care pune pe cineva la curent cu o situaţie.

2. Lămurire asupra unei persoane sau asupra unui lucru; totalitate a materialului de informare şi de documentare; izvoare, surse.

3. Fiecare dintre elementele noi, în raport cu cunoştinţele prealabile, cuprinse în semnificaţia unui simbol sau a unui grup de simboluri (text scris, mesaj vorbit, imagini plastice, indicaţie a unui instrument etc.).

Teoria informaţiei = teoria matematică a proprietăţilor generale ale surselor de informaţie, ale canalelor de transmisie şi ale instalaţiilor de păstrare şi de prelucrare a informaţiilor.

Informaţie genetică = totalitate a materialului genetic dintr-o celulă capabilă să creeze secvenţe de aminoacizi care, la rândul lor, formează proteine active.

NÓTĂ, note, s.f.
1. Însemnare, înregistrare în scris a unei observaţii referitoare la o anumită chestiune; text scris care conţine o scurtă însemnare, un comentariu. ◊ Expr. A lua notă (de ceva) = a lua cunoştinţă (de ceva); a ţine seamă (de ceva), a reţine (ceva). ♦ (La pl.) Notiţe (luate la o oră de şcoală, de curs etc.). ♦ (La pl.) Însemnări sau reflecţii literare scrise cu privire la o călătorie, la un eveniment istoric sau social, la un fapt etnografic etc.
2. (Mai ales la pl.) Fiecare dintre adnotările la un text literar sau ştiinţific, cuprinzând informaţii suplimentare de amănunt, referinţe bibliografice etc., trecute în josul paginii respective ori la sfârşitul sau la începutul volumului adnotat.
3. Comunicare (scrisă) prin care guvernul unui stat informează guvernul altui stat asupra unor probleme, face anumite propuneri, protestează asupra lezării unor interese etc. ♦ Comunicare scurtă făcută de obicei în scris de o instituţie; adresă, înştiinţare.
4. Socoteală scrisă, document cuprinzând sumele pe care cineva trebuie să le achite pentru obiecte cumpărate, pentru consumaţii; document prin care se dispune livrarea unor sume, bunuri, care serveşte la înregistrarea unor operaţii contabile etc.
5. Calificativ care reprezintă, printr-o cifră sau o menţiune specială, aprecierea cunoştinţelor sau a comportării unui elev, a unui student, a unui candidat, notat de către profesor, de către membrii unui juriu etc.
6. Semn convenţional pentru reprezentarea grafică a sunetelor muzicale, indicând înălţimea şi durata lor; sunet care corespunde acestui semn. ◊ Expr. Notă discordantă (sau falsă) = afirmaţie, atitudine care nu se potriveşte într-un caz dat. A forţa (sau a exagera) nota = a trece dincolo de limitele obişnuite, a întrece măsura. A fi în notă = a fi în concordanţă cu o situaţie dată. Ca pe note = bine, aşa cum trebuie. ♦ (La pl.) Caiet care cuprinde piese muzicale transcrise.
7. Fig. Nuanţă, însuşire, trăsătură caracteristică, semn distinctiv; particularitate. – Din fr. note, lat., it. nota.

ÎNSEMNÁRE, însemnări, s.f. Acţiunea de a însemna şi rezultatul ei. ♦ (Concr.) Notă, menţiune scrisă. – V. însemna.

1. marcare, marcat. (~ vitelor de tăiere.)
2. v. înregistrare.
3. (concr.) consemnare, menţiune, notaţie, notă, (înv.) izvod, semn. (O ~ răzleaţă pe marginea unui manuscris.)
4. v. in-dicaţie.
5. v. sens.

COMENTÁRIU, comentarii, s.n.

1. Apreciere, comentare (în spirit critic) a unei probleme, a unui eveniment etc.; material publicistic prezentând o asemenea apreciere.
2. Explicare a unei opere literare, istorice etc., facuta adesea prin note marginale; interpretare. – Din fr. commentaire, lat. commentarium.
3. Ansamblu de note scrise sau de remarci orale prin care se comentează un text. 
4. Expozeu critic de noutăţi sau de informaţii. 
5. Material public care conţine un astfel de expozeu
DOCUMENTÁRE, documentari, s.f.
1. Actiunea de a (se) documenta si rezultatul ei. ? Documentatie. – V. documenta. 
s. documentatie, informare, informatie. (Munca de ~ preliminara.)
2. Disciplina a înregistrarii, organizarii si raspândirii cunostintelor specializate. [< documenta].

DOCUMENTÁŢIE, documentaţii, s.f. Totalitatea mijloacelor de informare relative la o problemă sau la un domeniu de activitate

Steagul naţional al României este un tricolor cu benzi verticale roşu, galben şi albastru, ce are o proporţie de 2:3 între lăţime şi lungime.

Aceste culori se crede că au fost folosite încă din timpuri străvechi ale istoriei românilor, fiind preluate de mişcarea paşoptistă.

Steagul actual a fost însă adoptat abia la 27 decembrie 1989, steagul precedent având în plus stema României comuniste în centru. În timpul Revoluţia română din 1989 se puteau vedea multe steaguri cu emblema comunistă tăiată; guvernele de după Revoluţie au stabilit să nu adauge nici o stemă în centru, ajungându-se astfel la acelaşi steag care a fost folosit şi în timpul Regatului României (1881-1947).

Steagul este similar cu cel al Republicii Moldova, care are însă o stemă în centru. Este, de asemenea, foarte asemănător cu drapelele Andorrei şi Ciadului, dar evident nu are nici o legătură cu acestea. În special asemănarea cu steagul Ciadului, care la fel ca steagul României nu are o stemă, a stârnit discuţii la nivel internaţional.

Persoană care îşi iubeşte patria şi care face tot ce-i stă în putere pentru a o cinsti.

Denumirea de Propagandă îşi are originea în Congregaţia pentru Răspândirea Credinţei (lat. Congregatio de Propaganda Fide), înfiinţată în 1622 de Biserica Catolică, cu scopul de a coordona activităţile misionarilor în America Centrală, America de Sud, Caraibe, Filipine, Japonia, China şi India, fără însă a se limita la aceste ţări, şi de a organiza o bibliotecă şi o şcoală pentru preoţii misionari, toate acestea cu scopul de a restaura catolicismul în ţările protestante şi ortodoxe şi de a-l răspândi prin convertirea celor care practicau religii necreştine.

Propaganda îşi are însă începuturile în negura istoriei. De exemplu, împăratul roman Augustus i-a comandat poetului Vergiliu să scrie Eneida cu scopul de a glorifica măreţia Romei, de a inocula sentimentul de mândrie pentru trecutul Romei şi pentru a cultiva virtuţile romane tradiţionale, precum loialitatea faţă de familie, Imperiu şi zeii acestuia. Unii se întreabă dacă aceasta este propagandă sau patriotism.

În prezent, termenul are o conotaţie mai curând negativă, referindu-se la răspândirea deliberată a unor informaţii, zvonuri, idei şi lucrări de artă, cu scopul de a dăuna altor grupuri specifice, mişcări, credinţe, instituţii sau guverne. Astfel de exemple sunt propaganda revoluţionară şi propaganda nazistă.

În Doctrina pentru operaţii psihologice a forţelor armate ale SUA din 2003 se poate găsi una din puţinele definiţii "oficiale" ale propagandei, înscrisă într-un document doctrinar militar: Orice formă de comunicare în sprijinul unor obiective naţionale în scopul influenţării opiniilor, emoţiilor, atitudinilor sau comportamentelor oricărui grup de oameni în beneficiul direct sau indirect al sponsorului acestei comunicări. Tot aici, propaganda este clasificată în Propagandă Neagră, în care se lasă să se înţeleagă că informaţia ar emana de la altă sursă decât cea reală; Propagandă Gri, în care nu este identificată sursa; şi Propagandă Albă, în care sursa sau sponsorul este cunoscut publicului.

Relaţia între noţiunile de "Propagandă" şi "Relaţii publice" este complexă şi - în funcţie de interesele de moment şi de concepţia despre lume - poate să fie structurată în diverse feluri. În urma ultimelor evenimente desfăşurate pe plan mondial, chiar şi deosebirile între propagandă şi relaţii publice sunt greu de sesizat. În funcţie de punctul de vedere al celor interesaţi, propaganda poate fi opusul relaţiilor publice, în măsura în care relaţiile publice "informează", în timp ce propaganda "dezinformează" şi "manipulează", sau poate fi o formă specială a relaţiilor publice, în măsura în care propaganda foloseşte, într-o măsură mai mare, mijloace de manipulare şi de distorsionare a realităţii. Ambele noţiuni sunt foarte strâns legate de noţinile de "Publicitate", "Informare", "Manipulare" şi "Cenzură". Din punct de vedere istoric, cenzura a fost pusă în relaţie cu propaganda, dar în ultima vreme, mai ales după începerea războiului din Golful Persic, instanţele politico-militare ale SUA au aplicat cenzura şi în legătură cu relaţiile publice.

În esenţă, propaganda reprezintă o propagare sistematică a unei doctrine, ideologii sau idei, care reprezintă o valoare pentru vorbitor (un exemplu poate fi şi propaganda electorală). Cuvântul-cheie al definiţiei este "sistematic". Simpla expunere a unei ideologii sau doctrine nu reprezintă propagandă. Pentru a deveni propagandă, ideologia şi doctrina trebuie să fie răspândite printr-un sistem de comunicare, printr-o serie de evenimente organizate pe o perioadă lungă de timp, cu scopul de a face ca auditoriul să adopte un nou fel de a gândi.

În lucrarea sa Aphorismes du temps présent 1913, Gustave Le Bon spunea că: Este mult mai uşor să sugestionezi o colectivitate, decât un individ. Credinţa în puterea sa şi lipsa de răspundere, îi dau gloatei o intoleranţă şi un orgoliu excesive.

Înaintea sa, în lucrarea De la Démocratie en Amérique I 1835, Alexis de Tocqueville opina că: În general, concepţiile simple pun stăpânire pe spiritul poporului. O idee falsă, dar exprimată clar şi precis, va avea întotdeauna o putere mai mare în lume decât o idee adevărată, dar complexă. Prin urmare, partidele - care sunt un fel de mici naţiuni în sânul uneia mari - se grăbesc mereu să adopte ca simbol un nume sau un principiu, care adesea reprezintă foarte imperfect scopul pe care şi-l propun, şi mijloacele pe care le folosesc, dar fără de care nu ar putea nici să subziste, nici să acţioneze.

Link: http://ro.wikipedia.org/wiki/Propagand%C4%83

Conform lui Cătalin Hentea, războiul mediatic este confruntarea dintre mass-media aparţinând unor tabere aflate în stare de conflict armat, pentru a impune atât propriei opinii publice, cât şi celei internaţionale, propria versiune privind cauzele, desfăşurarea şi consecintele războiului în sine. În sens larg, războiul mediatic cuprinde întreg spectru de confruntări, purtate exclusiv de mass-media, atât între presa provenind din taberele adverse aflate în conflict, cât şi cele dintre diferitele organe ale mass-media aparţinând aceleiaşi părţi, referitoare la războiul în cauză, pentru impunerea propriilor puncte de vedere. ( HENTEA CĂTALIN – Propaganda fără frontiere, Bucureşti, Editura Nemira, 2002, pagina 24 )Guvernul iugoslav a publicat pe o pagina de internet în primăvara anului 1999 următoarea definiţie: Războiul mediatic constă într-un repertoriu de tehnici şi presiuni psihologice aplicate de lobby-ul internaţional, organizaţii şi indivizi pentru atingerea scopurilor lor politice, prin utilizarea mass-media împotriva unor grupuri ţintă din propria ţară sau în străinătate pe perioade extinse de timp. ( http:/.gov.yu/mediawar/mediawar.htm - luna februarie 1999 - )

Ca orice formă de război, şi acesta cuprinde două laturi principale: agresiunea şi apărarea. Înaintea agresiunii se alege ţinta şi se face un studiu asupra ei cu scopul de a o cunoaşte cât mai bine. Aici se includ diferite studii asupra psihologiei şi mentălităţii grupului ţintă, asupra culturii şi civilizaţiei acestuia, aspra mijloacelor de apărare de care dispune în asemenea cazuri, … Pe baza ei se găsesc punctele tari şi punctele slabe ale grupului. În funcţie de ele şi de scopurile urmărite se face planul de atac şi de contracarare a apărarii ţintei. Se caută slăbirea punctelor tari, precum şi exploatarea la maxim a punctelor vulnerabile.

De cele mai multe ori activitatea se desfăşoară sub controlul unor instiţutii specializate care răspund doar în faţa celui ce a lansat comanda operaţiunii. Instituţia care concepe şi conduce acţiunile, cunoaşte clar obiectivele şi scopurile ce trebuie atinse având la dispozitie un plan amplu de atingere a lor.

Ţintele sunt grupurile sociale ( statele în acest caz ) asupra cărora se încearcă exercitarea influenţei şi asigurarea controlului fie în mod direct, fie prin intermediari. Metodele de a ajunge la aceasta diferă în funcţie de scopurile acţiunii şi de caracteristicile ţintei.

Confruntarea nu este sesizată de majoritatea populaţiei din cauza insuficentei pregătiri a ei în domeniu. Metodele de luptă sunt adaptate armelor cu care se poartă confruntarea: informaţia, cuvântul, imaginea. Acţiunile vizează scopuri greu de urmărit pentru un om obişnuit.

Printre tacticile utilizate în acest tip de confruntare mediatică, conform guvernului iugoslav, figurează o anumită organizare a limbajului şi a stilului de prezentare a informaţiilor în mass-media, folosirea unor siboluri cu înţelesuri ascunse sau directe, masiva circulaţie de date şi informaţii neverificate furnizate de diferite agenţii de relaţii publice, grupuri de lobby.

Agresiunea urmăreşte influenţarea şi ( sau ) distrugerea sistemelor şi canalelor de comunicaţii în masă. Este vorba despre mass-media cu toate părţile componente: presa scrisă, radioul, televiziunea, agenţiile de presă. Se caută şi anihilarea elementelor care ripostează şi contracarează agresiunea.

Războiul mediatic are anumite mijloace prin care îşi atinge scopurile. Acestea ar fi: relaţiile publice, grupurile de lobby, limitarea accesului la informaţii, cenzura, dezinformarea, intoxicarea cu informaţii, propaganda, manipularea. Ele nu sunt decât diferite moduri de a influenţa masele şi au de multe ori elemente comune care le fac să se intersecteze. Le vom numi, în această lucrare, mijloace de manipulare.

În timpul războiului din Golful Persic ( 1991 ) Statele Unite şi aliaţii lor au manipulat opinia publică mondială prin intermediul mass-media pentru a transmite punctul lor de vedere despre conflict. Saddam Hussein a manipulat presa pentru a prezenta versiunea lui despre evenimente. Irakul nu a avut posibilităţiile pe care le deţineau Statele Unite şi, prin urmare, nu a fost credibil. America a folosit metode diverse şi sofisticate, deci, cu o notă mare de credibitate.

Războiul mediatic are că ţintă de cele mai multe ori, o naţiune, un stat şi acest lucru duce la o confruntare de mari dimensiuni cu repercusiuni pe plan mondial. Atacatorul este la rândul lui, de cele mai multe ori, un alt stat. Confruntarea nu prea apare în nici o strategie sau doctrina militară. O astfel de menţiune ar însema automat recunoaşterea implicării armatei în mass-media ceea ce ar pune sub semnul întrebării libertatea şi independenţa presei.

Acesta are atuul prezumţiei de obiectivitate al presei, elemente ce sporesc considerabil eficenţa acestui tip de confruntare. Se foloseşte de instituţiile de presă pentru a transmite diferite tipuri de mesaje. Apar informaţii false, informaţii curate, informaţii parţial adevărate, prezentarea unor informaţii într-un anumit context care le denaturează precum şi alte tehici specifice de manipulare.

Link: "http://ro.wikipedia.org/wiki/Război_mediatic"

Globalizarea este termenul întrebuinţat pentru a descrie un proces multicauzal care are drept rezultat faptul că evenimente care au loc într-o parte a globului au repercusiuni din ce în ce mai ample asupra societăţilor şi problemelor din alte părţi ale globului.Nu există o definiţie a globalizării într-o formă universal acceptată, şi probabil nici definitivă. Motivul rezidă în faptul că globalizarea subinclude o multitudine de procese complexe cu o dinamică variabilă atingând domenii diverse ale unei societaţi. Ea poate fi un fenomen, o ideologie, o strategie, sau toate la un loc.

Globalizarea este termenul modern folosit la descrierea schimbărilor în societăţi şi în economia mondială care rezultă din comerţul internaţional extrem de crescut şi din schimburi culturale. Descrie creşterea comerţului şi a investiţiilor datorită căderii barierelor şi interdependenţei dintre state. În context economic, este des întâlnită referirea aproape exclusivă la efectele comerţului şi în particular la liberalizarea comerţului sau la liberul schimb.

Haosul cu care ne confruntăm astăzi derivă din faptul că, pornind de la dezvoltarea tehnologică şi economică, ale carei origini provin în special din Statele Unite, un număr important al activităţilor umanităţii se situează pe o scală şi un orizont atât de mari, încât au depaşit graniţele naţionale, în limitele cărora statele suverane îşi exercită dreptul la guvernare. Acest fenomen a fost denumit globalizare, un termen care ascunde mai multe decât lasă să se înţeleagă. Pe masură ce domeniul activităţilor umane se extinde dincolo de reglementările statului-naţiune, legalitatea şi regulile au devenit prea strâmte.

Noii jucători au trebuit să facă faţă provocării iscate de guvernarea de tip monopol; au apărut corporaţiile multinaţionale, pieţele financiare globale, organizaţiile non-guvernamentale, dar şi organizaţii criminale şi reţele teroriste internaţionale.

Activitatea acestor noi jucători nu este acoperită de legile internaţionale, care se bazează pe înţelegeri formale între statele-naţiune, pentru că acestea nu au fost capabile până acum să gasească un teren comun pentru înţelegeri care vizează problema globalizării.

Între 1910 şi 1950 o serie de schimbări economice şi politice au redus dramatic volumul şi importanţa fluxurilor comerciale internaţionale. Dar începând cu primul război mondial şi continuând cu cel de-al doilea război mondial, când au fost create FMI si GATT, trendurile s-au inversat. În mediul de după cel de-al doilea război mondial, stimulat de către instituţii economice internaţionale şi programe de reconstrucţie şi dezvoltare, comerţul internaţional a crescut brusc. Începând cu anii ’70 efectele acestui tip de comerţ deveneau mult mai vizibile atât în privinţa beneficiilor, cât şi ca efecte distrugătoare.

Chiar dacă aceste trei aspecte sunt întreţesute, este util să distingem efectele globalizării în fiecare din mediile economice, politice şi culturale. Alt aspect cheie al globalizării este schimbarea în tehnologie şi inovaţie în special în sectoarele transporturilor şi telecomunicaţiilor, despre care se crede că au ajutat la crearea satului global primordial. Mondializarea este o mişcare mondială care nu include liberalizarea. Mondializarea este mai mult declararea unui teritoriu specific – un oraş, un municipiu, un stat, de exemplu – ca teritoriu internaţional, mondial, cu responsabilităţi şi drepturi la scară internaţională.

Tipuri de globalizare

Redus la conceptele economice se poate spune că globalizarea contrastează cu naţionalismul economic şi cu protecţionismul. Este înrudită cu economia de piaţă liberă si neo-liberalismul. Împarte o parte din caracteristici cu internaţionalizarea şi este deseori interschimbabilă, chiar dacă unii preferă să folosească termenul de globalizare pentru lărgirea găurilor din graniţele naţionale sau statale. Formarea satului global – o mai mare apropiere între diferite părţi ale lumii odată cu creşterea posibilităţilor de schimburi personale, întelegere mutuală şi prietenie între cetăţeni “internaţionali”, şi crearea civilizaţiei globale.

Globalizarea economică – patru aspecte se referă la globalizarea economică ce indică patru tipuri de fluxuri peste graniţe, şi anume fluxuri de bunuri/servicii, de exemplu liber schimb, fluxuri de persoane (migraţia), de capital şi de tehnologie. O consecinţă a globalizării economice este îmbunatăţirea relaţiilor dintre dezvoltatorii aceleiaşi industrii din diferite părţi ale lumii (globalizarea unei industrii), dar şi o erodare a suveranităţii naţionale asupra sferei economice. FMI-ul defineşte globalizarea ca şi “creşterea în interdependenţa economică a ţărilor din întreaga lume prin creşterea volumului şi a varietăţii tranzacţiilor de bunuri şi servicii peste graniţe, fluxul de capital internaţional mult mai liber şi mai rapid, dar şi o difuziune mai largă a tehnologiei.”(FMI, World Economic Outlook, mai 1997). Banca Mondială defineşte globalizarea ca “Libertatea şi capacitatea indivizilor şi a firmelor de a iniţia tranzacţii economice voluntare cu rezidenţi ai altor ţări”.

În Management, globalizarea este un termen de marketing sau de strategie care se referă la apariţia unor pieţe internaţionale pentru bunuri de consum caracterizate de nevoi şi gusturi similare ale clienţilor, reuşind astfel, de exemplu, să vândă aceleaşi maşini sau săpunuri sau produse alimentare prin campanii de publicitate similare, unor persoane ce aparţin unor culturi diferite. Această uzanţă contrastează cu internaţionalizarea, care descrie activităţile companiilor multinaţionale ori în instrumente financiare, mărfuri, ori în produse care sunt exclusiv destinate pieţelor locale.

În domeniul software, globalizarea este termenul tehnic ce combină procesele de internaţionalizare şi localizare. Efectele negative asupra companiilor multinaţionale axate pe profit – folosirea unor metode legale şi financiare sofisticate de a atinge limitele legilor şi standardelor locale pentru a controla balanţa dintre muncă si servicii ale unor regiuni inegal dezvoltate şi a le întoarce împotriva lor. Răspândirea capitalismului din ţările dezvoltate către ţările în curs de dezvoltare.

“Conceptul de Globalizare se referă la micşorarea lumii şi la mărirea gradului de conştientizare a lumii ca un întreg” – Roland Robertson.

Istorie

Atâta timp cât lumea are în acelaşi timp înţelesuri tehnice şi politice, grupuri diferite vor avea istorii diferite ale globalizării. Dealtfel, în termeni generali folosiţi în economie şi economie politică este o istorie a creşterii comerţului inter-statal bazat pe instituţii stabile ce autorizează firme din diferite state să schimbe mai uşor bunuri.

Termenul de liberalizare este o combinaţie între teoria economică a liberului schimb şi îndepărtarea barierelor în care se mişcă bunurile. Aceasta a dus la creşterea specializării ţărilor în exporturi şi la presiuni care să termine o dată pentru totdeauna cu tarifele protecţioniste şi a altor bariere în faţa comerţului.

Perioada liberalizării şi cea în care aurul definea standardul economic este deseori numită “Prima eră a Globalizării”. Bazată pe Pax Britannica şi pe schimbul de bunuri în numerar, această eră a crescut odată cu industrializarea. Baza teoretică a fost munca lui Ricardo în Avantajul comparativ şi Legea generală a echilibrului a lui Say. Cei doi susţineau că ţările vor face comerţ eficient şi că orice neajunsuri temporare în cerere sau ofertă se vor corecta automat. Instituirea standardului în aur s-a realizat treptat în ţările intens industrializate între anii 1850 şi 1880.

“Prima eră a Globalizării” se crede că s-ar fi împărţit în etape odată cu primul război mondial şi apoi căzând sub criza standardului în aur spre sfârşitul anilor ’20 şi începutul anilor ’30. Ţările ce începuseră să îmbraţişeze era globalizării, incluzând nucleul European, câteva state de la marginea Europei şi câteva lăstare europene din Americi si Oceania prosperau. Inegalitatea dintre acele state dispărea în timp ce bunurile, capitalul şi forţa de muncă formau în mod excepţional fluxuri libere între state.

Globalizarea în perioada de după cel de-al doilea război mondial a fost condusă prin runde de negocieri în prima fază sub auspiciile GATT, ce a dus la mai multe înţelegeri în îndepărtarea restricţiilor asupra liberului schimb. Runda Uruguay a dus la semnarea unui tratat prin care se creează Organizaţia Mondială a Comerţului (WTO) cu rolul de a media dispute comerciale. Alte acorduri comerciale bilaterale inclusiv secţiuni ale Tratatului de la Mastricht şi NAFTA au fost de asemenea semnate cu scopul de a reduce tarifele vamale şi barierele comerciale.

Există şi un aer de scepticism faţă de procesele economice globale şi optimism faţă de posibilităţile de control ale economiei internaţionale şi faţă de viabilitatea strategiilor politice naţionale. Un efect deosebit de important al conceptului de globalizare a fost paralizarea strategiilor naţionale de reformă radicală, fiind privite ca imposibil de realizat din punct de vedere raţional şi al evoluţiilor pieţelor internaţionale.

Mediul şi existenţa globalizării - Concluzie

Globalizarea este un sistem sau un fenomen complex, uneori ambivalent, chiar contradictoriu, care a fost privit şi analizat în mod diferit de către cei ce şi-au asumat acest risc sau această răspundere. Dincolo de aceste analize, globalizarea rămâne un fapt real, viu, cu care trebuie să ne confruntăm, independent de voinţa sau opţiunea noastră. Se consideră că cel mai mare pericol (semnalat şi de către unii teoreticieni ai globalizării) pe care-l poate implica globalizarea este dezumanizarea unora dintre cei pe care valul ei îi înghite pur şi simplu.

Cucerită de piaţă, dopată de televiziune, sport sau internet, lumea globalizată trăieşte în acelaşi timp pe fondul unei crize generale a sensurilor vieţii, un dezastru cultural şi educaţional global, simptom îngrijorător, dar sigur, al barbarizării societăţii viitorului.

Cultura tradiţională a societăţilor dispare sau se preface în spectacol şi marfă (McDonaldizarea), cultura umanistă e eliminată tot mai mult de tehno-ştiinţa invadatoare şi transformată într-o pseudo-ştiinţă. Omul mondial sau globalizat, omul centrat doar economic, riscă să devină omul atomizat care trăieşte numai pentru producţie şi consum, golit de cultură, politică, sens, conştiinţă, religie şi orice transcendenţă. Probabil acesta este ultimul stadiu în evoluţia umanităţii sau "ultimul om". În ciuda tuturor acestor avertismente nu putem evita sau elimina globalizarea.

Link: globalizare.com

Constitutia României din 31/10/2003

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 767 din 31/10/2003

Modificata si completata prin Legea de revizuire a Constitutiei României nr. 429/2003 , publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003, republicata de Consiliul Legislativ, în temeiul art. 152 din Constitutie, cu reactualizarea denumirilor si dându-se textelor o noua numerotare (art. 152 a devenit, în forma republicata, art. 156). Legea de revizuire a Constitutiei României nr. 429/2003 a fost aprobata prin referendumul national din 18-19 octombrie 2003 si a intrat în vigoare la data de 29 octombrie 2003, data publicarii în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003 a Hotarârii Curtii Constitutionale nr. 3 din 22 octombrie 2003 pentru confirmarea rezultatului referendumului national din 18-19 octombrie 2003 privind Legea de revizuire a Constitutiei României. Constitutia României, în forma initiala, a fost adoptata în sedinta Adunarii Constituante din 21 noiembrie 1991, a fost publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 21 noiembrie 1991 si a intrat în vigoare în urma aprobarii ei prin referendumul national din 8 decembrie 1991. Citeşte mai departe »

Societatea civilă este o noţiune care descrie forme asociative de tip apolitic şi care nu sunt părţi ale unei instituţii fundamentale ale statului sau ale sectorului de afaceri. Astfel, organizaţiile neguvenamentale - asociaţii sau fundaţii, sindicatele, uniunile patronale sunt actori ai societaţii civile, care intervin pe lângă factorii de decizie, pe lângă instituţiile statului de drept pentru a le influenţa, in sensul apărării drepturilor şi intereselor grupurilor de cetăţeni pe care îi reprezintă.

Cei mai multi oameni folosesc noţiunea de societate civilă în mod eronat sau restrictiv, referindu-se ori la noţiunea de civil (ca opus al celei de militar) ori numai la organizaţiile neguvernamentale. Astfel, in ultimii ani s-a simţit nevoia unei completări aduse noţiunii, denumită acum sectorul nonprofit, sau cel de-al treilea sector al societăţii, unde primele două sunt instituţiile fundamentale ale statului şi sectorul de afaceri.

Societatea civilă este cel mai simplu termen pentru a descrie un întreg sistem de structuri, care implică cetăţeanul în diferitele sale ipostaze de membru intr-o organizaţie neguvenamentală, într-un sindicat sau într-o organizaţie patronală.

Societatea civila este formată din cetăţeni, asociaţi sub diferite forme, care au aceleaşi interese şi care îşi dedică timpul, cunoştinţele şi experienta pentru a-şi promova şi apăra aceste drepturi şi interese.

Exemple de instituţii ale societăţii civile:

• organizaţii nonguvernamentale (ong-uri)
• organizaţii comunitare (community-based organizations)
• asociaţii profesionale
• organizaţii politice
• cluburi civice
• sindicate
• organizaţii filantropice
• cluburi sociale şi sportive
• instituţii culturale
• organizaţii religioase
• mişcări ecologiste
• media

Societatea civilă descrie un întreg sistem de structuri, care permit cetăţenilor noi roluri şi relaţii sociale, prin diferite modalităţi de participare la viaţa publică.

Societatea modernă se structurează prin trei componente:

• componenta economică
• componenta politică (instituţiile fundamentale ale statului)
• componenta societăţii civile, scetorul non-profit, care legitimează sau amendează celelate două componente

Educaţia este un termen ce cuprinde predarea unor aptitudini specifice şi de asemenea ceva mai puţin tangibil: distribuirea cunoaşterii, corectitudinii şi înţelepciunii.

Educatia are sarcina de a pregati omul ca element activ al vietii sociale ca forta munca si subiect al relatiilor sociale.

Cuvantul educatie este de origine latina, deriva din substantivul „educatio” care inseamna crestere, hranire,cultivare.

Educatia poate fi conceputa intr-un mod mai larg, ca o intalnire intre individ si societate, si intreaga viata sociala poate fi marcata de acest schimb permanent.

Educatia doreste:
1. dezvoltarea constienta a potentialului biopsihic al omului
2. formarea unu tip de personalitate solicitat de conditiile prezente si de perspectiva societatiii

Caracteristici ale educatiei:
a. pune accent pe oameni
b. urmareste dezvoltarea unor calitati umane si explorarea orizonturilor
c. este orientata predominant spre pregatirea pentru viata
d. are in vedere, cu precadere, intrebari asupra existentei
e. vizeaza cu precadere dezvoltarea unei stari sau a unei structuri atinse
f. finalitatea in educatie imbina viziunea pe termen scurt cu cea pe termen lung
g. activitatea educationala este dinamica si flexibila in acelasi timp
h. educatia strimuleaza idealul fiintei umane exprimat prin „ a fi si a deveni”

Pentru mai multe informatii: http://dexonline.ro/search.php?cuv=educatie