Autor: Radu Mihai CRIşAN - doctor în economie – specializarea Istoria gândirii economice
Sistemul comunist a alungat din ţară multe valori şi reale talente artistice. Unul dintre renegaţii comunismului a fost Paul Goma, un cunoscut scriitor român, care a făcut, însă, carieră în Franţa, unde s-a refugiat ca exilat politic, asemenea altor confraţi. În anul 1956, Paul Goma era student al Facultăţii de Litere. Nimic special până aici. Paul Goma era şi scriitor, iar creaţiile lui nu se încadrau în standardele comuniste. De aceea, Rectoratul Universităţii Bucureşti a considerat că era cazul ca tânărul autor să fie reancorat în realitate, ca urmare, el va fi arestat, judecat şi verificat de Securitate.
Link: http://www.antena3.ro/index.php?search=on&id=19176&ext=1&arc=&text=Goma
APEL PENTRU REPUNEREA LUI PAUL GOMA ÎN DREPTURILE DE CETATEAN ROMÂN
Autor: Flori Stanescu
ULTIMELE LUNI ale anului 2006 au fost perioada în care reprezentantii celor mai importante institutii ale statului, societatea civila, presa, partidele, numerosi oameni politici si intelectuali s-au declarat mai hotarâti ca oricând dupa 1989 sa se desparta de propriul trecut comunist. Stau marturie în acest sens numeroasele declaratii si atitudini publice, pasii facuti spre deconspirarea Securitatii, înfiintarea celor doua Comisii pentru cercetarea totalitarismului comunist ori cele câteva initiative legislative pertinente.
Despartirea de trecutul comunist – depasirea lui prin reabilitarea adevarului istoric, prin asumarea responsabilitatilor si repararea raului care înca mai poate fi reparat – reprezinta un pas fara de care noul destin istoric al României nu va putea fi niciodata împlinit. Nimic nu poate fi cladit temeinic pe un trecut pus mereu între paranteze, pe adevaruri amânate la nesfârsit ori pe dreptatea mereu refuzata celor care au avut de suferit.
O coincidenta, pe care o speram fericita, face ca în aceste saptamâni – în care societatea româneasca pare mai decisa ca niciodata sa se priveasca lucid pe sine însasi si sa-si asume propria istorie – sa se împlineasca 50 de ani de când Paul Goma a avut de suportat primele represalii, primele dintre consecintele cele mai grave pentru atitudinea si manifestarile sale împotriva totalitarismului comunist. În vara lui 1956, studentul la Litere Paul Goma este judecat, pentru scrierile sale, la Rectoratul Universitatii Bucuresti, iar în noiembrie 1956 avea sa fie arestat si anchetat de Securitate (în 1952, elev fiind, a fost de asemenea „retinut” timp de opt zile la Securitatea din Sibiu).
“In my opinion, Zoe Dumitrescu Bushulenga is the great dame of Romanian literature!”
M-am intristat atunci când, cu câteva luni în urmă, am auzit vestea trecerii în nefiinţă a maicii Benedicta, adică a profesoarei Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Acest fapt a declanşat derularea prin memorie a unor amintiri care mă legau de această personalitate românească, de această doamnă a literaturii române. Cu toate că am avut intenţia să scriu acest eseu imediat după ce am auzit de plecarea domniei sale spre grădina Edenului, mi-a venit totuşi aşa de greu să mă pornesc, să scriu despre dânsa. Sunt convins că lucrarea mea va părea foarte modestă pentru descrierea unei asemenea fiinţe. Ferice de cei care au cunoscut-o mai bine, i-au fost în preajmă, ca prieteni, colegi, sau ca simpli studenţi.
Zoe Dumitrescu-Buşulenga! De acest nume sonor mă leagă mai multe amintiri plăcute. Parcă mă văd tânăr, student la filologie, la limba şi literatura română, când preparatorul nostru, Aurel–Dragoş Munteanu [Regretatul Aurel–Dragoş Munteanu, distins scriitor, intelectual, om politic şi diplomat (fost ambasador al României la ONU şi mai apoi în Statele Unite)], tânăr şi el la vremea aceea, acum plecat de câţiva ani buni în lumea celor drepţi, ne-a vorbit la mai multe seminarii despre Mihai Eminescu şi cei care s-au dedicat să-i dezvăluie tainele: Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Perpessicius, Gheorghe Bulgăr, Dumitru Murăraşu, George Călinescu, Tudor Vianu, Zoe Dumitrescu- Buşulenga şi mulţi alţii. Însuşi profesorul nostru de la catedra de istorie a literaturii române, Lucian Drimba, admirând scrierile Zoei Dumitrescu-Buşulenga, ne-a atenţionat şi ne-a făcut cunoscut în termeni foarte elogioşi că trebuie să studiem şi să apreciem studii literare ale acestei doamne, meţionând, încă din aceea vreme, că face parte din elita eminescologilor. Mai ţin minte ca vorbindu-ne despre prima dragoste a lui Eminescu, ne-a dat să studiem o lucrare proaspăt apărută, având titlul „Eminescu” [Zoe Dumitrescu Buşulenga, Eminescu, Editura Tineretului, Bucureşti, 1963], iar eu m-am necăjit foarte tare deoarece nu puteam face rost de aceea carte care dispăruse din librării imediat după apariţie.
Link: http://www.revistanoinu.com/the-great-dame-of-romanian-literature-2.html
Nicolae Iorga (n. 17 ianuarie 1871, Botoşani - d. 27 noiembrie 1940, Strejnic, judeţul Prahova) a fost un istoric, critic literar, documentarist, dramaturg, poet, enciclopedist, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar şi academician român. După cum a afirmat George Călinescu, Iorga a jucat în cultura românească, în primele decenii ale secolului XX, “rolul lui Voltaire”.
Părinţii lui Iorga au fost Nicu Iorga, avocat, şi Zulnia Iorga (născută Arghiropol). Soţia lui Nicolae Iorga a fost Catinca. Absolvent al Universităţii din Iaşi (1889), pe care a absolvit-o într-un singur an.
După studii elementare şi gimnaziale în Botoşani, termină Liceul Naţional din Iaşi în 1888. Absolvă Universitatea din Iaşi într-un singur an cu diploma “magna cum laude”. Continuă studiile universitare la Paris, Berlin şi Leipzig, obţinând doctoratul (1893) la numai 23 de ani.
Iorga devine in 1893, la numai 23 de ani, membru corespondent al Academiei Române. În 1894, la 24 de ani, obţine prin concurs catedra de istorie la Universitatea din Bucureşti. Din 1911 este membru activ al Academiei Române. Începând din 1922 ţine cursuri de vară la Vălenii de Munte, judeţul Prahova.
Nicolae Iorga: „Ţara noastră are, înainte de toate, o datorie: aceea de a munci. Munca, adevărată şi spornică, nu se poate face decât prin solidaritate naţională” |
Dotat cu o memorie extraordinară, cunoştea istoria universală şi în special cea română în cele mai mici detalii. Nu este cu putinţă să-ţi alegi un domeniu din istoria românilor fără să constataţi că Nicolae Iorga a trecut deja pe acolo şi a tratat tema în mod fundamental. În timpul regimului comunist opera sa istorică a fost în mod conştient ignorată, istoria României fiind contrafăcută în concordanţă cu vederile regimului de către persoane aservite acestuia. Iorga a fost autor al unui număr uriaş de publicaţii, cel mai mare poligraf al românilor: circa 1.250 de volume şi 25.000 de articole.
Opera sa istorică cuprinde diverse domenii: monografii de oraşe, de domnii, de familii, istoria bisericii, a armatei, comerţului, literaturii, tipăriturilor, a călătorilor în străinătate etc. Câteva din publicaţiile mai importante: Studii şi documente cu privire la istoria românilor, în 25 volume (1901-1913), Istoria imperiului otoman în 5 volume (apărută în limba germană: Geschichte des osmanischen Reiches, 1908-1913), Istoria românilor în 10 volume (1936-1939). Ca literat, Nicolae Iorga a scris poezii, drame istorice (Învierea lui Ştefan cel Mare, Tudor Vladimirescu, Doamna lui Eremia, Sfântul Francisc din Asisi şi altele), volume memorialistice (Oameni cari au fost, O viaţă de om, aşa cum a fost). În 1903 a preluat conducerea revistei Sămănătorul. Ca om politic, a fost co-fondator al Partidului Naţional Democrat, în anii 1931-1932 Prim-Ministru şi Ministru al Educaţiei Naţionale. Membru al parlamentului în mai multe legislaturi, Iorga era un reputat orator, temut de adversarii săi politici.
Nicolae Iorga a fost fondatorul (1920) şi director al şcolii române din Paris (“Fontenay-aux-Roses”). A editat şi condus numeroase ziare şi reviste (”Neamul românesc”, “Revista istorică”, “Revenue Historique du Sud-Est-Européen”, “Floarea darurilor” etc.). Unul dintre doctrinarii sămănătorismului (a condus revista “Sămănătorul” în perioada 1905-1906).
A întocmit numeroase volume de izvoare, documente (”Notes et extraits pour servir à l’histoire des Croisades au XV-e siècle”, 6 vol., “Studii şi documente cu privire la istoria românilor”, 31 vol. ş.a.). Deşi structural refractar subordonării faptului istoric unui sistem filosofic, a îmbogăţit gândirea istorică cu o nouă viziune, dominată de factorul spiritual şi întemeiată pe unele “permanenţe”, coordonate ale dezvoltării istorice. În domeniul istoriei naţionale, a elaborat monografii şi sinteze de mare valoare (”Istoria lui Mihai Viteazul”, “Istoria bisericii române”, “Istoria armatei româneşti”, 2 vol., “Istoria comerţului românesc”, 2 vol., “Geschichte des rumänischen Volkes im Rahmen seiner Staatsbildungen”, 2 vol., “Istoria românilor”, 10 vol. ş.a.) şi a integrat istoria României în istoria universală (”La place des Roumains dans l’histoire universelle”, 3 vol.), relevând originalitatea culturii româneşti şi interdependenţa istoriei poporului român cu istoria altor popoare. Contribuţia la cercetarea istoriei universale (”Geschichte des Osmanischen Reiches”, 5 vol., “Cărţi reprezentative în istoria omenirii”, “Histoire de la vie Byzantine”, 3 vol.), ca şi vastitatea operei şi preocupărilor sale, îl situează între marii istorici ai lumii.
Nicolae Iorga a avut un sfârşit tragic, fiind asasinat la 27 noiembrie 1940 de o bandă de presupusi legionari, în apropierea comunei Strejnicu (Judeţul Prahova). Membrii Gărzii de Fier îl considerau responsabil de uciderea comandantului lor, Corneliu Zelea Codreanu în timpul dictaturii regelui Carol al II-lea.
Iorga este autorul a 1003 volume, 12755 articole, 4963 recenzii.
Căci n-avem sfinţii voştri voi ne mustraţi, preoţi,
Deşi de-a voastră tagmă suntem şi noi cu toţi…
Şi nouă vînătoarea de aur şi mărire
Ne-nseamnă-n astă lume a Răului domnire.
Şi nouă-nghesuirea pe drumul de plăcere
În suflet naşte scîrbă şi inimei durere.
Şi noi simţim că suntem copii nimicniciei,
Nefericiri zvîrlite în brazdele veciei…
Şi sufletu-ne-n tremur ca marea se aşterne,
Tăiat fiind de nava durerilor eterne;
Ca unde trecătoare a mării cei albastre,
Dorinţa noastră, spuma nimicniciei noastre.
Şi noi avem o lege - deşi nu Dumnezeu -
Simţim că Universu-l purtăm şi prea ni-i greu:
Ştim a fi strănepoţii acelui vechi păcat
Ce seminţia Cain în lume-o a creat.
De n-o-mbrăcăm în pilde e semn c-am înţeles,
Că-n noi este credinţă ce-n alţii e eres.
Căci eretic tiranul ce Crucii se închină
Cînd oardele-i barbare duc moarte şi ruină.
În van cu mîini uscate se roagă, ţiind strana,
Deasupra lui cu aripi întinse stă Satana.
Degeaba lîngă patu-i alături stă sicriul
Cînd gloatele-i pe lume au tot întins pustiul.
Ce Dumnezeu e-acela care-ar putea să-l ierte
Că ţări întregi schimbat-au în întinsori deşerte?
Şi eretic e-acela ce rasa v-o sărută
Cînd ura-n a lui suflet, de veche, e stătută?
În van cercaţi a-i drege, căci răi rămîn de-a valma
Şi trebuie ca soarta să-i spulbere cu palma,
Din visul să-i trezească cu care-i înconjoară
Demónul lumii-acestei - comedia-i bizară.
Nu ne mustraţi! Noi suntem de cei cu-auzul fin
Şi pricepurăm şoapta misterului divin.
Urmaţi în calea voastră mulţimii de absurzi
Şi compunéţi simfónii şi imnuri pentru surzi,
Ascuteţi adevărul în idoli, pietre, lemn,
Căci doar astfel pricepe tot neamul cel nedemn
Al oamenilor zilei sublimul adevăr
Ce voi spuneţi în pilde, iar noi l-avem din cer.
Eminescu, Opera poetică, Cartier, 1999
Acasa am ajuns tarziu,
Sa ma iertati, cinstite fete,
Dar lung e drumul prin pustiu
Si nu e nimeni sa te-nvete.
Manat de vant, batut de dor,
Calcat-am zarea-ntinsa,
Prin lung pustiu, ratacitor,
Ostean din tara-nvinsa.
Singuratati de om tacut
M-au insotit pe cale,
M-a-nconjurat pustiul mut
Si-a neamului meu jale.
In fata Sfinxului am fost
Si-am pus o intrebare:
Au are ori nu are rost
Sa ne catam scapare?
El mi-a raspuns, cu ochii goi
Privind in zari celeste:
Samanta de scapare-n voi
A inflorit si creste.
Mai fost-am la un Munte Ascuns,
Unde stramosi de sange
Pastrau al semnelor raspuns,
Sa aflu de-om invinge.
Am pipait cu ochi de dor
Al pesterilor pantec,
Pe care semnele de zbor,
Ca un stravechi descantec,
Vorbesc cu glasuri de eroi
Plecati din asta lume
De cine-am fost odata noi
Si ce purtam in nume.
Astfel aflat-am, om sarac,
Nascut din vechiul sange,
Ca semnul sfant de geto-dac
E semnul care-nvinge.
Acasa am ajuns tarziu.
Iertare voua, oameni buni,
Dar lung e drumul prin pustiu
Si lunga-i calea la strabuni.”
Una dintre cele mai populare vedete la ora actuala, Mircea Badea, realizeaza, la Antena 1, „In gura presei”, zilnic, in direct, la o jumatate de ora dupa miezul noptii, o emisiune in care comenteaza, in stilul caracteristic, cele mai interesante articole aparute in cotidiane si saptamanale.
S-a nascut in Bucuresti, la 24 februarie 1974, a absolvit Liceul de Informatica si Facultatea de Cibernetica. In ceea ce priveste experienta in televiziune, Mircea a prezentat show-uri gazduite de majoritatea posturilor romanesti: Tele 7 abc, Antena 1, Realitatea, Pro TV, Prima TV, pentru ca apoi sa revina la Antena 1 si sa realizeze o emisiune care, spune el, i se potriveste ca o manusa, „In gura presei”.
Principiul dupa care se ghideaza in viata: „Cu samuraii lupti ca samuraii, cu talharii, ca talharii”.
Calitatea pe care o apreciaza cel mai mult la o persoana este umorul.
Defectul pe care nu-l suporta este prostia.
Defecte pe care si le recunoaste: „Mi-e greu sa le insir, am multe, dar le recunosc pe toate”.
Mancaruri si bauturi preferate: „Nu imi plac bauturile alcoolice. In ceea ce priveste mancarea preferata, ma dau in vant dupa galusti cu prune”.
Superstitii: „Bat in lemn”.
Avantaje si dezavantaje ale statului de persoana publica: „Avantaje par a fi destule, dar sunt iluzorii. In ceea ce priveste dezavantajele, pot spune ca major este acela ca este mai usor sa fii prins”.
Link: http://www.ziarultricolorul.ro/intern.html?aid=1600
În aceste zile, se împlinesc 65 de ani de la desfasurarea faimoasei batalii victorioase a celor 33 de zile pentru eliberarea Basarabiei si Bucovinei de Nord, de sub comanda de capetenie a generalului Ion Antonescu, proclamat recent între primii 10 Mari Români ai tuturor timpurilor, pentru ca, în replica ofensatoare a demnitatii si credintei nationale, bustul sau sa fie, imediat, demolat chiar din preajma zidurilor propriei ctitorii “Sfintii Împarati Constantin si Elena” din Bucuresti. Este, neîndoielnic, cazul ca, peste toate disputele sterile de politica interna si externa, lipsite de temei si de perspectiva, sa revenim asupra paginilor de exceptie ale trecutului nostru.
S-a afirmat (si nu mai revin, pentru ce si cum), din primul moment, implicarea României la 22 iunie 1941 în cel de-al II-lea razboi mondial pentru eliberarea provinciilor istorice din Est si Nord si pentru anularea amenintarii comuniste - pentru atît si pentru nimic mai mult, nu cum s-a exprimat plastic, la 1916, în împrejurari asemanatoare, stralucitul Nicolae Iorga - a reprezentat una din clipele astrale ale trecutului nostru, precum, altcîndva, 1600, 1859 sau 1918. Discutiile si toate cercetarile din ultimele decenii referitoare la cauzele îndepartate sau imediate ale razboiului, analiza conditiilor concrete în care ostilitatile româno-sovietice au devenit inevitabile s-au dovedit si vor ramîne, oricînd, extrem de interesante si de utile, iar nicidecum, dupa cum se afirma cîndva sau dupa cum ar mai dori careva azi, provocatoare si, mai ales, nostalgice. Înca în urma cu exact 62 de ani, la Fribourg (Elvetia) si la Paris, sub egida comuna a Editurilor Egloff si Librairie Universelle de France, marele diplomat Grigore Gafencu a tiparit o carte care avea sa se înscrie pentru cîteva decenii în top în istoriografia mondiala, devenind una dintre lucrarile de referinta privitoare la “preliminariile” Razboiului din Est, din 1941-1945. Beneficiar al unor solide studii si informatii si al unei experiente netagaduite în domeniul diplomatiei române si europene, el însusi un stralucit practician si un excelent memorialist al perioadei 1939-1941, Gafencu, cum era si firesc, a insistat asupra originilor razboiului româno-sovietic din 1941, depistînd, asadar, cauze care, în timp, coborau cel putin pîna spre anul 1812, cînd, în urma faimoasei Paci de la Bucuresti, Rusia a ocupat Basarabia. Iar, cu referire la cauza imediata a conflictului din 1941-1945, Grigore Gafencu, în raportul diplomatic întocmit dupa încheierea misiunii lui din 1940-1941 la Kremlin si insistînd asupra ultimei întrevederi cu V.M. Molotov, la doua zile dupa interventia starii de razboi între Bucuresti si Moscova, reclama tonul categoric, inadmisibil în raporturile oficiale, în care seful diplomatiei de la Moscova i-a reprosat: “România nu avea dreptul sa rupa pacea cu URSS (subl. ns.)”. Intervenind cu demnitate, trimisul Bucurestilor, dupa cum pretinde, a observat ca, din contra, dupa ce ulterior “brutalului ultimatum” din iunie 1940 Kremlinul ocupase Basarabia, Bucovina de Nord, Tinutul Herta si mai multe ostroave din zona Gurilor Dunarii, “Uniunea Sovietica a distrus în România orice simtamînt de siguranta si de încredere si a trezit îndreptatita teama ca însasi fiinta statului român este în primejdie. Am cautat atunci un sprijin în alta parte (la Germania). Nu am fi avut nevoie de acest sprijin si nu l-am fi cautat, daca nu am fi fost loviti si daca nu ne-m fi simtit amenintati (…). Lovitura cea dintîi, care a zdruncinat temelia unei asemenea Românii (independente), chezasie de siguranta si de pace, acoperire fireasca si atît de folositoare a unui hotar întins si însemnat al Rusiei, a fost data, din nenorocire, de guvernul sovietic. Cele ce se întîmpla azi (razboiul!) sînt urmarile acestei nenorociri care a dus acum la un razboi între doua popoare care niciodata în istoria lor nu au luptat unul împotriva altuia”. Astfel ca declansarea ostilitatilor, calificate de autoritatile de la Bucuresti, în evident scop propagandistic, drept începutul Razboiului Sfînt, a provocat un entuziasm cvasi-general în rîndurile opiniei publice nationale. Generalul Platon Chirnoaga, autorul celei dintîi istorii serioase consacrate conflictului din Rasarit, a retinut, ca analist si ca participant, ca “acest razboi era dorit de toata natiunea româna, pentru ca prin el se vedea de toti salvarea neamului de sub permanenta amenintare ruseasca”. Un alt analist si martor ocular, Constantin I. Kiritescu, acelasi care, dupa 1918, a publicat faimoasa trilogie privind Istoria razboiului pentru întregirea României - 1916-1919, s-a dovedit mai reticent, consemnînd ca reactia provocata în rîndul opiniei publice în urma razboiului “a fost mai curînd un simtamînt de strîngere de inima, decît o explozie de entuziasm”. Subliniind ca întelegem motivele unei atare observatii, trebuie consemnat, totusi, ca la 22 iunie 1941 entuziasmul tarii a fost sincer si plenar, în nici un fel trucat. Ceea ce se petrecuse, la numai un an dupa pierderea tinuturilor istorice, era pur si simplu neasteptat si incredibil pentru cei mai multi, astfel ca, în prima ordine, ambele proclamatii catre tara si Armata ale generalului Ion Antonescu, presedintele Consiliului de Ministri si Conducatorul Statului, au avut un ecou imediat si imens, mai cu seama ca, intervenind prin surprindere si fiind excelent scrise, adresate de-a dreptul inimilor românilor simpli, raspundeau direct asteptarilor tuturor. A intrat, deja, în legenda îndemnul lui Antonescu, adesea invocat în cazul unor conditii imposibile: “Ostasi, va ordon: Treceti Prutul!”. Mai ales ca ordinul exprima, fara nici o retinere, scopul chemarii la razboi: “Zdrobiti vrajmasul din rasarit si miazanoapte. Dezrobiti din jugul rosu al bolsevismului pe fratii nostri cotropiti. Reîmpliniti în trupul tarii glia strabuna a Basarabiei si codrii voievodali din Bucovina, ogoarele si plaiurile voastre”. Proclamatia catre tara relua ideea, subliniind ca Razboiul Sfînt ce începuse se purta “nu numai pentru recladirea drepturilor nationale, dar si împotriva celui mai mare dusman al lumii: bolsevismul”. Presa acelor zile, peste diferentele de nuante si dispozitiile primite din partea Puterii, a reflectat veridic si din belsug maretia clipelor. Relativ la atitudinea fata de razboi, ea avea sa se desprinda categoric din rezultatul referendumului national de la 9 noiembrie 1941, cînd, cu 3.481.311 voturi pentru si doar 74 voturi contra, natiunea si-a exprimat aprobarea pentru tot ce înfaptuise pîna atunci “guvernarea dezrobitoare a Maresalului Antonescu”. Telurile campaniei din Rasarit au fost expuse, din prima clipa, nu numai prin proclamatiile lui Ion Antonescu, dar si prin inspiratul Cuvînt rostit la Radio Bucuresti în miezul zilei de 22 iunie 1941 de catre Mihai Antonescu, deja omul nr. 2 al regimului, urmat, în curînd, de alti lideri civili si militari sau de corifeii spiritualitatii nationale. În fond, ceea ce a contat decisiv a fost credinta în misiunea ostasului de pe front. Sa exemplificam, în context, cu cîteva “voci” dintre cele incluse de scriitorul Al. Lascarov-Moldovanu în cunoscuta-i antologie de razboi. Astfel, locotenentul I.N.D. comunica prietenului sau Tatunu din Bucuresti: “…Nu e usor razboiul (…), dar ne tinem cu sufletul tare ca luptam pentru cruce si credinta, pentru mai multa dreptate si atît de asteptata înnoire a omului”. De asemenea, capitanul de cavalerie E.I., adresîndu-se mamei, o implora: “…si sa fiti convinsi ca noi aici (pe front) zidim serios si puternic temeliile unei Românii mari si frumoase, asa cum dorim cu totii”. În ceea ce-l privea pe maiorul M.C., acesta, destainuindu-se capitanului I.P., îi vorbea deja de “victoria finala”, în vreme ce sublocotenentul N.C., mai optimist, îi comunica fratelui sau G.C. din Bucuresti: “Ne apropiem de visul nostru al tuturora: victoria totala”! Cu scopul marturisit de a oferi cititorului informatii inedite, intentionam sa stabilim un cadru precis de cercetare. Din extrem de numeroasele mesaje (cu predilectie, telegrame si scrisori) transmise generalului Antonescu pentru fapta de la 22 iunie 1941, am retinut un numar de 15, schimbate prin excelenta între personalitati marcante ale timpului si Conducatorul Statului pe tema semnificatiilor multiple si majore ale evenimentului investigat. Mentionam ca am selectat corespondentele primite/trimise sau schimbate între generalul Antonescu si urmatorii: Regele Mihai I; Patriarhul României Nicodim; Episcopul Dobrogei Gherontie; Valer Pop, fostul fruntas PNT, implicat în negocierile finalizate cu impunerea Dictatului de la Viena din 30 august 1940; profesorii Facultatii de Litere a Universitatii din Bucuresti (unii membri sau viitori membri ai Academiei Române), în frunte cu decanul în functie, prof. Alexandru Marcu - I. Andriesescu, N. Banescu, Gh. I. Bratianu, T. Capidan, D. Caracostea. N. Cartojan, Stefan Ciobanu, N. Florian, C. C. Giurescu, D. Gusti, I. Nistor, Gh. Oprescu, I. Petrovici, M. Ralea, Al. Rosetti, I. D. Stefanescu s.a. (în total - 30); prof. Stefan Ciobanu, în nume personal; prof. I. Simionescu, presedintele în exercitiu al Academiei Române; dr. Daniel Ciugureanu, luptator basarabean pentru Unire, fost ministru al Basarabiei; prof. N. Smochina, originar de peste Nistru si presedintele “Asociatiei Românilor Transnistreni”; Mitropolitul Ardealului Nicolae Balan; dr. W. Filderman, presedintele în exercitiu al Federatiei Comunitatilor Evreiesti din România; prof. M. Manoilescu, fost ministru de Externe, negociator si semnatar pentru România, alaturi de Valer Pop, al Dictatului de la Viena; general Stefan Panaitescu¸ prof. Al. Procopovici, în fruntea unui grup de refugiati bucovineni stabiliti la Sibiu. Dintre mesajele luate în considerare, cele mai multe erau datate chiar 22 iunie 1941, în vreme ce ultimul, din 28 iulie 1941, a fost transmis lui Antonescu de catre Mihai I, imediat dupa ce “vitezele trupe româno-germane au alungat peste Nistru armatele comuniste si au reîntregit pe vecie tara Moldovei”. De remarcat ca, o data cu felicitarile adresate Conducatorului Statului pentru actiunea militara si politico-diplomatica declansata, chiar daca în colaborare cu A. Hitler, expeditorii au insistat, fiecare separat sau combinat în cuprinsul aceluiasi mesaj, asupra problemelor esentiale ale Razboiului din Est, ceea ce dovedea cunoastere profunda si realism în abordarea situatiei existente. Astfel, în primul rînd, s-au impus avantajul obtinut prin initiativa în razboi, scopul fundamental al campaniei, în mod concret facîndu-se apel la: * reîntregirea hotarelor românesti si, concomitent, rapunerea bolsevismului (Valer Pop); * reîntregirea Sfintei tari a lui Stefan cel Mare (Mihai I); - dezrobirea Basarabiei (Stefan Ciobanu); * eliberarea României dintre Prut si Bug (dr. Daniel Ciugureanu); * recucerirea provinciilor pierdute (dr. W. Filderman); * reîntregirea Tarii (general Stefan Panaitescu, grupul bucovinenilor din Sibiu, prof. I. Simionescu s.a.). În al doilea rînd, cu referire la destinul eforturilor viitoare, necesare atingerii scopului final al razboiului, majoritatea personalitatilor mentionate au prognozat ca efectul interventiei Bucurestilor consta în atingerea acestor obiective: * România Mare si vesnica (Episcopul Gherontie, Valer Pop); * marirea tarii, pentru a se reuni toti fratii (prof. N. Smochina, mitropolitul Nicolae Balan s.a.). Dintr-o asemenea perspectiva, Ion Antonescu se impunea - în viziunea prof. M. Manoilescu - drept un reparator al istoriei. În context, nu au lipsit, se întelege, urarile pentru un sfîrsit glorios al ostilitatilor, de care depindea, categoric si exclusiv, atingerea obiectivului fundamental al razboiului - reîntregirea tarii. S-a apelat la formule de tot felul, care de care mai optimiste: victorie deplina (Patriarhul Nicodim); victorie, pentru ca Patria sa ajunga a-si exprima plenar vrerea (prof. Al. Marcu si colegii sai de la Universitatea bucuresteana); tot victorie, pentru ca granitele sa fie fixate… pe vecie (Mihai I); izbînda deplina (prof. N. Smochina). Pe de alta parte, în ceea ce-l privea pe Ion Antonescu, acesta - raspunzînd mesajelor receptate - si-a exprimat acordul fata de expeditori, în sensul ca acestia întrevazusera cu temei rostul Razboiului Sfînt în directiile juste si naturale proclamate oficial, adica: * pentru refacerea Patriei si biruinta Crucii (raspuns Patriarhului Nicodim); * pentru refacerea Patriei mutilate si rastignite pe timp de un an pe crucea tuturor suferintelor (raspuns lui Valer Pop); * alungarea întunericului, prin zdrobirea comunismului (raspuns prof. I. Simionescu); * în fine, replicînd Mitropolitului Nicolae Balan, Ion Antonescu definea în chintesenta Razboiul Sfînt, “în care fiii tuturor tinuturilor românesti lupta biruitor pentru reîntregirea Patriei si pentru dezrobirea fratilor rapiti”. Este de la sine înteles ca, în conditiile date, din partea Conducatorului Statului si Comandantului de Capetenie al Armatei Române nu puteau si nu au pornit, catre toti admiratorii si suporterii sai de moment, în afara de consideratiile specifice fiecarui mesaj primit, decît asigurari ferme de încredere în victoria pe Frontul de Est! În acest sens, pilduitor ramîne mesajul adresat lui Mihai I de pe front, la 23 iunie 1941, ca raspuns la telegrama din ajun a suveranului: “Multumesc respectuos Majestatii Voastre pentru cuvintele de îmbarbatare si de apreciere cu care ati cinstit Armata si pe mine. Fiti sigur, Majestate, de devotamentul nostru. Pentru tara si pentru Majestatea Voastra ne batem. Pentru tara si pentru Majestatea Voastra trebuie sa învingem”. Pentru a încheia, precizam ca am selectat cel mai frumos schimb de mesaje realizat, în împrejurarile relatate de Ion Antonescu si unul dintre corespondentii sai. Este vorba, în opinia noastra, de telegramele semnate de Valer Pop si Ion Antonescu, la 22-23 iunie 1941: “În clipa cînd - transmitea Valer Pop - se savîrseste întîiul si cel mai însemnat act pentru reîntregirea hotarelor românesti, Va urez, adînc emotionat, sa conduceti Tara si Armata la cele mai înalte culmi ale gloriei prin rapunerea bolsevismului, a celui mai crunt dusman al nostru si al omenirii. Traiasca România Mare!”. Conducatorul Statului n-a întîrziat sa raspunda: “Va multumesc pentru simtamintele si bunele urari ce-mi adresati la savîrsirea întîiului pas pentru refacerea Patriei mutilate si rastignite timp de un an pe crucea tuturor suferintelor”. În concluzie, avînd în vedere personalitatea semnatarilor mesajelor examinate si valoarea intrinseca a documentelor, dintre care unele sînt cunoscute de vreme ce, integral ori fragmentar, au aparut în presa epocii, se impune sa relevam ca, o data în plus, capatam probe si argumente în masura sa evidentieze - daca mai era necesar? - caracterul drept si justificat al razboiului declansat de România la 22 iunie 1941
A APARUT si este disponibil pentru comanda volumul bilingv „Eminescu – Eternul Dor, Imposibila Iubire” / „Eminescu – Eternal Longing, Imposible Love” - cuprinzand prezentarea “in oglinda” a unor poeme eminesciene in limbile engleza si romana.
Odata cu volumul a aparut si CD-ul cu acelasi nume ce cuprinde recitarile poemelor din volum, ceea ce permite atat urmarirea recitarii de pe disc (in engleza) cat si comparatia cu originalul.
Discul si cartea, cu design similar, pot fi procurate prin internet doar pe site-ul dedicat lui Eminescu - www.luceafarul.com (unde ele se pot comanda si separat), iar discul, fara carte, poate fi cumparat si de la www.cdfreedom.com/artists/adriansahlean.
“Este prima oara cand romanii pot impartasi lumii anglofone o mostra din imensa zestre eminesciana prin intermediul unui CD – adica un mijloc de comunicare de larga accesibilitate”, ne-a transmis realizatorul lucrarii, Adrian George Sahlean, despre care puteti afla amanunte interesante aici.
Paul Goma *
Domnule Vladimir Tismăneanu,
În 22 iunie acest an am scris textul “Despre Vladimir Tismăneanu - şi nu numai - în 11 puncte” în replică la interviul luat de A. Goşu, publicat în revista 22.
Numai că nici “22” (Rodica Palade) nici “Aldine” (Dan Stanca) nici “Ziua” (S.R. Stănescu) nici “Adevărul” (unde filtru este A. Badin, cel care a luat interviul la care fac aluzie în Post Scriptum) nu au răspuns, cu excepţia ultimului, care a transmis hotărîrea: NU.
Dacă aş fi în locul lui Vladimir Tismăneanu, m-aş îngrijora. Sunt convins că din partea sa nu a fost emis nici un ukaz de a nu publica ripostele lui Goma la propostele lui Tismăneanu – ar însemna să ne întoarcem în cumpliţii ani 1948-1958 când la “puritatea ideologică” a textelor apărute în volume, în presă vegheau: delirantul Chişinevschi, ferocele Răutu, subalternii săi devotaţi Valter Roman, Leon Tismăneanu, Goldberger, Ofelia Manole şi alţi tovarăşi de alte naţionalităţi de sinistră amintire.
Pentru a-şi “repera” onoarea, Vladimir Tismăneanu (dar vrea? - vom verifica numaidecât) are de făcut următorul lucru: Să se adreseze şefilor publicaţiilor respingătoare, propunîndu-le textul de mai jos, însoţit de scrisoarea de faţă, în virtutea toleranţei, chiar dacă aceasta nu face parte din panoplia “standardelor academice” cu care mi-a închis gura când m-a anunţat că nu mai fac parte din Comisia prezidenţială pentru studierea comunismului - fiindcă îmi lipsesc standardele…
Dacă va pretinde că el, Vladimir Tismăneanu este un biet profesor la Maryland, în trecere prin Bucureşti (în momentul de faţă aflat la odihnă binemeritată la Sinaia, Mamaia, Tataia) şi că nu are nici o putere (sic) să ceară, să impună, să dikteze - îi voi răspunde cu o anecdotă adevărată:
Acum câţiva ani, în Franţa izbucnise un scandal: scriitorul Renaud Camus (a nu se confunda cu Albert, mort în 1960) scrisese în Jurnalul său publicat, că la postul de radio France Culture lucrează mult mai mulţi redactori evrei decât neevrei, iar aceştia invită în emisiunile lor prieteni, colegi - tot evrei - mai numeroşi decât neevreii. Bietul Renaud Camus, el, naivul, în virtutea dreptului de expresie, îşi exprimase o opinie care, nu întâmplător era şi exactă - şi nu doar privind posturile de radio, ci şi la cele de televiziune - dar ce campanie a fost orchestrată împotriva fiorosului “antisemit”! - la care au participat, cu sfânta-le indignare tenorii (în România li se zice: “directorii”) opiniei publice indignate.
Singurul dintre intelectualii care nu s-a năpustit să dea cu parul în capul blasfematorului a fost filosoful Alain Finkielkraut, titular al unei emisiuni săptămânale, “Répliques” pe care o deţine şi azi. Evenimentul se petrecea înainte de izbucnirea ultimei Intifada - provocată de Ariel Sharon, astfel ajungînd la guvernare - deci pe când Finkielkraut mai era o persoană rezonabilă, cu care se putea discuta (chiar şi despre Palestina, fără ca el să invoce “argumentul demografic”! - depun mărturie, pe atunci eram în relaţii normale) - şi care a intervenit ca un şef de clasă, bătînd din palme, cerînd atenţie şi spunînd, în esenţă:
Este adevărat ce susţine Renaud Camus că la France Culture sunt mulţi redactori evrei - dar ar fi trebuit să recunoască: nu toţi. Fiindcă suntem în Franţa unde chiar şi francezii au dreptul să lucreze la acest post de radio… (sublinierea îmi aparţine).
La o astfel de insolenţă nimeni dintre bravii francezi nu a răspuns: şi ei sunt traumatizaţi, paralizaţi de culpabilizarea cultivată consecvent de holocaustologi.
Eu însă, român fiind - chiar de nu am nici un fel de cetăţenie (româna mi-a fost furată de Statul român în 1977 şi nerestituită nici azi - cu scuze), îmi spun că românii mei n-or fi ei chiar atât de laşi, de nedemni - cu condiţia ca un evreu să le dea bilet de voie la exprimare, fie şi cu perfidia unui Alain Finkelkraut.
Aşadar îi propun lui Vladimir Tismăneanu să se adreseze el tovarăşilor responsabili de ziare-revistei posturi de radio şi televiziune, recomandîndu-le să publice textul “Despre Vladimir Tismăneanu - şi nu numai - în 11 puncte” însoţit de scrisoarea de faţă. Astfel va face să înceteze zvonul că el ar fi dat dispoziţia de a i se înterzice lui Goma dreptul de a publica - cu atât mai puţin: dreptul la replică - în româneşte, în România.
Tot se lăudase (despre V. Tismăneanu este vorba, în continuare) că el va face tot ce-i stă în putere pentru ca Goma să poată publica, în limba sa, în ţara sa - ei bine, iată ocazia!
Drept care ataşez textul cu pricina şi aştept rezultatul intervenţiei sale - în favoarea mea.
Paul Goma, Paris, 3 iulie 2006
( publicata in original pe site-ul scriitorului, www.paulgoma.info )
de Radu Mihai CRIŞAN, doctor în economie – specializarea Istoria gândirii economice
(Testamentul politic al lui Vasile Marin , redactat cu înseşi cuvintele acestuia, prin asamblare logică de idei citate – pentru fluidizarea lecturii, fără ghilimele – din scrierea: «Crez de generaţie»)
Extras din MOŢA ŞI MARIN. TESTAMENTELE LOR POLITICE, Editura Cartea Universitară, Bucureşti, 2006, ISBN (10) 973-731-359-3; ISBN (13) 978-973-731-359-0, cu acordul autorului care a declarat aceasta lucrare domeniu public.
Motto: Formula mântuirii noastre este frontul elitei de suflet, de minte şi de simţire a naţiei româneşti. Credem în virtuţile neamului nostru şi în învierea lui. (Vasile MARIN)
Române - Harnice căutător de lumină,
Naţionalismul este o politică de afirmaţie a naţiei respective. El promovează spiritul naţional înaintea celui cetăţenesc, condiţionează de primatul naţional toate celelalte rosturi sociale.
Rosturile lui trebuie concretizate într-un stat naţional, care să nu fie la dispoziţia cetăţenilor. Ci să fie un stat de prestigiu, cu misiune istorică, culturală, civilizatoare.
Prin mistica naţională se creiază un om desfăcut de abjectul materialism al epocii, se dezghiocează omul de aderenţele epocii actuale şi se face şcoala permanenţelor eroice.
Astfel, naţionalismul formează omul virtuţilor cardinale: erou, preot, ascet, corectitudine, ostaş. De aceea, naţionalismul concepe societatea ca pe o mare armată, cu o ierarhie spirituală şi o conducere adecvată.
Naţionalistul este un ostaş în slujba unei credinţe. Acţiunile lui sunt subordonate interesului patriei. El se comportă ca şi cum ar face-o într-un război pe care îl poartă naţiunea lui. Esenţialul este spiritul de jertfă.
Naţionalismul nostru are un conţinut social. Nu împarte pe profitori în Români şi neromâni. Nu-i tolerează pe cei dintâi ca şi pe cei de-ai doilea. Uneori este chiar mai temut adversar al celor dintâi, cari, subjugaţi intereselor lor şi deservind interesele patriei, comit un act de înaltă trădare.
Democraţia, reprezentată prin instrumentele ei, partidele, nu poate subscrie la promovarea unei politice naţionaliste, fără ca prin aceasta să nu-şi semneze propria sa sentinţă de moarte. Democraţie care a înregistrat, în sinistrul său bilanţ, falsificarea sensului istoric al naţiei acesteia, care a întreţinut existenţa unui stat parazitar – din ale cărui instituţiuni şi-a confecţionat instrumente de subjugare a naţiei –, care, pentru a-şi păstra poziţiile, nu s-a dat înlături de a comite crime peste crime, deslănţuind prigoană fără precedent împotriva organizaţiilor de luptă ale naţionalismului. Democraţia aceasta care-şi maschează turpitudinile cu formule perimate scoase din muzeul patologic al revoluţiei franceze.
Majoritatea vizirilor puşi în slujba internaţionalei s-au pronunţat categoric împotriva unei politici pur naţionaliste.
Fiece baracă, cu pretenţii de partid, se simte îndatorată să dea reprezentaţie «naţională» la umbra tricolorului trivializat.
Sub oblăduirea acestor conducători se agită şi se întreţine o activitate «naţionalistă», a cărei cea mai dintâi însuşire este larma şi-al cărei ultim scop rămâne diversiunea. Diversiune cultivată cu osebită grijă din interior şi meşteşugit regisată şi exploatată în afară.
Acesta este tabloul politic al ţării româneşti în momentul de faţă: de o parte lupta fără cruţare pentru îngenuncherea şi stâlcirea acţiunii naţionaliste, pe de altă parte, sub ocrotirea autorităţilor statale, desvoltarea şi propagarea curentelor pretinse naţionaliste care, sub firma chenăruită cu tricolor, ascund interesele de tarabă ale unor alcătuiri cari au monopolizat abuziv puterea, au periferizat cultul interesului general şi au măcinat la moara iudeo-masoneriei crezul românismului integral.
Dintotdeauna, pentru marea gloată anonimă ca şi pentru cei cari n-au adâncit niciodată realităţile vieţii noastre publice, s-a făcut o politică «naţionalistă» în ţara românească. De totdeauna au existat legi «naţionaliste», presă «naţionalistă», instituţii «patriotice» şi mai cu deosebire partidele politice ale căror titulaturi începeau sau sfârşeau, aproape fără excepţie, cu termenul «naţional».
Link: http://ro.altermedia.info/cultura/vasile-marin-osta-unei-credine_4283.htm Citeşte mai departe »
(Vidra de Sus, Muntii Apuseni, 1824 - Baia de Cris, 10 septembrie 1872)
A fost un om dreptăţii sociale şi naţionale şi, mai presus de toate, liderul revoluţiei paşoptiste din Transilvania.
S-a născut într-o familie de ţărani din Vidra, Munţii Apuseni. A terminat şcoala şi a devenit avocat în chiar anul revoluţiei, 1848. Mai întâi s-a afirmat în rândul intelectualităţii româneşti transilvănene, ca luptător energic pentru eliberarea socială şi naţională. A fost principalul organizator al celor trei mari adunări de la Blaj, din aprilie, mai şi septembrie 1848. Acolo, românii aflaţi sub Imperiul Habsburgic şi-au cerut dreptul la libertate prin cuvintele lui Avram Iancu, „pretindem ştergerea sclaviei şi egalitate perfectă, sau moarte!”.
A organizat satele în tribunate (fiecare tribunat era alcătuit din zece sate) şi tribunatele în prefecturi (fiecare prefectură era alcătuită din 10 tribunate), el însuşi devenind „prefect emerit”. A făcut din cetele ţăranilor o veritabilă oaste revoluţionară de circa 25.000 de oameni, al cărei comandant suprem a fost numit în 1849. În aceeaşi perioadă, ungurii luptau pentru independenţa lor faţă de împăratul Austriei, Franz Joseph. Despre unirea forţelor celor două naţiuni nici nu se putea pune problema, pentru că maghiarii nu recunoşteau pentru români aceleaşi drepturi, nici măcar pe cel la libertate socială.
Retras în munţi, Iancu a reuşit să ţină piept oştilor lucrând neîncetat la obţinerea pe cale paşnică a cerinţelor românilor din Ardeal. Aflat într-o situaţie imposibilă, înşelat de promisiunile mincinoase ale împăratului, ameninţat de trupele ruseşti venite în ajutorul celor austriece, „Craiul munţilor” îşi continuă demersul, plecând la Viena la 20 februarie 1850, pentru a prezenta personal împăratului cerinţele românilor. Nu primeşte nimic concret, iar odată cu înfrângerea ungurilor românii s-au găsit singuri împotriva unei campanii de discreditare a temeiului luptei lor, în faţa întregii Europe. Ulterior, lui Iancu îi sunt conferite decoraţii de chiar împăratul austriac, pentru faptele sale de glorie, vitejie şi umanism din timpul Revoluţiei de la 1848-1849 din Transilvania. Le-a refuzat, însă, dorind să le primească doar atunci când şi poporul său va avea drepturile promise. După înfrângerea revoluţiei, Avram Iancu a rămas printre moţi, în Munţii Apuseni, până la sfârşitul vieţii.
A dorit să continue lupta şi dincolo de moarte, în testamentul său scriind: „Voiesc dar şi hotărât dispun ca după moartea mea toată averea mea mişcătoare şi nemişcătoare să treacă în folosul naţiunii, pentru ajutor la înfiinţarea unei Academii de drepturi; tare crezând că luptătorii cu arma legii vor putea scoate drepturile naţiunii mele”.
Interviu cu scriitorul Paul Goma, despre unele probleme ale Exilului românesc, realizat de Radu Negrescu-Suţu
A-L PREZENTA pe Paul Goma cititorilor ar constitui o jignire adusă acestora, presupunând că nu ar fi auzit de Domnia sa. Deşi memoria, la noi, nu pare a constitui calitatea primordială, întrucât astăzi, bătuţi de vântul amneziei colective a ultimilor ani, românii din exil au ajuns a nu mai avea aceleaşi valori comune ca înainte de 1989. Am solicitat cunoscutului scriitor opozant al regimului comunist un interviu în care să comenteze unele probleme ce frământă actualmente viaţa Exilului românesc.
- Domnule Goma, a frecventa sau nu, astăzi, ambasadele noastre este un subiect extrem de controversat. În lipsa unor reforme fundamentale ale structurilor ministerelor de Interne şi Externe, frecventarea acestora apare ca o eroare sigură, dând prilejul la recuperări şi la slăbirea unităţii de acţiune a Exilului.
- Momentul Decembrie 1989 nu a însemnat deloc abandonarea politicii de recuperare a Exilului activ, după cum momentul 1996 (câştigarea alegerilor prezidenţiale de către Emil Constantinescu, n.n.) nu a însemnat încetarea încercării de a-i supune şi pe românii ce trăiesc în afara graniţelor. Şi Ceauşescu avea obsesia recuperării exilaţilor (a încercat, din nefericirea a înregistrat chiar câteva succese), însă ofensiva a devenit aproape-plimbare sub Iliescu. Şi înainte şi după ’89, obiectivele ,,Centralei’’ (Securitatea eternă) au fost: bisericile, casele culturale şi asociaţiile exilaţilor, oamenii (exilaţii), sărbătorile naţionale, comemorările, simbolurile naţionale…
În majoritatea lor, bisericile din exil fuseseră colonizate înainte de ’89 de emisarii Securităţii dela Bucureşti, exploatând naţionalismul unora, legionarismul altora, dorul de ţară al tuturor. Dintre ,,laici’’ nu se poate să nu fie renumiţi trădătorii (,,românii deplasaţi’’, cum i-a numit, inspirat, Ierunca): Uscătescu, Nicolae Baciu, Barbu Niculescu, Michel Steriade, Radu Florescu, Dean Milhovan, Gustav Pordea, Leon Negruzzi, Şt. Fischer-Galaţi, Michael C. Titus, I.C. Drăgan…
(Testamentul politic al Mareşalului Ion Antonescu, redactat cu înseşi cuvintele acestuia, prin asamblare logică de idei citate – pentru fluidizarea lecturii, fără ghilimele – din scrierile: «Îndemnuri româneşti» şi «Către români» 
Români, fraţi dragi şi încercaţi,
Cugete risipite, vetre stinse şi trădate,
Români smulşi din glia sfinţită
cu sudoarea muncii strămoşeşti,
Vouă, vă închin toată durerea şi toată nădejdea mea.
De două zeci de veacuri stăm înfipţi şi neclintiţi în stâncile Carpaţilor, după cum de două zeci de veacuri stă Traian înfipt şi neclintit în stânca Romei.
Ca şi columna lui Traian suntem unde am fost şi ramânem unde suntem. Istoria noastră oferă un spectacol unic: am păstrat intacte trăsăturile caracteristice ale rasei latine. Acelaşi lucru se întâmplă şi cu graiul nostru, care este unul şi acelaşi din Maramureş şi până la Timoc…Şi veşnic am rămas hotar şi temelie de civilizaţie în contra tuturor dărâmătorilor şi a tuturor cotropitorilor.
Aceasta a fost legea noastră. De aici vine mândria noastră tăcută, în faţa cotropirii ca şi în faţa prieteniei. N-am răspuns la sălbăticie cu violenţă. N-am urât niciodată. N-am privit cu trufie închipuită şi gălăgioasă în jurul nostru ca să ne ascundem slăbiciunile.
Învingători, nu am lovit în învinşi. Viaţa, drepturile şi bunurile învinsului au fost de noi totdeauna respectate. Omul a fost pentru noi om, chiar când am suferit de ura şi de apăsarea lui.
De aceea nu ne-am înnecat durerea în mândrie, iar din revoltă ne-am făcut noi temelii de viaţă. N-am atacat niciodată pe nimeni.
Poporul românesc n-a lovit niciodată prin spate şi nu şi-a dezlănţuit niciodată cuvântul sau fapta fără măsură.
Poporul românesc n-a cotropit niciodată un pământ străin şi n-a atins nici o brazdă fără drept şi fără luptă. Pentru el, cuvântul a fost totdeauna sfinţit. Şi el a ştiut răspunde de veacuri la prietenie, cu frăţietate şi la înţelegere, cu recunoştinţă.
Din cauza influenţelor politicianismului, a ignorării pericolului şi a nepăsării care caracterizează naţia, minoritarii au pătruns în tot aparatul statului şi au reuşit să se infiltreze, în cantitate considerabilă, pe treptele cele mai înalte ale conducerii. De aici, fără să o arate şi lucrând ca nişte adevărate termite, cu metodă şi întotdeauna perfid, sapă necontenit la temelia statului [1].
[1]. Este una dintre cele mai periculoase cauze, fiindcă este invizibilă şi nepipăibilă, a dezorganizării, a haosului şi a regimului în care ne sbatem. Fiindcă, de pildă, cum putem să ne explicăm faptul evident că instituţii ca Poşta, Căile Ferate, Finanţele, care înainte constituiau nu numai fala noastră, dar serveau de multe ori drept exemplu ţărilor cu alt trecut şi cu altă vechime, astăzi sunt în halul în care sunt. Au pierdut Românii, toţi Românii, dintr-o dată calităţile de care au dat dovadă când erau apreciaţi pe baza rezultatelor şi acţiunilor lor, ca buni organizatori, patrioţi, energici, cinstiţi, pricepuţi, devotaţi serviciului etc. etc.?Este cu putinţă aceasta? Desigur că nu.
Cercetând însă structura organismului nostru de stat şi meditând profund asupra lui găsim deslegarea enigmei. Intr-o documentată lucrare întocmită la Marele Stat Major, se poate vedea cât de mare este cangrena care roade organismul nostru în această privinţă. Sunt instituţii şi regiuni în care ne-am transformat, în ceea ce priveşte aparatul conducător, din majoritari în minoritari.
Este cea mai bună armă pe care am dat-o pentru Geneva în mâna Ungurilor, fiindcă am făcut noi înşine dovada sau că nu suntem majoritari sau că nu suntem, sub raportul culturii şi pregătirii, în măsură să administrăm ceea ce am pretins că ni se cuvine.
Aşa se face că, în loc ca reformele sociale să însemne începutul unei ere a renaşterii naţionale, ele au fost folosite de guverne şi partide numai pentru a crea o pătură superioară artificială.
Patriotul, omul elitei şi al cinstei, a fost înlocuit în viaţa publică prin demagogi superficiali şi înşelători. Ne-am frânt puterea, ne-am slăbit cugetul şi ne-am sleit minţile în lupte fratricide pentru ideologii, în desbinări stupide, în bârfeli odioase, în vrajbe dureroase şi în apucături neomenoase. De aceea, ştiu că tu, sătean trudit n-ai plug şi n-ai haine; că fierul plugului e scump pentru punga ta goală şi bumbacul nu-ţi ajunge ca să-ţi îmbraci copiii, că pământul ţi-a rodit puţin şi gurile casei tale sunt multe.
Ştiu că tu meşteşugar chinuit nu-ţi poţi îndestula nevoile cu greul muncii tale; că râvneşti să nu-ţi mai vezi copiii ofiliţi şi săţi vezi fruntea despovărată de griji şi sărăcie. Ştiu că tu, bogatule, eşti turburat fiindcă ai voi pace şi linişte, pentru ca să ai siguranţa bunurilor tale şi mulţumirea averii pentru urmaşii tăi [2].
[2]. Căci, să ştii bogatule că averea ta ne e scumpă – dacă este curată – fiindcă e a ţării; că lucrurile casei tale, pe care alţii nu le au, ne încredinţează că din propria ta conştiinţă şi înţelegere ne vei ajuta să facem din bucuria ta, bucuria altora.
Şi tu, cărturarule, care ai tăcut ieri şi taci şi astăzi, ştiu că aştepţi ceasul când Ţara să-ţi cinstească mintea, Neamul să-ţi preţuiască sufletul şi Statul să-şi întemeieze soarta pe rostul tău de cârmaci al cugetelor şi să nu te umilească izgonindu-te de la luptă sau trudindu-ţi vieaţa în umilirea sărăciei.
Greutăţile în care se sbate neamul sunt mari şi încurcate. Neamul Românesc – popor de muncă şi nu parazitar – vrea înnoire, vrea libertate şi vrea să-şi trăiască adevăratul Naţionalism, prăvălind pe toţi cei care – conştient sau inconştient – îi împiedică drumul viitorului.
Puterea unui Neam faţă de el însuşi şi prezenţa unui Neam în lume şi în Istorie se dovedeşte prin unitatea cu care, în ceasurile de încercare ştie să-şi afirme cugetul şi voinţa nestrămutată.
În România trebuie să trăiască şi să fie puşi în valoare mai întâi Românii; ceilalţi, dacă rămân locuri libere, vin după ei. Împotriva tuturor piedicilor şi intrigilor duşmane, a clevetirilor şi ameninţărilor nemernice, trebuie să ducem Ţara în matca viitorului, în val de veac, ca să-i asigurăm drepturile nepieritoare.
Revoluţiile naţionale nu sunt acte de violenţă, revolte, ci idei în marş. Toate adevăratele revoluţii naţionale s-au întemeiat prin zidiri şi nu prin prăbuşiri. Ele au folosit toate rezervele naţiunii şi au întrebuinţat toate generaţiile, respectând instituţiile fundamentale ale vieţii şi ale scopurilor omului.
De aceea, vă chem pe toţi, din toate generaţiile şi din toate clasele, ca să înfăptuim marea chemare a istoriei noastre.
Chem pe toţi Românii fără nici o deosebire de profesiune, pentru că expresia voinţei naţionale nu se poate opri în faţa hainei sau rostului profesional de vieaţă. Daţi Patriei tot ce este mai bun în voi. Fiindcă azi se toarce sub ochii voştri soarta de veacuri a lumii. Şi la împlinirea ei fiecare trebuie să vă simţiţi chemarea.
Ne trebuie împăcarea generaţiilor, respectul trecutului, cinstirea a tot ce e bun şi nepătat în Neamul Românesc, pentru ca să ne merităm moştenirea strămoşilor şi slava urmaşilor. Ne trebuie respectul vieţii şi al averii, temeliile Neamurilor şi ale Civilizaţiilor, nu pentru a le lăsa să trăiască desfrânat şi în afară de interesul naţional şi social, ci pentru a le supune toate – din libera lor pornire – marilor comandamente naţionale.
Un neam nu poate să-şi ţină în mâini lanţul eternităţii naţionale, decât dacă ştie să cinstească, verigă cu verigă, tot ce e al lui. România pe care voim să o făurim va fi un Stat întemeiat pe primatul românesc în toate domeniile şi se va întemeia pe structura noastră agrară şi ţărănească. Naţionalul şi Socialul vor fi pietrele de temelie.
La temelia Statului vor sta întotdeauna muncitorul agricol de la ţară şi muncitorul de la oraşe – funcţionarul şi lucrătorul. Acesta este drumul viitorului, la care chem tot ce e curat, întreg, nepătat, neobosit, pe întregul cuprins al Ţării.
Pentru a ajunge la această înfăptuire viitoare, se cer acum: ordine, disciplină şi muncă. Pe plan social, la temelia Statului stă familia [3].
[3] Familia românească, cheia de boltă a rezistenţei şi a prosperităţii neamului nostru. Iar la temelia familiei, vă cer să fiţi voi femei române de pretutindeni. Căci numai în familie puteţi cuprinde taina adâncă a vieţii; şi numai prin familie puteţi fi înconjurate de adevărata dragoste şi respectul ce vi se cuvine.Cel mai preţios dar pe care Dumnezeu îl aduce Neamului este copilul. Darurile Cerului, trebuie cinstite cu mare îngrijire. Oricum va fi: bogat sau sărac, frumos sau urât, îngrijit sau părăsit, dotat sau nedotat, paşii lui trebui îndreptaţi pe acelaşi drum – lupta continuă către cinste.Să fie cinstit în toate. Din cinste se naşte: munca, bunacuviinţă, dragostea, cumpătarea, voioşia, seninătatea, bunătatea, jertfa şi chiar eroismul. Sufletul unui copil este cea mai plăpândă alcătuire, în care impresiile capătă ecouri uriaşe, ce se transformă în înclinări pentru o viaţă întreagă.
Să-i deprindeţi să creadă în Dumnezeu şi Biserica Lui. Să se închine cu tăria cu care Biserica era iubită de strămoşii noştri. Să se deprindă să-şi apropie sufletul de Dumnezeu şi să-i feriţi de trufia deştertăciunilor. Să le spuneţi că Neamul Românesc, în înţelesul nesfârşit al generaţiilor, cuprinde toate sufletele morţilor şi mormintele strămoşilor. Că aceste morminte trebuie cinstite. Prin cultul morţilor vor avea totdeauna sprijinul sufletelor care s-au jertfit pentru neam.
Tot prin cultul morţilor şi mormintelor strămoşilor îi veţi face să iubească pământul Ţării. Să le şoptiţi zilnic că prin ecoul şi îndemnul care vine din morminte, a trăit şi trăieşte neamul acesta.
Cunoscând orice limbi străine să iubească un singur grai, acela al strămoşilor noştri. Adâncul firii româneşti nu poate fi cuprins decât prin graiul românesc. Să-l cinstească, să-l păstreze şi să-l lase moştenire nepătată.
Să-i creşteţi luptători, dar să-i deprindeţi să fie blânzi. Blândeţea este o podoabă unică a sufletului românesc. Blândeţea, oriunde vor găsi germeni de viaţă. Să le îndreptaţi zilnic mâna să ajute pe cel în nevoie. Să le răspundeţi totdeauna şi la toate întrebările. Să le cetiţi şi să cetească. Astfel îi veţi deprinde să aibă pasiunea de a se cultiva. Şi mai ales, învăţaţi-i să muncească. Munca să o iubească şi să o respecte, pentru că totdeauna înnobilează. Faceţi-i să înţeleagă cât de greu trece vieaţa fără muncă. E groaznic să te simţi trăind ceas cu ceas şi să nu foloseşti nimănui.
Iar faţă de copii, căsătoria voastră să fie o taină. Să nu lăsaţi niciodată ca vălul să fie rupt de asprimea unor cuvinte sau fapte nesocotite. Certurile dintre părinţi aruncă nesfârşită uscăciune în sufletele lor crude.
Neînţelegerile voastre, păstraţi-le şi feriţi-le de ochii şi urechile lor. În alt fel le pustiiţi sufletul pentru totdeauna. Gândiţi-vă şi înţelegeţi că nu puteţi fi înlocuite şi că nimeni nu ar putea face nimic din toate acestea în locul vostru.
Pe plan spiritual credinţa [4].
[4] Nu există putere în lume care să poată opri biruinţa lui Dumnezeu şi a celor care au crezut şi cred în El.
Statul viitor va fi un Stat de disciplină, de ordine şi de acţiune creatoare. Tineretul va fi educat în duhul de jertfă naţională şi de idealism creştin pentru care s-au trudit şi s-au jertfit, veac de veac, Voievozii, vitejii şi martirii noştri.
Ţărănimea va fi îndrumată spre o viaţă nouă, Statul organizând producţia agricolă, dând unelte şi maşini ţăranului, creând o industrie alimentară şi transformând ordinea sanitară atât de înapoiată a satelor noastre.
Muncitorimea va fi ridicată prin sporirea producţiei şi prin crearea de mari lucrări publice, căi de comunicaţie, canale şi irigaţii.
Funcţionarii vor fi întrebuinţaţi în această mare acţiune a Statului şi li se va deschide drumul spre întreprinderile private, pentru a asigura tuturor salarii demne de munca şi rolul fiecăruia.
Cărturarii şi slujitorii Bisericii vor avea în acest Stat rolulcare li se cuvine despicătorilor de drumuri şi ziditorilor de suflete. Singura politică pe care trebuie să o faceţi este aceea a iubirii de Neam şi a apărării drepturilor lui sfinte prin muncă, prin cinste, prin blândeţe, prin conştiinţă şi, mai ales, prin exemplul vostru în toate şi faţă de toţi. Am pornit de la icoane şi altare, să ne întoarcem la ele [5].
[5] Biserica lui Cristos nu înseamnă numai ziduri, icoane, coruri, lumânări, clopote, slujbe. Ea este dragoste, jertfă, milostenie, trudă, curăţenie sufletească. Oriunde trăieşte un suflet curat, acolo este un altar al dumnezeirii.
Fii om, fii drept, şi recunoaşte că deasupra ambiţiilor şi intrigilor şi urilor este Patria, este veşnicia Neamului; şi că acolo trebuie să ne întâlnim totdeauna, chiar dacă nu ne înţelegem de fiecare dată. Să ne unim în muncă şi în frăţie, în gândire şi în simţire, în dreptate şi în lege, în disciplină şi în cumpătare, în ordine şi în credinţă, pentru ca prin muncă să ne întărim, să prosperăm şi să fim gata pentru orice ceas, fiindcă numai aşa vom spori stima prietenilor şi grija duşmanilor.
Trebuie să redăm muncitorului puterea producţiei, ca să putem ajunge la ieftinătatea vieţii; trebuie să dăm ţăranului liniştea ogorului, ca să poată munci; trebuie să dăm orăşeanului siguranţa vieţii şi a ordinei, cărturarului puterea gândului.
Întreaga Ţară trebuie să păşească la muncă şi la ordine.
Pe deasupra tuturor frământărilor şi peste toate neînţelegerile, avem datoria faţă de strămoşi şi faţă de urmaşi să ne pregătim Statul şi Neamul pentru apărarea drepturilor lui veşnice.
Prindeţi voiniceşte de umeri pe toţi fraţii noştri [6] de pe întreg cuprinsul românesc, scuturaţi conştiinţele de toate îndoielile şi de toate laşităţile trecutului, sfărâmaţi ambiţiile deşarte şi, sub imboldul vostru şi sub exemplul vostru, uniţi pe toţi1 într-un singur gând, într-o singură simţire, într-o singură voinţă, către un singur ţel: izbânda României.
[6] Toţi Românii hotărâţi, toţi Românii cinstiţi, toţi Românii sârguincioşi, toţiRomânii întregi.
Astfel, legea credinţei, legea dreptăţii, legea disciplinei, legea muncii, legea educaţiei severe, legea tăcerii, legea solidarităţii naţionale şi a sprijinului reciproc şi legea onoarei, vor fi legile de temelie ale Statului de mâine. Trebuie cinste, trebuie dreptate şi justiţie.
Române! Mulţumirea ta şi a familiei tale împovărate va veni prin înfrăţirea tuturor, prin munca noastră laolaltă, prin înţelegere şi ascultare şi nu pe căile urii sau ale prăbuşirii altuia. Fiindcă munca şi credinţa înalţă, pe când invidia şi ura surpă.
Fiţi creştini, fiţi oameni, fiţi Români întregi. Luaţi aminte că aceea ce a prăbuşit pe alţii, a fost goana după bunuri şi interese prea pământeşti.
Nu uitaţi că aceea ce a dărâmat aşezări şi Tronuri, a fost mânuirea oarbă şi sângeroasă a trufiei, a răzbunării şi a violenţei.
Dăltuiţi în cugetele voastre piatra de întemeiere nouă a Neamului. Nu vă risipiţi sbuciumul în fapte mărunte, în clocotiri învrăjbitoare şi în războiri sterpe. Acestea vă scoboară şi amuţesc poruncile morţilor voştri.
Neamul acesta trebuie ridicat, întărit, îndreptat. N-avem nici un minut de pierdut în această privinţă. Un regim nou de viaţă curată, un regim de viaţă armonioasă şi frăţească între conducători şi conduşi [7]; un regim de viaţă plină de ideal, de cuget curat şi de forţe creatoare: este o muncă grea, neînchipuit de grea, care cere gândire, organizare, metodă, ordine, disciplină, neslăbită voinţă şi dârzenie.
[7] În acest sens, orice şef trebuie să se poarte cu subalternii săi cu omenie. Acest sentiment nu poate şi nu trebuie să lipsească nici chiar în Armată, unde disciplina comportă oarecare rigiditate.Sentimentele sufleteşti de omenie faţă de subaltern aduc din partea acestuia dragoste de muncă, încredere în şefi, în vigoarea morală în toate acţiunile lui bune, mândria respectului ce i se dă, personalitate. De aceea, în serviciul zilnic, în discuţiunile ocazionale, în viaţa socială şi în greşelile ce eventual se fac, şeful este dator să-şi trateze subalternii în cadrul legilor, însă urban şi civilizat - nu se admit două atitudini: una de platitudini în sus şi alta de brutalitate în jos.Iar când e vorba de a cumpăni dreptatea, să aibă în vedere că aceasta se dă după legiuiri scrise, dar se dă şi după comandamente de ordin moral şi sufletesc şi că nu se poate admite ca cineva să aibe dreptate şi să nu i se dea.
Altfel, subordonaţii nu vor voi să aibă iniţiativă, iar a avea iniţiativă înseamnă a avea curajul răspunderii şi încredere că riscurile vor fi dominate de rezultate.
În cadrul legilor, iniţiativa cea mai largă trebuie să anime pe toţi cei câţi fac parte dintr-o instituţie civilă sau militară. Ceea ce trebuie însă să se ţină în seamă în exercitarea iniţiativei este corectitudinea: corectitudine în interpretarea legilor, corectitudine în aplicarea lor.
Dacă o faceţi cinstit, dacă nu umblaţi după foloase personale sau de castă, dacă nu vă uitaţi cu ochi răzbunători în trecut, dacă întindem o mână frăţească tuturor cari sunt în stare să pună sufletul, priceperea, cinstea, munca şi patriotismul lor în slujba Patriei, dacă lăsăm ambiţiile şi păstrăm proporţiile, vom reuşi.
Nu oricine e pregătit pentru această împlinire, ci numai acei care n-au mâinile pătate de sânge, de averea Statului sau de fapte murdare.
Toţi pot însă s-o ajute, pentru că este Casa Neamului la care toţi au datoria să zidească. Familia, Şcoala, Biserica, Justiţia, bogăţiile pământului nostru şi toată aşezarea Statului, trebuie reîntemeiate, înrădăcinate de-a-pururi în duhul şi rostul nostru de viaţă românească.
Săteanul aşteaptă ridicarea, muncitorul vrea mulţumire, ostaşul vrea onoare, orăşanul vrea siguranţă. Nu putem întemeia nimic dăinuitor dacă nu respectăm legile omeniei şi ale vieţii.
Viaţa omului, cinstirea avutului, respectarea muncii şi casei altuia sunt valori pe care veacuri de civilizaţie le-au împietrit în fiinţa popoarelor, iar când acestea s-au dărâmat în datinile unui Neam, Neamul s-a stins.
Un popor care nu respectă trecutul şi datina creştinească, un popor care îşi pierde credinţa, un popor care nu cultivă iubirea pentru morţii săi, este un popor condamnat [8].
[8] Căci, de la antici şi până astăzi, nu răzbat în veşnicie decât popoarele care au cultul eroilor şi al mormintelor.Eroii şi martirii sunt pentru un neam ceea ce sunt profeţii pentru religie şi sfinţii pentru Biserică. Ei sunt verigile prin care se leagă lanţul veşniciei naţionale…Ca magii, cărora singuri le-a dăruit Domnul taina drumurilor de lumină, aceşti despicători de poteci noi îşi duc harul pentru împliniri de taine.Cu cât un neam îşi poate împodobi mai mult istoria cu apariţiile acestea neobişnuite, cu atât el e mai glorios şi mai mare ; şi cu cât un neam este mai sterp în înţelegerea şi în crearea eroilor şi a martirilor, cu atât prezenţa lui în Istorie este mai măruntă şi mai trecătoare. De aceea, popoarele trebuie să aibă o adevărată religie închinată oamenilor predestinaţi, eroilor şi martirilor.
Trebuie deci să reluăm firul întrerupt şi să călcăm pe drumul pe care au călcat strămoşii noştri [9].
[9] Adică Neamul Românesc trebuie să se întoarcă la izvoarele lui; fapta lui să oglindească toate virtuţile strămoşeşti.
Crucea şi Stindardul, Ogorul şi Patria, Onoarea şi Virtutea, Înfrăţirea şi Iubirea, Legea şi Omenia să fie ţelul nostru de acum înainte, fiindcă el a fost, veac de veac, este şi va rămâne crezul adevăraţilor Români.
De acum înainte seriozitatea va lua locul uşurinţei, vrednicul va da la o parte pe nevrednic, onestitatea va zdrobi tâlhăria, caracterul va înfrânge pe viclean şi-l va împiedica să mai străbată, prin intrigă şi linguşire, prin minciună şi perfidie, prin înrudire şi prin ticăloşie, către vârfurile de comandă pe care au pus stăpânire acei care au dus Ţara şi instituţiile ei acolo unde ştim, simţim şi suferim că sunt.
Trândăvia, interesul personal, intriga, necinstea, minciuna, trădarea, linguşirea, lipsa de merit şi de caracter, ameninţarea şi ura – acestea le urâţi cu toţii – o ştiu – şi eu le urăsc cel dintâiu.
Munca, adevărul, dreptatea, cinstea, caracterul, onoarea, loialitatea, meritul şi ridicarea prin competenţă şi disciplină, respectul faţă de toate aceste temeiuri de viaţă, iată ce aţi voit, iată ce trebuie să întemeiem în noul Stat.
Opera aceasta grea nu o vom duce la bun sfârşit decât dacă este o unire desăvârşită între noi, unire care să pornească din sufletele şi din minţile noastre şi care să se traducă în acţiune [10].
[10] Nu uitaţi că statul Naţional înseamnă topirea tuturor credinţelor şi a tuturor forţelor noastre într-un singur scop: rezidirea pentru veşnicie şi din temelie a Neamului nostru.
Numai procedând astfel vom putea să salvăm acest nenorocit atât de încercat Neam.
Cu cât loviturile vor fi mai mari, cu atât dârzenia noastră va trebui să fie mai mare, munca noastră mai încordată şi voinţa noastră de a învinge mai fără de limită.
Deschideţi înainte larg porţile casei voastre şi primiţi pe toţi acei care vin purtaţi de puterile lor, de trecutul lor nepătat, de dârzenia lor românească şi de voinţa lor de înfrăţire, de muncă şi de luptă.
Nu duşmăniţi pe nimeni, nu îndepărtaţi pe nimeni, oricare le-ar fi fost judecata şi credinţa politică până azi. Neamul nu are destule energii şi destule suflete câte ne trebuie pentru viitoarea şi marea lui înălţare, pentru ca vreuna să rămână în afară. Alte ţări au sfărâmat în ruine, au scăldat în sânge si au plătit cu jertfe de fraţi actele reparatorii şi înnoirile din temelie ale alcătuirilor lor. Noi să le împlinim numai cu frământarea sufletelor noastre şi în liniştea faptelor noastre.
Un Neam poate fi redeşteptat prin viforul entuziasmului, dar nu poate fi înălţat decât prin dogoarea muncii şi patima răspunderii.
Adevărata educaţie nu este numai şcoala cărţii, ci şi şcoala Neamului. Ea zideşte nu numai cultura, dar înalţă şi întăreşte conştiinţa naţională, prin cultul credinţei în Dumnezeu şi în puterile Patriei.
Învăţământul este şi şcoala vieţii şi şcoala luminii. Adevăratul profesor dăltuieşte sufletele şi caracterele, ca sculptorul în piatră.
Să ascultăm porunca de dincolo de mormânt a strămoşilor şi martirilor noştri şi să nu uităm datoria sacră pe care o avem de a trece copiilor noştri o Ţară frumoasă, o Ţară puternică înlăuntru şi respectată în afară, în sfârşit, o Ţară la care am aspirat cu toţii şi pentru care am pătimit cu toţii.
Şcoala românească trebuie să plece de la baza structurală românească, care este ţăranul. Prin cultură omul capătă conştiinţa adevărată a rostului său în viaţă şi în naţiune, află puterea muncii şi curajul răspunderii şi dobândeşte conştiinţa rostului naţional în mijlocul celorlalte popoare.
Imitând o cultură străină, nu se poate întemeia o adevărată cultură naţională. Universităţile trebuie să fie pentru noi zidurile nevăzute ale veşniciei româneşti, iar pentru cei din afară, cetăţile adevărului, ale drepurilor şi ale mândriei noastre naţionale.
Slujitorii Bisericii, mai mari şi mai mici, să fie pătrunşi, până în adâncul conştiinţei lor, de caracterul dumnezeesc al ei şi de răspunderea lor de trimişi ai lui Dumnezeu în mijlocul neamului nostru [11].
[11] Dacă gândul vostru nu este cu totul dăruit Creatorului, dacă inima voastră nu se frământă cu adevărat pentru păcatele oamenilor, atunci şi zidurile bisericilor sunt reci şi chipurile sfinţilor de pe icoane sunt crunte şi clopotele sună spart şi lumânările par stinse. Faceţi în aşa fel, încât oamenii să simtă nevoia să meargă la Biserică şi să dorească ceasul de rugăciune ca o mare liniştire sufletească. Evanghelia Mântuitorului este faptă. Ea nu a fost scrisă ca să fie, ci pentru că a fost trăită. Viaţa lui Cristos-Dumnezeu a fost supusă trudei legilor omeneşti, a acceptat pecetea pedepsei divine şi a luptat pentru răscumpărarea noastră. Aşa că din ea şi numai prin ea să tălmăciţi viaţa credincioşilor.Ascultaţi poverile lor şi arătaţi-le că toate au fost trăite şi înfruntate de Dumnezeu pentru biruinţa lor. Cel mai mic sbucium din viaţa oricăruia făceţi-l să intre, să se regăsească şi să se aline prin Evanghelie. Şi veţi vedea că rostul vieţii nu le va mai fi străin, că durerile le vor primi şi suferi cu credinţa că o fac întru biruinţa slavei cereşti.
Tălmăciţi în fiecare zi de sărbătoare, pe înţelesul tuturor, prin predici scurte şi înţelepte, Evanghelia. Învăţaţi-i să asculte şi să folosească în faptele lor de fiecare clipă, tot ce această carte a suferinţei a înscris numai din dragoste de oameni.
Numai astfel vor înţelege îndatoririle la care îi cheamă viaţa faţă de ei, faţă
de familia lor, faţă de semenii lor. Învăţăturile Evangheliei să se desprindă din fapta voastră. De aceea, vă cer în viaţa de toate zilele:
Să fiţi cei mai iubitori.
Să fiţi cei mai buni.
Să fiţi cei mai drepţi.
Să fiţi cei mai cinstiţi.
Să fiţi cei mai muncitori.
Să fiţi cei mai gospodari.
Să nu alergaţi niciodată după bani, fiindcă ei vă fac să alunecaţi pe
panta patimilor omeneşti.
Politica să o goniţi din jurul altarelor, aşa cum a gonit Mântuitorul
pe mânuitorii de bani.
Să o goniţi şi pentru voi şi pentru drept-credincioşii voştri. Ea a adus multă nenorocire în această Ţară. Ea v-a învrăjbit fiindcă, politica, la noi, a însemnat pândă. Să pândeşti un om, ca să-l dai la o parte; un loc ca să-l ocupi fără merit; un lucru ca să ţi-l însuşeşti cu orice preţ şi prin orice mijloc; o situaţie ca să ajungi cât mai repede şi să te îmbogăţeşti peste noapte.
Preotul, prin pregătirea lui, prin purtarea lui, prin deslegarea lui de cele pământeşti şi prin exemplul lui în toate, să readucă în faţa altarului şi în Biserică pe toţi aceia care s-au îndepărtat mai mult sau mai puţin de ea, din vina tuturor.
Oşteni, tezaur de putere şi mândrie, stâncă de piatră nebiruită, nu uitaţi, de la mic la mare, că sunteţi ieşiţi dintr-o brazdă stăpânită şi păstrată prin sânge şi în sânge.
Împletiţi-vă şi înfrăţiţi-vă cu această brazdă, staţi înfipţi în ea şi pregătiţi-vă să muriţi cântând pentru ea [12].
[12] Vă mărturisesc însă că lealitatea aceasta dusă la limita firii v-o voi putea cere cu inima uşoară abia atunci când rândurile voastre vor fi alcătuite numai, sau cel puţin aproape numai, din etnici români. Am instruit, în ultimii ani, aproape 400.000 de minoritari. Prin acest sistem am făcut o armată inamicilor noştri. Informaţiuni certificate au stabilit că Ungurii contează, în carnetele de mobilizare ale unităţilor de la est de Tisa, pe Ungurii instruiţi de noi, pe care speră de sigur să-i primească şi înarmaţi. Este probabil că aceleaşi speranţe şi calcule le nutresc şi le fac atât Bulgarii cât şi Ruşii.Am executat cu o conştiinţă care este păcat că nu am generalizat-o în toată activitatea noastră publică, angajamentele internaţionale care le-am luat, de a creea condiţiuni egale la drepturi şi îndatoriri tuturor acelora care trăiesc la noi…Astăzi, armata noastră are, şi mâine la războiu va avea, în medie, în rândurile ei, aproximativ 30% minoritari. În războiul trecut, şi numai unităţile de moldoveni au avut patru la sută evrei.Se ştie de toţi ce au păţit armata, administraţia şi teritoriile ocupate şi prizonierii români, de pe urma acestor oameni pe care i-am crescut, menajat, primit şi tratat de multe ori mai bine ca pe fraţii noştri de sânge. În spatele panicilor, trădărilor, predării unităţilor, alarmismului, defetismului, maltratării populaţiei şi a ofiţerilor noştri prizonieri erau totdeauna.
S-au uitat toate acestea. Uităm uşor. Este o crimă că o facem, fiindcă o vom plăti foarte scump. Ce vom păţi mâine este uşor de prevăzut. Cine poate să-şi ia răspunderea să apere fruntariile ţării şi independenţa neamului cu o armată în a cărei compunere vor intra 30 la sută minoritari? Eu nu.
Nici o altă ţară, din acelea care au aceleaşi angajamente, nu s-a ţinut de ele cu acelaşi zel ca noi. Aproape acelaşi procent de minoritari a răsturnat, când s-a prezentat momentul, o monarhie de care erau legaţi prin legături, tradiţie şi cultură de mai multe ori seculare.
Cum putem să ne facem noi, care n-avem nici organizarea, nici prestigiul, nici administraţia Austro-Ungariei, iluzia că nu ne vor răsturna şi pe noi?
Cum putem să pretindem Ungurilor de la noi să se bată în contra fraţilor lor?
Măsura pe care am luat-o de a-i trimite atât în timp de pace, cât şi la începutul războiului, pe alte fronturi, este şi plină de consecinţe şi puerilă.
Este plină de consecinţe dezastruoase fiindcă a încurcat mobilizarea armatei, producând haosul. A creat spectacolul continuei vânturări de soldaţi, care circulă necontenit pe socoteala Statului, de la un cap la altul al Ţării. La mobilizare aceşti oameni, mergând la corpurile unde vor fi chemaţi, vor arunca pe toate căile sămânţa anarhiei, se vor deda la acte de sabotaj, vor răspândi panica, vor practica spionajul şi trădarea, iar cei care vor ajunge la unităţile lor, vor antrena la defetism, la predări şi la dezertări în masă;
Este puerilă fiindcă măsurile de repartizare iniţială a forţelor nu pot avea la război durată. Realităţile lui ne vor forţa să aducem, din prima săptămână, forţe de peste tot şi de oriunde, pentru a conjura pericolul. Iată atât adevărul cât şi perspectiva.
Ce-i de făcut?
Să încetăm a instrui minoritarii, cel puţin pe cei din categoria periculoşilor. Să-i scoatem din lucrările de mobilizare şi să-i întrebuinţăm în unităţi organizate, după o sumară şi de formă instrucţie, la lucrările de redresare a Statului; să-i folosim în serviciile secundare.
Nu există putere în lume care să poată opri biruinţa lui Dumnezeu şi a celor ce au crezut şi cred în El. Nu este Răstignire fără Înviere. Dar trebuie să ne pregătim, să suferim, să o merităm. Munciţi, gândiţi, răbdaţi, tăceţi, încordaţi-vă, oţeliţi-vă şi aşteptaţi. Orice secundă pierdută în intrigă şi luptă poate să ne fie mortală.
Cred şi mărturisesc Învierea lui Cristos.
Cred în învierea Neamului Românesc!
Cristos a înviat.
Neamul Românesc va reînvia.
Prin noi, prin jertfa şi mântuirea noastră.
ROMÂNI,
Sus inimile!
______________________________________________________
BIBLIOGRAFIE:
1. ÎNDEMNURI ROMÂNEŞTI, Ministerul Propagandei, Bucureşti, 1941;
2. CĂTRE ROMÂNI… CHEMĂRI – CUVÂNTĂRI – DOCUMENTE.
Ion Antonescu (născut la Piteşti 02 iunie 1882 – † 1 iunie 1946 închisoarea Jilava), militar şi om politic român. A fost şeful secţiei Operaţii de la Marele Cartier General în anii războiului pentru reîntregire, ataşat militar la Londra şi Paris, comandant al Şcolii Superioare de Război, şef al Marelui Stat Major, ministru de război. Din 4 septembrie 1940 până pe 23 august 1944 a fost prim-ministru al României şi apoi şef al statului (conducator al statului). Antonescu a luat decizia de intrare a României in cel de al doilea război mondial, de partea şi sub comandamentul Germaniei.
Tinereţea şi cariera militară
Antonescu s-a născut într-o familie burgheză cu ceva tradiţii militare. a absolvit şcolile militare de la Craiova şi Iaşi. A absolvit Şcoala de Cavalerie în 1904 şi Academia Militară de la Saint-Cyr în 1911 ca şef de promoţie.
Ca locotenent, Antonescu a luat parte la represiunea răscoalei ţărăneşti din 1907 din zona oraşului Galaţi. În 1913 a participat la luptele celui de al doilea război balcanic din Bulgaria, primind cea mai înaltă decoraţie militară românească. Pe durata luptelor de pe frontul de răsărit al primului război mondial (1916-1918), Antonescu a avut funcţia de Şef de stat major al Mareşalului Constantin Prezan. În această funcţie el a fost creatorul planurilor de apărare cu succes a Moldovei în faţa invaziei trupelor germane conduse de Feldmareşalul Mackensen, din a doua jumătate a anului 1917, (în condiţiile în care restul României fusese deja ocupate de germani în anul 1916).
Antonescu a avut reputaţia unui comandant militar foarte priceput şi pragmatic. Duritatea sa i-au adus porecla de Câinele roşu.
Între anii 1922 şi 1926, Antonescu a fost ataşat militar al României în Franţa şi Marea Britanie. După reîntoarcerea în România a fost promovat Comandant al "şcolii Superioare de Război" între 1927 şi 1930, Şef al Marelui Stat major al Armatei între 1933 şi 1934 şi Ministru de Război între 1937 şi 1938.
Puterea politică
Generalul Antonescu a fost numit prim-ministru de către regele Carol al II-lea în septembrie 1940, după ce România fusese silită să cedeze Basarabia şi nordul Bucovinei Uniunii Sovietice (28 iunie 1940) şi nordul Transilvaniei Ungariei (30 august 1940). La numai două zile de la numirea sa în post, l-a silit pe regele Carol al II-lea să abdice. Fiul lui Carol, Mihai a devenit noul rege. Antonescu s-a autoproclamat Conducător şi a preluat toată puterea în stat, lăsându-i regelui un rol pur decorativ.
În faţa perspectivei unui război pe trei fronturi, (Germania în vest, Uniunea Sovietică în est şi Bulgaria în sud), Antonescu a incheiat o alianţă cu Germania Nazistă, în speranţa că va putea recupera măcar teritoriile ocupate de sovietici. In plus, Germania a fost singura putere care garanta teritoriile ramase in granitele Romaniei. Acest parteneriat era dorit de germani datorită rezervelor de petrol foarte importante ale României.
In momentul preluarii puterii politice, singura formatiune care s-a aratat dispusa sa participe la guvernare a fost Garda de Fier. Astfel ca la 14 sept 1940, Romania este declarată "stat national legionar". Antonescu spera să poată aduce sub controlul său Garda de Fier, deoarece activităţile lor paramilitare subminau autoritatea statului. In cele din urmă, cum cererile legionarilor pentru creşterea rolului lor politic în guvern au fost în mod repetat respinse de Antonescu, Garda de Fier s-a răsculat (Rebeliunea legionară 21-24 ianuarie 1941). Antonescu a zdrobit rapid rebeliunea gardistă, (având aprobarea tacită a germanilor, care doreau stabilitate economică în România), a scos în afara legii Garda de Fier şi a întemniţat pe toţi conducătorii acesteia care nu au reuşit să fugă din ţară.
Trupele române s-au alăturat Wehrmachtului german în atacul împotriva Uniunii Sovietice. La 22 iunie 1941 armata romana trece Prutul şi readuce în trupul ţării Basarabia.Este cucerit orasul Odessa. Antonescu a ordonat executarea fără judecată a evreilor şi comuniştilor din oraş ca represiune la aruncarea în aer a clădirii în care se afla Staul Major românesc (Masacrul de la Odessa).
După eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei de nord, Antonescu a implicat Armata Română în războiul antisovietic dincolo de graniţele ţării, adânc în teritoriul URSS. Această hotărâre a dus la o mişcare de opoziţie printre politicienii si militarii români (inclusiv printre membrii Marelui Stat Major). În plus, ea a aruncat România în război împotriva tuturor Puterilor Aliate. După înfrângerea din bătălia de la Stalingrad, unde Armata Română a avut pierderi uriaşe, popularitatea lui Antonescu a scăzut dramatic.
Zona dintre Nistru şi Nipru, numită Transnistria, a intrat sub administraţie românească (guvernator: Ghe. Alexianu). Hitler a oferit lui Antonescu, în schimbul teritoriilor cedate către Bulgaria şi Ungaria, Maramureşul de Nord (Rutenia) şi Banatul Sârbesc. Mareşalul Antonescu s-a opus ocupării acestor zone, dar a pus condiţia ca administraţia Banatului Sârbesc să fie cea germană. "Vă cer să faceţi cunoscut Fuhrer-ului în cel mai scurt timp posibil avertismentul următor: dacă trupe ungureşti trebuie să pătrundă în Banatul iugoslav, eu nu voi ezita o singură secundă a pătrunde cu trupele, la rândul meu, şi a le combate!" (5 aprilie 1941). Hitler, care avea o stimă deosebită pentru Mareşal, a înţeles că ameninţarea era serioasă şi a dispus măsurile necesare.
În vara anului 1944, în vreme ce sovieticii avansau împingând înapoi frontul către graniţele României, Antonescu a refuzat să-şi schimbe poziţia şi să ceară un armistiţiu, (s-a spus că datorită simţului onoarei, dar şi datorită lipsei de pricepere politică). De aceea, pe 23 august 1944, Regele Mihai, sprijinit de principalele partide politice, l-a destituit pe Antonescu şi l-a arestat.
Alte surse afirmă că arestarea mareşalului Ion Antonescu a fost facută la presiunile agenţilor sovietici Lucreţiu Pătrăşcanu, şi „inginerul Ceauşu“ (alias Emil Bodnăraş) tocmai datorită faptului că negocierile cu aliaţii erau în fază terminală iar mareşalul urma să se deplaseze a doua zi (24 august 1944) pe linia frontului tocmai pentru a supraveghea personal aplicarea acestui armistiţiu[necesită citare]. Or sovieticii nu-şi puteau permite aceasta deoarece ar fi pierdut influenţa asupra României dar şi asupra Bulgariei, şi poate chiar a Ungariei.
Rezultatul arestării pripite a mareşalului Ion Antonescu a fost căderea frontului din Moldova, ceea ce a dus la căderea în prizonierat a zeci de mii de soldaţi români şi a ocupării de către trupele sovietice a unei zone din Bucovina mai mare decât cea cedată în urma ultimatului din 1940 şi în plus a Ţinutului Herţa.
Procesul şi moartea
După ce a fost arestat, Antonescu a fost predat sovieticilor. Ostatic al sovieticilor, tinut in arest timp de doi ani in URSS, a fost readus in tara doar pentru a fi judecat "exemplar". Condamnat la moarte de instanţa "Tribunalului Poporului" la data de 17 mai 1946, a fost executat la Jilava alături de foşti colaboratori apropiaţi, la 1 iunie.
Raportul oficial a consemnat că "Ion Antonescu a cerut să fie executat de soldaţi ai armatei, nu de gardienii închisorii, dar a fost refuzat, iar el a replicat: "Canaliile, canaliile!"
"[...] După care s-a dat comanda pentru execuţie. Armele au fost încărcate şi atunci când s-a tras, Mareşalul a salutat ridicându-şi pălăria cu mâna dreaptă, după care a căzut. Mareşalul s-a ridicat imediat, sprijinindu-se într-un cot şi a spus: 'Nu m-aţi împuşcat, domnilor, foc!', după care gardianul şef s-a dus la Antonescu cu pistolul în mână şi l-a împuşcat în cap. Doctorul i-a examinat şi a spus că Antonescu şi Vasiliu [1] erau încă în viaţă. Gardianul şef s-a dus din nou la Vasiliu, dar i s-a blocat pistolul când a încercat să tragă. A luat o puşcă de la unul dintre gardieni şi a tras un foc în capul lui Vasiliu, dar după aceia puşca s-a blocat şi ea."
"A schimbat puşca cu alta şi a mai tras alte trei focuri în diferite părţi ale corpului lui Vasilescu după care s-a dus la Mareşal şi i-a tras trei focuri în piept. Doctorul i-a examinat din nou şi a spus că Antonescu era mort, dar Vasiliu mai era în viaţa. Din nou, gardianul a tras un foc în capul lui Vasiliu. Creierii lui Vasiliu au fost împrăştiaţi, dar el mai mişca şi mai spunea ceva ce nu putea fi înţeles. Gardianul s-a dus din nou şi i-a mai tras două focuri in cap după care doctorul l-a declarat şi pe Vasiliu mort."
Antonescu şi fascismul
S-a spus adeseori că Mareşalul Antonescu a fost un "dictator fascist". Deşi asupra dictaturii sale nu există controverse, în ceea ce priveşte orientarea sa politică lucrurile pot fi discutabile. Antonescu i-a spus lui Hitler că pe el "nu-l interesează ideologiile, ci interesele superioare ale patriei sale". Dacă ar fi fost "fascist", foarte probabil să se fi manifestat obedient în faţa ordinelor lui Hitler. În realitate el a avut întotdeauna o ţinută demnă în discuţiile cu Fuhrerul. Însuşi dr. Goebbels recunoaşte în jurnalul său: "Antonescu guvernează cu ajutorul masonilor şi al duşmanilor Germaniei. Minorităţile noastre sunt asuprite. Reich-ul şi-a dat atâta osteneală pe degeaba" (19 februarie 1941).
Bucureşti, 11 September 2005
În legãturã cu destituirea abuzivã a scriitorului Liviu Ioan Stoiciu din Direcţia revistei „Viaţa româneascã”, destituire dictatã de conducerea Uniunii Scriitorilor din România ca urmare a publicãrii unui text cu pretins caracter antisemit aparţinând lui Paul Goma, semnatarii Protestului de faţã ne exprimãm dezacordul profund faţã de decizia conducerii USR. Regretãm, de asemenea, acuzaţiile de antisemitism care i-au fost aduse cu aceastã ocazie lui Paul Goma de cãtre Comitetul Director al Uniunii.Detractorii consacraţi ai scriitorului exilat i-au atribuit mai demult acestuia infamul calificativ, mai ales pentru lucrarea sa istoricã „Sãptãmâna Roşie sau Basarabia şi evreii”, pe care, s’a dovedit, nici unul dintre ei nu a discutat-o în fond, limitându-se sã o eticheteze. Mulţi dintre semnatarii acestui Protest sunt desigur buni cunoscãtori ai operei lui Paul Goma, unii însã (din cauza cenzurii de presã la care autorul este supus în ultima vreme în România) cunosc doar în parte opera lui Paul Goma. Pentru noi toţi e totuşi evident ca scriitorul Paul Goma nu este antisemit nu doar pentrucã este soţ şi tatã de evrei. Ci deasemenea şi pentrucã nu a negat şi nu neagã Holocaustul şi toate celelalte crime grave comise împotriva evreilor, inclusiv de conaţionalii sãi. În chiar cartea amintitã, Paul Goma calificã, fãrã echivoc, drept „inadmisibile, reprobabile, criminale şi condamnabile” gravele abuzuri sãvârşite de români împotriva evreilor ulterior „Sãptãmânii Roşii” (28 iunie – 3 iulie 1940), în care a avut loc evacuarea armatei şi civililor români din Basarabia ocupatã în urma pactului criminal Hitler – Stalin, şi în care mulţi dintre evreii localnici s’au dedat la crime şi alte samavolnicii împotriva românilor siliţi sã-şi pãrãseascã ţara). Paul Goma nu a justificat niciodatã aceste orori. Dacã ar fi fãcut-o, nu ar mai fi denunţat „crimele inadmisibile şi condamnabile” ale conaţionalilor sãi. În legãturã cu acuzaţia de antisemitism, dar şi cu multe altele care i se aduc azi lui Paul Goma, este semnificativ faptul cã practic toate i-au fost aduse în trecut şi de Securitate. Din chiar dosarele desecretizate recent se ştie deja cã încã din primãvara anului 1977 şefii Securitãţii au pus la punct „planuri de mãsuri” de discreditare prin antisemitism a scriitorului disident. Iatã cum sunã una din directivele cuprinse în strategiile Securitãţii: „Sã fie lansatã acuzaţia de antisemitism, fãcând apel la evrei individual şi la Statul Israel, cu care ne aflãm în bune relaţii”. Iar acuzaţia a fost, bineînţeles, lansatã şi apoi susţinutã cu metodã, aşa cum numai Securitatea ştia s’o facã.Sunt destule date care aratã ca în acest caz preşedintele USR, dl. Nicolae Manolescu, nu atacã o chestiune de principiu. Ne temem cã în realitate nu e deloc vorba despre „antisemitismul” lui Paul Goma.Este ştiut cã Paul Goma a fost exclus din Uniunea Scriitorilor – în Aprilie 1977, în plinã teroare comunistã – inclusiv prin votul actualului preşedinte al USR. Dar Paul Goma este nu numai o amintire neplãcutã pentru proaspãtul preşedinte al scriitorilor români, ci şi un critic sever al atitudinii morale şi politice de dupã 1990 a acestuia.Imediat dupã ce incidentul dela Uniunea Scriitorilor a devenit public, şi înainte ca Liviu Ioan Stoiciu sã fie destituit, Paul Goma a anunţat cã de data aceasta îi va chema în justiţie pe cei care l-au acuzat de antisemitism (şi care i-au imputat d-lui Stoiciu publicarea textelor sale). Dacã pentru dl. Manolescu şi colegii sãi problema ar fi fost într’adevãr „antisemitismul” scrierilor lui Paul Goma (ceea ce scriitorul exilat contestã de mult timp şi cât se poate de argumentat), atunci analiza şi deciziile în acest caz ar fi trebuit amânate pânã când justiţia se va pronunţa cu privire la sesizarea d-lui Goma. Neprocedând aşa, avem motive sã bãnuim cã „antisemitismul” lui Paul Goma nu a fost decât un pretext pentru o rãfuialã meschinã cu doi dintre scriitorii români demni de respect pentru opera şi viaţa lor publicã.Ne adresãm conducerii Uniunii Scriitorilor şi tuturor membrilor USR, cerând revocarea deciziei de destituire a scriitorului Liviu Ioan Stoiciu şi retragerea, printr’o declaraţie publicã, a acuzaţiilor calomnioase la adresa lui Paul Goma, considerând cã celor doi le-a fost încãlcat – printr’un act de cenzurã greu de justificat – dreptul cel mai natural al oricãrui scriitor, acela de a-şi publica scrierile.
Semneazã: (în numãr de: 122 persoane şi grupuri)
Link: http://www.aradomain.com/pdfs/protestSG11sep05.pdf
Mai citiţi:
Scandal - Marele Inchizitor si Goma
14 Septembrie 2005 | de Mihaela Suciu
Dupa scandalul iscat de demiterea redactorului-sef adjunct de la Viata Romaneasca de catre USR pentru publicarea unui fragment din Jurnalul lui Paul Goma, acuzat de antisemitism, protestele nu au asteptat sa apara, asa cum este cel semnat de Dan Culcer, redactor pentru Franta al revistei Vatra si director la revista Asymetria.
http://www.jurnalul.ro/articol.php?id=36501
Link: http://noinu.rdscj.ro/pdf.php?articleID=118
Autor: Gabriel Gherasim
Interviu cu Claudiu Tarziu
Moto: "Am crescut într-o familie pentru care a fi român nu e motiv nici de mândrie, nici de rusine, este un dat pe care trebuie sa ni-l asumam. Acest dat presupune drepturi dar mai ales o seama de obligatii. Cred ca una dintre obligatiilemele ca român este aceea de a ajuta la pastrarea identitatii nationale în plina epoca a globalizarii. Riscul înstrainarii de propria identitate nationala nu îi paste doar pe românii din diaspora, ci ne da târcoale si noua, celor din tara. Sub presiunea nivelatoare a "culturii coca-cola" exista posibilitatea sa ne uitam radacinile si istoria, sa ne îndepartam de traditie chiar si în tara fiind." - Claudiu Târziu
de Gabriel Teodor Gherasim, New York
cititi articolul la adresa: http://noinu.rdscj.ro/pdf.php?articleID=118
Comments(0)