DESPRE NEAMUL ROMÂNESC SI ALTE NEAMURI


Un neam atâta pretuieste, cât a înteles din Evanghelie si cât poate sa Îl urmeze pe Hristos.

Simion Mehedinti

 

     Un neam atâta pretuieste, cât a înteles din Evanghelie si cât poate sa Îl urmeze pe Hristos. Nu exista nici un alt criteriu de valoare si nici o alta finalitate: individ, neam sau omenire în întregul ei nu au alta ratiune de a fi (logos) decât Ratiunea, Logosul. Istoria, în întelesul cel mai cuprinzator, are ca finalitate restaurarea omului, si nu în starea paradisiaca primordiala, ci într-o conditie infinit superioara, de vreme ce Mântuitorul, înaltându-Se, a suit firea omeneasca chiar pe Tronul Sfintei Treimi. Fiul Omului este Adam cel reînnoit, Care deschide calea de întoarcere în sânul Tatalui pentru întreaga omenire. El este "aluatul care dospeste toata framântatura", asa cum Adam cel vechi a fost începatura mortii pentru toti urmasii sai. Pentru ca nu exista decât un singur om, ca fiinta; o singura fiinta omeneasca ce se întrupeaza, într-o multitudine de persoane, asa cum avem, ca Fiinta, un singur Dumnezeu întreit în Persoane. Persoanele sînt unice, nerepetabile, independente si libere prin puterea deliberativa. Ele se unesc, fara a se confunda, întru o aceeasi fire, si fiecare îl reprezinta pe protoparintele Adam cu o fizionomie proprie. Asa cum avem a face cu persoane idividuale, observam si persoane colective, iar acestea sunt neamurile.

 

Fiecare dintre ele, în mod analog persoanelor individuale, arata o fizionomie proprie, un mod unic, nerepetabil si independent de manifestare. De asemenea, toate neamurile au un rost în iconomia mântuirii, rost pe care Dumnezeu binevoieste sa îl arate, mai mult sau mai putin vadit, prin alesii sai, în momentele de rascruce ale istoriei. Exista un neam, o persoana colectiva, caruia Dumnezeu i S-a aratat direct. Acesta a fost, si este Israel, purtatorul de Dumnezeu, cel ales sa arate voia Domnului omenirii cazute. Primul Israel a fost cel nascut din Avraam ("iubitorul de Dumnezeu"), din Isaac si Iacov: poporul evreu. În urma apostaziei colective din Vinerea Patimilor ("Pieirea ta prin tine, Israele!"), urmasii "iubitorului de Dumnezeu" îsi pierd calitatea de alesi prin nastere si, în Duminica Pogorârii Sfântului Duh, Domnul "ridica urmasi ai lui Avraam din pietrele neînsufletite" si înfiinteaza noul Israel, poporul crestinesc, nascut de doua ori: o data din neamuri ("pietrele neînsufletite") si a doua oara din apa si din Duh. Aparitia unei persoane colective supraordonate criteriului genealogic, nu înseamna însa desfiintarea neamurilor. Sa nu fie! Dimpotriva, abia din momentul constituirii Bisericii, neamurile (ca si indivizii) sunt chemate sa se împlineasca, sa se regaseasca si sa devina ele însele întru Hristos Iisus. Crestinismul nu desfiinteaza persoana, fie ea individuala sau colectiva. Aceasta e caracteristica dreptei credinte. (Spre deosebire de ratacirile catolice sau protestante care au dus, direct sau indirect, la utopia antihristica a Babilonului noii ere pe care o traim acum.) O omenire abstracta nu poate fi, ea trebuie sa se încarneze cumva.

 

Odata cu dizolvarea neamurilor nu apare "omenirea" pur si simplu, ci un alt neam cu trasaturi distincte, o alta persoana. Acest neam a si aparut, în America si în Occident, în Orient, în Asia si în Africa, pe alocuri. Alcatuit prin înfiere din toate neamurile, el nu este deloc abstract; are o limba interjectionala proprie (americana), un port anume (atunci când se îmbraca), în fine, o credinta orgiastica distincta, înscrisa pe bancnota de un dolar. Acesta e poporul apocaliptic, crescut în cultul Fiarei, adorator fatis al celui rau. Crestinismul nu tulbura rânduiala firii, de unde urmeaza ca în afara neamurilor nu exista dreapta credinta. Acesta e temeiul nationalismului* omului crestin: dincolo de instinctul firesc de conservare, îti aperi neamul pentru ca el sa ajunga, într-un viitor numai de Dumnezeu stiut si dupa masurile proprii, la apropierea de Hristos, învrednicindu-se a intra în Ierusalimul ceresc. Zice parintele Staniloae: Când Apocalipsa spune ca "neamurile vor umbla în lumina cetatii luminata de slava lui Dumnezeu si de faclia Mielului" se gândeste la acea parte dintre neamuri care a trait pe pamânt în credinta în Hristos. Dar acea parte din fiecare neam va fi luminata de slava Lui în ceea ce are deosebit acel neam de altele. (CD/83**)

*

Sa nu ai alti dumnezei afara de Domnul Dumnezeul tau! Sa nu îti faci chip cioplit! Marea primejdie în care se afla sentimentul national al crestinilor este idolatrizarea "neamului", "patriei", "istoriei" etc., revers al celei mai grave forme de idolatrie, "umanismul" cosmopolitilor. Caci, alipirea de lume, de creatie si creaturi, oricare ar fi ele, pusa înaintea iubirii de Hristos este apostazie, lepadare de Hristos si închinare la idoli.

Sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din tot cugetul tau si din toate puterile tale! Scopul vietii crestine este mântuirea, cunoasterea nemijlocita a lui Dumnezeu; aceasta nu se poate realiza decât prin despatimire, prin eliberarea de pacat. Orice forma de iubire, care nu e întru Hristos si dupa Hristos este patima ce întuneca mintea si tulbura sufletul. Invers, iubirea de aproapele si de neam, când sunt întru Hristos, duc la despatimire, caci omoara egoismul.

 

Sa nu socotiti ca am venit sa aduc pace pe pamânt; n-am venit sa aduc pace, ci sabie. Caci am venit sa-l despart pe fiu de tatal sau, pe fiica de mama sa, pe nora de soacra ei. Si dusmanii omului sunt casnicii lui. Cel ce-si iubeste pe tatal sau ori pe mama sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; cel ce-si iubeste pe fiul sau ori pe fiica sa mai mult. Crestinul nu are decât un singur obiect al iubirii, pe Dumnezeu, care este Însasi Iubirea. Iubirea de semeni este iubirea pentru asemanarea Chipului lui Dumnezeu, Chipul fiind Iisus Hristos. La fel, iubirea de neam trebuie sa depaseasca instinctele si sa fie iubire pentru Chipul lui Dumnezeu reflectat în persoana colectiva careia îi apartii prin ereditate. Asa putem întelege de ce eroi precum Ionel Mota si Vasile Marin, si-au facut datoria fata de neam învrednicindu-se de moarte muceniceasca nu pentru România, ci pentru ca "se tragea cu mitraliera în obrazul lui Hristos". Mucenicii î-si dau masura iubirii pentru neam devenind modele, ceea ce duce la întarirea credintei si, în consecinta, a neamului însusi. Doar sfântul poate fi model, pentru ca doar el s-a unit deplin, înca din aceasta viata cu Hristos, singurul model adevarat. În ce ne priveste pe noi, românii, posibila tensiune dintre factorul genealogic si cel teologic, este anulata dintru început. Dumnezeu a rânduit sa aparem ca popor crestin.

 

Cu alte cuvinte, neamul românesc este produsul crestinismului, impus prin sacrificiile minunate ale martirilor, sângele acestora fiind adevarata samânta a crestinilor. Cu toata certitudinea putem afirma ca tara noastra a fost sfintita de sângele numerosilor mucenici care au patimit pentru Hristos în majoritatea cetatilor daco-romane si grecesti din Scitia Mica-Dobrogea de azi-si la gurile Dunarii, mai ales în secolele III-IV. / Numarul lor a fost foarte mare, dar majoritatea au ramas necunoscuti. Unii dintre ei erau / de origine traci, greci, macedoneni, sirieni si mai ales bastinasi, deci, daci crestinati, numiti în vechile martirologii "sciti", dupa vechea denumire a Dobrogei. / Dupa Sfântul Apostol Andrei, acesti sfinti martiri au fost printre cei dintâi martori ai Evangheliei lui Hristos pe pamântul tarii noastre. Iata de ce noi, românii, nu avem o data anumita de încrestinare; pentru ca am fost încrestinati de martirii primelor secole dupa Hristos.

Viata stramosilor nostri, aparuti / ca popor crestin, a fost dintru început si pâna în zilele noastre o jertfa liturgica neîntrerupta, stropita cu sângele nenumaratilor martiri, stiuti si nestiuti. / Mai mult , ultima jumatate de secol la care am luat parte cu totii / a marcat o sporire nemaiîntâlnita pâna acum a jertfei martirice pe pamântul tarii noastre. (Par. Ioan Negrutiu în CD/237 )

Viata oricarui crestin adevarat este una muceniceasca pentru ca presupune rastignirea pacatului si lepadarea de lume, adica marturisirea lui Hristos prin cuvânt si prin fapta în toate yilele, pâna în ceasul iesirii din trup. Astfel încât, singura cale de salvare a fiintei individuale si etnice este viata întru Evanghelie si trairea liturgica.

 

Parintele Dumitru StaniloaieLiturghia e cea mai mare forta de mentinere a unitatii de credinta si etnice a neamului nostru. / Liturghia a avut un mare rol în mentinerea unitatii de credinta si spiritualitate a neamului nostru, caci ea n-a mentinut numai unitatea dintre locuitorii fiecarui sat sau oras, ci si unitatea sufleteasca dintre cei ce participau în diferite orase si sate la Sfânta Liturghie, care este o marturisire uniforma de rugaciune a aceleiasi credinte, a unirii cu Acelasi Hristos. Liturghia a mentinut nu numai unitatea etnica si religioasa a poporului român într-un anumit timp ci unitatea celor de azi cu mosii si stramosii lor, unitatea neamului de-a lungul istoriei. Cei ce nu participa la Sfânta Taina a Liturghiei, cei ce nu se mai unesc, prin împartasire cu acelasi Hristos, slabesc în credinta si în iubirea divina, slabeste si unitatea lor spirituala cu neamul nostru care a fost, este si va fi. Cei ce nu participa la Sfânta Liturghie, lucreaza împotriva Sfintei Evanghelii, care ne porunceste: "Sa faceti aceasta întru pomenirea Mea" si se opun unitatii noastre de credinta si de viata. /(Par. Staniloae, în CD/16)

Florin Stuparu

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s