Icoana întru cinstirea Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt

La Mânăstirea Putna, Sfântului Ştefan cel Mare i-a fost dăruită această icoană din mâna Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, la prăznuirea celor 500 de ani de la mutarea sa la Domnul, la 2 iulie 2004.

-click pentru imagini din timpul slujbei de la Mânăstirea Putna-

Link: http://www.stefancelmare500.ro/

Pe apărătorul întregii creştinătăţi şi al credinţei noastre strămoşeşti, pe biruitorul duşmanilor neamului, Binecredinciosul Voievod Ştefan, să-l lăudăm toţi cei ce iubim pe Dumnezeu, Care pururea ne dă biruinţa asupra potrivnicilor noştri.(slujba Binecredinciosului Voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, 2 iulie, la vecernie)

SFĂNTUL ŞTEFAN CEL MARE

Apărător neînfricat al credintei si patriei străbune, mare ctitor de lăcasuri sfinte, Stefane Voievod, roagă pe Hristos Dumnezeu, să ne izbăvească din nevoi si din necazuri.
www.StefanCelMare.info

VIAŢA SF. ŞTEFAN CEL MARE

Sfantului STEFAN CEL MARE AL MOLDOVEI, voievodul de neam musatin, pentru taria credintei sale in Hristos, pentru multimea faptelor sale crestinesti, pentru maretia actelor sale de vitejie, de aparator al Bisericii stramosesti si al hotarelor patriei, poporul roman de pretutindeni i-a inaltat in adancul constiintei sale un altar de preamarire cuvenita, un monument mai trainic decat orice granit ¹. Prin acest monument nepieritor, inchegata din virtutile stralucitului voievod, acesta este ridicat in cinstire si preaslavire, este privit asemenea sfintilor si asezat in randurile binecredinciosilor aparatori ai Bisericii si ocrotitori ai dreptei credinte. Peste ani si veacuri el a fost si este in constiinta poporului asemeni Sfantului Imparat Constantin cel Mare, asemeni lui Justinian cel Mare.

Statuia lui Stefan cel Mare in locul celei a lui Lenin

In centrul orasului Soroca din Basarabia, in locul unde acum cativa ani se inalta figura din bronz a lui Vladimir Ilici Lenin, liderul proletariatului mondial, a fost ridicat monumentul din piatra a lui Stefan cel Mare si Sfant, transmite DECA-press. Acest fapt, dar si tainuirea de catre autoritati a costurilor legate de confectionarea si instalarea monumentului, au starnit nedumerirea unor localnici si revolta unor reprezentanti ai formatiunilor politice locale pro-rusesti.

Presedintele filialei Partidului Popular Republican, Ilie Manea, considera ca “probabil, voievodului Stefan ii este rusine acolo, in ceruri, de aceasta cheltuiala de bani, deoarece in tara este dezastru si saracie”. Era mai bine daca banii cheltuiti pentru monument erau utilizati la repararea drumului spre maternitate, la redeschiderea baii orasenesti – deoarece orasul de pe Nistru este unicul oras moldovean care nu are o baie publica, considera Manea. In plus, reprezentantul PPR sustine ca dezvelirea monumentului, care a avut loc zilele trecute la Soroca, a fost un truc preelectoral al guvernantilor, insa sorocenii nu mai pot fi amagiti cu fente de acest fel. Autorul monumentului lui Stefan cel Mare si Sfant din Soroca este sculptorul moldovean Mircea Puscas, transmite Deca-press citata de Prompt Media. (Romanian Global News)

Cântecele lui Ştefan Vodă

Ştefan, Ştefan, Domn cel mare

Ştefan, Ştefan, Domn cel mare

Seamăn pe lume nu are

Decât numai mândrul soare!

Din Suceava când el sare,

Pune pieptul la hotare

Ca un zid de apărare!

Braţul lui fără-ncetare

Bate hoardele tătare,

Bate cetele maghiare,

Bate leşi din fuga mare,

Bate turci pe zmei călare

Şi-i scuteşte de-ngropare.

Lumea-ntreagă stă-n mirare,

Ţara-i mică, ţara-i tare

Şi duşmanul spor nu are.

________________

 

Ştefan, Ştefan, Domn cel mare,

În Suceava cuibu-şi are

Ca un şoim voinic şi tare.

Din Suceava când el sare

Zi şi noapte, de călare,

Se bate-n patru hotare.

Pe tătari îi căsăpeşte,

Pe unguri îi pârjoleşte,^[1]

Şi pe turci îi risipeşte.

Iar pe leşi cu chica tare^[2]

Îi avântă-n spânzurare,

Şi-i înjugă ca să are! ^[3]

    ^{__________________________}

1. Pe unguri îi pârjoleşte. Aluzie la bătălia de la Baia, unde o mulţime de unguri au pierit în focul acelui oraş.
2. Iar pe leşi cu chica tare
   Îi avânta-n spânzurare.Într-una din năvălirile leşilor în Moldova, Ştefan Vodă i-a surprins într-un codru, şi pe câţi din ei a robit i-a spânzurat de păr în copaci. După acea nenorocită expediţie, regele polon, întorcându-se în ţara lui, a dat un decret poruncind ca toţi leşii să poarte chica scurtă. (Tradiţie).
3. Cântecele lui Ştefan Vodă

   Şi-i înjugă ca să are.

   Aluzie la Dumbrava Roşie ce a fost arată de leşi înjugaţi la plug şi semănată apoi cu ghindă

Decebal şi Ştefan cel Mare (studiu istoric)

de Alecu Russo

Strălucite şi mult măreţe figuri sunt ale acestor doi eroi în cadrul istoric al Daciei vechi şi al noii Dacii! Închipuirea se pierde în zbor, când cearcă a se urca până la înălţimea lor, şi însă numele unuia dintre aceşti bărbaţi legendari este în toate gurile, pe când celălalt este acoperit cu vălul uitării.

Fanatismul patriotic şi ignoranţa atribuie lui Ştefan tot ce i se pare minunat, tot ce-i este necunoscut; orice zidire veche, un pod de piatră dărâmat, o movilă de pământ ridicată în mijlocul unui şes întins, o ruină de cetate, biserici etc… tot, zice românul, este făcut de Ştefan vodă.

Dar istoria este mai nepărtinitoare; ea ne arată imaginea maiestoasă a lui Decebal, strângând cu o mână rana deschisă în pieptul său şi cu cealaltă chemând popoarele în contra poporului-rege.

Ştefan e un luceafăr luminos; Decebal este un soare întunecat; însă umbra lui Decebal se întinde mai departe decât lumina lui Ştefan.

Ştefan este un om gigantic, ce umple ochii; Decebal se înalţă în zarea trecutului ca o zeitate nevăzută şi neînţeleasă. Şi unul şi altul au avut acelaşi ţel, aceeaşi idee sublimă: neatârnarea patriei lor! Amândoi sunt eroi, însă Ştefan un erou mai local, un erou moldovan, când Decebal este eroul lumii!

În vălmăşagul secolelor trecute nu e rar de a vedea unele staturi mici, susţinându-se şi mărindu-se din toate părţile de hoardele sălbatice ale tătarilor şi de nenumăratele fiare asiatice ce năvăliseră în Europa la glasul lui Mahomed II şi al lui Baiazid, poreclit Fulger; atacat fără răgaz de leşi şi de unguri, sub pretext de oarecare drepturi fictive, Ştefan, zic, se opune duşmanilor când cu puterea, când cu dibăcia unei ingenioase diplomaţii. El se uni cu leşii, ca să bată pe unguri, cu ungurii, ca să alunge pe leşi, şi cu amândouă aceste neamuri, ca să reziste turcilor.

Înţelept, viteaz, neadormit, el izbuti a face dintr-o ţară de păstori o ţară de războinici spăimântători şi, cu singurele lui mijloace, el fulgeră pe Baiazid Fulgerul, combâtu cu succes pre Matiaş Corvinul, smulgându-i o parte din Ardeal, mătură leşii de pe pământul românesc, luând Podolia şi Pocuţia, şi puse stăpânire pe şesurile goale ale Bugeacului şi chiar pe o parte din câmpiile Valahiei (Ţării Româneşti).

În mijlocul tăcerii de moarte, în care lumea era cufundată pe timpul lui August, se vede ridicându-se deodată în faţa imperiului roman un om nou şi un popor nou, pe care vechii cetăţeni ai Romei îi numeau barbari.

Însă şeful barbar se numeşte Decebal; el are o inimă ce ar putea cuprinde lumea întreagă, el se sprijineşte cu mândrie pe arcul libertăţii. Popoarele stau în mirare cu ochii ţintiţi asupra acestui barbar, care se măsură cu împăratul, găsindu-se deopotrivă cu dânsul, şi care umileşte Roma, silind-o să-i plătească tribut. Domiţian Dacicul, Particul etc. seacă comorile sale, ca să cumpere pacea de la Decebal, însă Decebal zgâlţâie puternic colosul roman, fără a-l putea răsturna; el combate cu neîncetare influenţa romană, mărirea romană, şi în fine cade glorios sub braţul divului Traian. Moartea lui este ultimul sacrificiu ce-l face poporului său; el se ucide pe ruinele patriei sale! Decebal e ca stelele acelea călătoare ce se zăresc pe cer, fără a se şti de unde vin şi unde se duc. Necunoscuţi pe lume, el şi poporul său, până-n momentul când încep lupta cu Roma, ei dispar în curând, şi de-abia numele lor rămâne înscris în unele pagini de-ale lui Tacit.

Ştefan şi Decebal au fost oameni de aceia care nu au nici strămoşi, nici moşteni. Decebal mort, Dacia cade, fecioară încă, în trista condiţie de provincie depărtată. Ştefan coborât în mormânt, Moldova, pe care el o ridicase la culme, se întunecă încet-încet, pierde rangul său, drepturile sale, hotarele sale cele vechi şi nu mai conservă decât numele şi suvenirele domnului Ştefan.

Remarcabilă asemănare de destinuri ale ţării la două epoci atât de depărtate, după moartea acestor doi oameni! Ştefan şi Decebal au lăsat testamenturi patriotice. Testamentul lui Decebal a fost moartea lui!… Ştefan, prevăzând soarta ce ameninţă patria sa, a dictat cu limbă de moarte povăţuiri izvorâte din durerea inimii şi din luciditatea cugetării celei mai înalte.

După unsprezece secole, Ştefan a ridicat spada sângeroasă care căzuse din mâna lui Decebal. Cine oare va fi chemat a ridica spada purtată cu atâta glorie de Ştefan cel Mare?

Şi când?…

Imn lui Ştefan cel Mare

de Vasile Alecsandri
 cântat la serbarea junimii academice dată în memoria acestui domn la mănăstirea Putna, în 15/27 august 1871

La poalele Carpaţilor,

Sub vechiul tău mormânt,

Dormi, erou al românilor,

O! Ştefan, erou sfânt!

Ca sentinele falnice

Carpaţii te păzesc

Şi de sublima-ţi glorie

Cu secolii şoptesc.

Când tremurau popoarele

Sub aprigii păgâni,

Tu le-apărai cu braţele

Vitejilor români.

Cu drag privindu-ţi patria

Şi moartea cu dispreţ,

Măreţ în sânul luptelor,

Şi-n pace-ai fost măreţ.

În cer apune soarele

Stingând razele lui,

Dar într-a noastre suflete

În veci tu nu apui!

Prin negura trecutului,

O! soare-nvingător.

Lumini cu raze splendide,

Prezent şi viitor.

În timpul vitejiilor,

Cuprins de-un sacru dor,

Visai unirea Daciei

Cu-o turmă ş-un păstor;

O! mare umbră-eroică,

Priveşte visul tău:

Uniţi suntem în cugete,

Uniţi în Dumnezeu.

În poalele Carpaţilor,

La vechiul tău mormânt,

Toţi în genunchi, o! Ştefane,

Depunem jurământ:

Un gând s-avem în numele

Românului popor,

Aprinşi de-amorul gloriei

Ş-al patriei amor!

Visul lui Ştefan cel Mare

de Dimitrie Bolintinenu 

Seara răspândeşte umbrele-i uşoare.

Şi melancolia trece gânditoare.

Dar Ştefan cel Mare, rătăcit prin văi,

Dintr-un corn de aur cheamă bravii săi.

Inima-i zdrobită ca a lui oştire;

Ţara-i întristată ca a lui gândire!

Pe un colţ de piatră şade el în dor;

Vântul suflă păru-i lung, fluturător.

Pentru-ntâia oară inima lui plânge!

Ochii lui revarsă picături de sânge.

Acolo dă capul somnului mijind

Ce-i închide ochii cu-aripa-i d-argint.

Iată că-i apare o fecioară jună,

Ale cărei plete strălucesc la lună,

Negre şi bogate sub cununi de flori;

Ochii ei asupră-i cad pătrunzători;

Cad ca două raze, dulci şi călduroase,

Mâna ei atinge coamele-i undoase.

- "Ce? Eroul mare, umbra a grăit,

Însuşi el suspină şi s-a îndoit?

Înţeleg fricosul ce ascuns loveşte,

Robul ce sărută jugul ce-l striveşte;

Dar un suflet mare, suflet de bărbat,

Nu-nţeleg, o, Ştefan, cum s-a întristat!

Mergi pe a ta cale, nu sta niciodată!

Urmă datoria care ţi-e lăsată!

Orice-mpiedicare, stavili, vor pieri;

Cu-orice-mpiedicare ţar-a ta va fi!"

Pe un nor de aur zboară ea cu fală;

Un parfum de roze pasul ei exală.

Ştefan se deşteaptă, şterge faţa sa,

Unde-o lăcrimioară dulce se scura.

Luna argintoasă râde printre nori,

Dulcea filomelă cântă între flori;

Iar la focul lunii, când mi se deşteaptă,

Vede-a lui oştire care îl aşteaptă.

Vede căpitanii ce îl înconjor

În tăcerea nopţii le vorbeşte lor:

- "Fraţilor de arme, fala romănească!

Dacă o să piară ţara părintească,

Dacă-n cartea soartei este însemnat

A pieri poporul cel mai lăudat,

Cel puţin atuncea piară vitejeşte

Remuşcând toiagul care îl loveşte,

Ca un ager şarpe ce lovit şi-nvins,

Caută să muşte cel ce l-a atins!

Astfel e românul, şi-n a lui cădere

Cine îl răneşte, după dânsul piere!

Astfel e românul, astfel să pierim,

Şi-n căderea noastră chiar să ne mărim!"

Mii de glasuri strigă… Luna bucuroasă

Dintr-un nor de aburi pare mai voioasă;

Stelele de aur mai cu foc lucesc

Şi-n adâncul nopţii văile mugesc:

- "Astfel e românul, astfel să pierim,

Şi-n căderea noastră chiar să ne mărim!"

Ştefan cel Mare arhitect

de Mihail Kogălniceanu 

Ştefan cel Mare, eroul Moldaviei, când vroia să răsplătească pe vitejii tovarăşi ai strălucitelor sale biruinţe, dăruindu-le moşii, el nu-şi bătea capul să le măsoare cu odgonul numărul fălcilor şi al stânjinilor, ci, nou inginer, se suia pe un deal şi de acolo le hărăzea cât vedea cu ochii, însemnându-le de hotar zările şi râurile. Precum era curios inginer, el nu era mai puţin curios şi arhitect.

La anul 1466, el hotărâse să ridice mănăstirea Putna, în aducere aminte a două campanii slăvite ce făcuse în Ardeal şi în Bugeag, pe care-l smulsese din mâinile turcilor; această mănăstire fu asemene menită să slujească de lăcaş rămăşiţelor muritoare ale eroului. Când, dar, veni vremea ca să se aleagă locul unde era să se înalţe această frumoasă zidire, Ştefan cel Mare se sui pe vârful unui munte ce este lângă mănăstire, împreună cu doi copii din casă şi cu vătavul lor, poruncindu-le să tragă fieştecare din arc. Săgeata celui întâi slujitor ajunse într-un deluşel ce se cheamă până astăzi Sion şi este lângă mănăstire. Acolo, după porunca domnului, se făcu o bisericuţă de lemn, care, risipindu-se, în locul ei se aşeză un stâlp de piatră spre aducere aminte. Săgeata al doelui copil din casă căzând într-o întindere mai dreaptă, la locul acela tocmai se ridică clopotniţa cea mare, în care până astăzi sunt cinci clopote din deosebite timpuri. Pe urmă, a luat şi vătavul arma, şi acolo unde i-a lovit aruncătura se aşeză poarta mănăstirii.

În sfârşit, a tras şi Ştefan cel Mare cu arcul şi "unde i-a ajuns segeata, acolo a făcut pristolul în altar, şi este mult loc de unde au tras până în mănăstire", zice hatmanul Ioan Neculce, care ne povesteşte această anecdotă despre eroul pe care moldovenii nu-l plâng încă îndestul. Ştefan cel Mare vroia să împodobească cât se putea mai mult această mănăstire, în care, cum am zis, vroia să fie îngropat. Spre aceasta, el întrebuinţă o mare parte din bogăţiile ce câştigase de la duşmanii, iar nu de la locuitorii ţării sale. "Pre dinnuntrul şi pe din afară aurul era mai mult decât zugrăveala", ne spune acelaşi hronicar. Biserica era acoperită cu plumb. Policandrul, hora, sfeşnicele cele mari şi cele mici erau de argint. Unul însă din numeroşii domni răpitori ce urmară bunului Ştefan — Despot Heraclidul — le luă şi făcu din ele bani, iar la mănăstire trimise altele de spijă sau bronz, pe care le văzu şi Neculce. Însă şi aceste se pierdură cu vreme, pentru că la anul 1760, crăpând clopotul cel mare, numit Buga, făcut de Ştefan la 1484, mitropolitul Iacob Putneanul puse de-l vărsă a doua oară şi atunce se stricară şi sfeşnicele şi celelalte lucruri de spijă, spre a face clopotul mai mare [1].

Spre vecinică aducere-aminte, Ştefan lăsă în mănăstire arcul care-i slujise de plan, împreună cu un pahar de iaspis din care domnul obicinuia să beie apă în vremea războaielor.

Acel arc, care, zice Neculce, se trăgea cu vârtej şi prin urmare era o arquebuse, cum o numesc franţujii, se păstră în visteria mănăstirii până în vremile lui Constantin Cantemir v.v., tatăl domnului Dimitrie Cantemir, care hainându-se, cum se zicea pe atunce, au pribegit în Rusia, la anul 1711, şi prin fapta sa au pricinuit întemeierea fanarioţilor pe tronul Moldaviei. Subt domnia bătrânului Cantemir, când Poarta era în necontenite duşmănii cu leşii, provăţuiţi la biruinţă de viteazul Sobieţki, o bandă de volintiri, ce se numea atunce joimiri, alcătuiţi de cazaci, leşi şi moldoveni şi înrolaţi mai mult pentru prăzi decât pentru războaie, veniră să înconjure mănăstirea Putnei, traşi de vestea bogăţiilor închise în ea. Aceste, în adevăr, se aflau într-un turn tare din zid, pe care călugării nevoind a-l da de bunăvoie, joimirii, spre a-i sili la aceasta, puseră foc mănăstirii. Egumenul, văzând biserica în primejdie, le deschise uşile turnului, cu condiţie că vor stinge focul. "Atunce îndată, zice Neculce, având puşce de apă [2], acei cazaci, leşi şi moldoveni au stins focul. Deci atunce au jăcuit tot din turnul ce au fost a boierii şi neguţătorii; iar din a mănăstirii nu au luat nimică, fără numai arcul lui Ştefan vodă". Acei joimiri prin aceasta n-au făcut nimic mai mult decât ce a făcut şi Napoleon cu spada lui Frederic cel Mare.

Paharul lui Ştefan a avut un sfârşit mai prozaic. Călugării, singurii carii, spre lauda lor, au fost şi sunt încă păstrătorii puţinelor monumente, odoare şi documente ce ne-au ramas de la vechii noştri voievozi, isprăviseră a păstra acest vas preţios până la a treia domnie a lui Mihai Racoviţă v. v. (1716 — 1727) [3]. Atunce însă un egumen nebun, anume Mihail Chisăliţă, "scoţându-l din turn, adauge Neculce în limba sa cea pitorească, vrând să se fălească, a băut la masă cu acel pahar al lui Ştefan vodă, cu nişte slugi boiereşti ce era zlotaşi, şi, bând mult cu acel pahar, s-a îmbătat, şi fiind beţi au stricat un lucru scump domnesc şi de minuni ca acela".

---

[1] Acest clopot, la anul 1793, iarăşi crăpă, şi la anul 1818, prin silinţa egumenului Filaret Bendevschi şi cu ajutorul nobililor de Bucovina Ilie Ilschi, Dimitrachi Costin şi Vasilie Vasilco, iarăşi se revărsă. În starea de astăzi, el este greu de 1230 ocă şi trebuiesc doi oameni pentru ca să-l tragă. Vezi în Arhiva românească, t. 2, un articol despre odoarele şi înscripţiile Putnei, împărtăşit de ecleziarhul mănăstirii Sev. Gheorghiescu.[2] Aşa se numea pe atunce tulumbele sau pompele, şi aceasta este cea întâia oară când istoria Moldaviei pomeneşte de ele.

[3] Mihai Racoviţă este singurul moldovan care s-a suit pe tronul ţării după fugirea lui Dimitrie Cantemir în Rusia ş-aceasta vine că de pe atunce această familie era grechisită. Nu vedem chiar astăzi unii din Racoviţeşti care nu ştiu măcar limba românească?

Ştefan cel Mare şi Sfânt

Stefan cel Mare era fiul lui Bogdan al II-lea si nepotul unui alt mare si luminat voievod al neamului, zis Alexandru cel Bun si Drept. A domnit intre anii 1457-1504.

La vremea cind pe cimpul de la Direptate Moldova l-a ales domn, Stefan Voda avea cam douazeci de ani. Dar cu toata tineretea domnitorul s-a aratat vrednic de fapte si actiuni ce au consolidat puterea Tarii Moldovei, amenintata de multi dusmani hrapareti dinafara hotarelor ei.