Mihai Eminescu – emblema a spiritualitatii românesti


Mihai Eminescu - Luceafarul Literaturii Române, Poetul si Patriotul

articol de: Prof. Floarea Necsoiu

"Pentru cine cerceteaza de aproape coordonatele spiritului eminescian, un lucru este izbitor. Nimeni nu mai cîntase în poezia româna iubirea ca eveniment cosmic, nimeni nu trecuse dincolo de sentimentalitatile zilnice si nu asezase în versuri geneza, devenirea si surparea lumilor (…). Nimeni nu traise universal ca Goethe si nu încheiase viata printr-o rupere desavîrsita de contingent, într-o rece nemiscare (…).

În literatura româna, Eminescu nu s-a nascut, ci a iesit de-a dreptul din ape, ca si Luceafarul”. Cert este ca Lumina mintii si sufletului eminescian a curs de acolo de unde numai el "Vedea ca-n ziua cea întîi / Cum izvorau lumine” – imaginea colosala si unica în poezia româneasca si a lumii a începuturilor, a lui Dumnezeu – Lumina ordonatoare si creatoare a tuturor vazutelor si nevazutelor. Asa cum sintetizeaza, cu genialitatea sa, marele exeget al creatiei eminesciene, G. Calinescu, nimeni pîna la Eminescu – si am zice si dupa el – nu a patruns chiar taina Creatorului si a Creatiei. Din aprecierile marelui istoric, critic, estetician am asezat-o la începutul timidelor mele gînduri despre spiritul "nepereche” pe aceea care întruneste cea mai mare forta de sugestie asupra continutului operei unicului si inegalabilului poet.


S-a afirmat ca imaginile poetice uluitoare sînt produsul fanteziei celui înzestrat si trimis aici, cunoscut si recunoscut ca geniu. Si totusi… Adevarurile dovedite de stiinta la peste 8 decenii de la sintetizarea lor în cuvîntul limbii române de catre Luminatul spirit ar impune o reconsiderare a relatiei lui cu chiar Demiurgul. Credem ca, în prezent, omenirea a ajuns macar la întelepciunea ca aflarea unui adevar se poate realiza pe mai multe cai, neîncrîncenîndu-se sa persiste în convingerea ca doar stiintele sînt unicul drum al descifrarii misterelor lumii. Ne referim la initiatii si operele lor, care aduc în lumina cunoasterii atîtea taine ce scapasera cercetarii sau observarii savantilor. Daca stim noi bine, pîna la Einstein fizicienii nu concepeau ca raza de lumina se poate frînge si poate calatori în Cosmos la nesfîrsit. Cînd marele om de stiinta avea 6 ani, românul Mihai Eminescu afirmase "Stelele nasc umezi si bolta senina” ("Sara pe deal”) – tulburatorul vers ce nu poate fi explicat decît prin colosala cuprindere a mintii poetului care "vazuse” infinitele segmente de raze strabatînd spatiul într-o viteza datatoare de sclipiri ametitoare – astfel ca totul pare "apa de lumina”. S-a afirmat ca Timpul este supratema lirica, alaturi de tematica discutata / comentata/ demonstrata/ argumentata cu toata creatia poetului. Departe de a ne considera cunoscatori a tot ce s-a scris despre poetul lumii – cum am îndrazni sa-l numim spre folosul omenirii – cutezam sa afirmam ca Eminescu este si "Poetul Luminii”, ceea ce-l situeaza ca premergator al filosofului-poet Lucian Blaga, care a facut din "lumina” cea mai complexa metafora a poeziei românesti. S-a spus ca Mihai Eminescu "a pictat” cu lumina.

Cert este ca numai lumina da relief tabloului:

"Unde soarele patrunde
Printre ramuri a ei unde,
Ea în valuri sperioase
Se azvîrle”"

sau

"În al umbrei întuneric
Te-asaman unui print"”

– gratie efectului de contrast.

Exemplele ar putea continua, dar nu acest aspect usor sesizabil îl urmarim, ci lumina care separa Cosmosul creat prin forta ei de cel necreat – haosul în care se manifesta nemiscarea ca repaus al sistemelor cosmice iesite din frîul luminii:

"Din haos, Doamne, – am aparut
Si m-as întoarce-n haos
Si din repaos m-am nascut
Si m-as întoarce în repaos"”.

Nu e cu putinta sa ne înselam cînd afirmam ca pastelul cosmic creat în poemul "Luceafarul”" e unic în literatura universala:

"Un cer de stele dedesubt
Deasupra-i cer de stele
Parea un fulger neîntrerupt
Ratacitor prin ele"”.

Oamenii de stiinta au creat unitatea de masura a vitezei luminii si o folosesc cu rigoare matematica în calculele lor, an-lumina, dar nimeni nu a redat imaginea mai exact ca Poetul: "Porni Luceafarul. Cresteau
În cer a lui aripe
Si cai de mii de ani treceau
În tot atîtea clipe”" (…).

"La steaua care-a rasarit
E-o cale-atît de lunga,
Ca mii de ani i-au trebuit
Luminii sa ne-ajunga”".

Cu mijloacele poetice ale artei celei mai înalte în care Poetul românilor exceleaza, metaforele si comparatiile, Mihai Eminescu transmite primul mare adevar afirmat de Biblie în Geneza: "Dumnezeu a zis: Sa fie lumina! Si a fost lumina”", deci Dumnezeu însusi este "izvor de vieti”" si "datator de moarte"”. El însusi este Lumina.

La vîrsta de 29 de ani, Eminescu aducea în cunoaştere ceea ce în secolul al XX-lea vor confirma astronomii, fizicienii şi iniţiaţii. În viziunea eminesciană, aşa arăta lumea în starea ei latentă dinaintea marii explozii cosmice:
"Pe cînd nu era moarte, nimic nemuritor,
Nici sîmburul luminii de viaţă dătător,
Nu era azi, nici mîni, nici ieri, nici totdeauna,
Căci unul erau toate, şi totul era una;
Pe cînd pămîntul, cerul, văzduhul, lumea toată
Erau din rîndul celor ce n-au fost niciodată,
Pe-atunci erai TU singur…
El singur zeu stătut-au nainte de-a fi zeii
El zeilor dă suflet şi lumii fericire,
El este-al omenimei izvor de mîntuire".

Iată aceeaşi imagine într-o prezentare făcută de o entitate de lumină şi apărută în cartea "Fiul Omului" de Cornel Roman Rotaru: "La un moment dat, Dumnezeu a gîndit în sinea Lui: Lumină. Şi atunci toate ideile au început să lumineze. Apoi a gîndit: Iubire. Şi toate ideile s-au unit în una singură, într-un singur punct, Dumnezeu limitîndu-se pe Sine pentru prima dată pentru a se putea autodefini. El a gîndit despre Sine: "Eu sînt cel care există dintotdeauna, cel care are întreaga cunoaştere şi întreaga putere, eu sînt lumină şi sînt iubire, eu sînt armonie şi ordine desăvîrşită".

Avem convingerea că nu este hazardat să afirmăm că spiritul, care s-a numit în starea cunoscută drept Mihai Eminescu, este unul dintre cele mai înalte şi că a primit misiunea de a transmite lumii adevărurile despre lumină, naşterea şi moartea sistemelor solare în cea mai frumoasă limbă românească şi cu cel mai ales veşmînt poetic.

Exegeţii liricii eminesciene au susţinut, pe bună dreptate şi cu argumente de netăgăduit, că Poetul nostru Naţional s-a inspirat din Rig-Veda, din miturile greceşti şi creştine, din filosofia idealistă germană, cînd a creat cel mai tulburător spectacol cosmic al Genezei, dar şi al stingerii Universului (Scrisoarea I).

Cercetători, precum A. Bucurescu şi N. Săvescu (amintim doar aceste nume dintr-un lung şir de istorici, arheologi, etnofolclorişti, lingvişti care susţin aceeaşi idee), demonstrează dovezi palpabile că toate mitologiile lumii îşi află punctul de iradiere în spaţiul carpatic. Cîndva, cînd lumea îşi va potoli setea ei de material şi va face saltul spre spiritual, poate că va fi recunoscută uriaşa contribuţie a strămoşilor noştri geto-daci la crearea moştenirii spirituale a Terrei. Şi atunci Mihai Eminescu va fi considerat ceea ce este: un spirit ce ocupă un înalt loc în scara valorică alcătuită de Dumnezeu şi că Demiurgul l-a trimis pe pămîntul geto-dacilor spre a decripta/revela lumii minunile Creaţiei.

Geneza creată de inegalabilul Poet este tulburătoare prin extraordinara capacitate de onstrucţie mito-poetică. Pacea eternă a increatului este sfărîmată de mişcarea iniţială a unui punct creator, care face din haos – zonă a repausului, a staticului regenerator – "mumă", iar el devine Tatăl: "Dar deodat-un punct se mişcă… cel dintîi şi singur. Iată-l/ Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl…/ Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii/ E stăpînul fără margini peste marginile lumii…/ De-atunci negura eternă se desface în fîşii,/ De atunci răsare lumea, lună, soare, şi stihii…".

Stingerea universului – apocalipsa/ extincţia/ escatologia/ sfîrşitul lumii – apare la Eminescu într-o proiectare succesivă fabuloasă: mai întîi se produce moartea termică a sistemului solar.

Aceasta este urmată de un colaps gravitaţional, apoi de întunecarea orizonturilor cosmice, de oprirea timpului (în sens mişcare) şi, în fine, de recădere a tuturor elementelor alcătuitoare ale unui sistem uriaş şi complicat în colosala lui mişcare în "noaptea nefiinţei", în haosul primordial, în eterna pace. Este o viziune enormă în care se află izvoarele unor date ale astrofizicii moderne: "Soarele, ce azi e mîndru, el îl vede trist şi roş/ Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi,/ Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvîrl rebeli în spaţ/ şi din frînele luminii şi ai soarelui scăpaţi…"(…). "Ca şi frunzele de toamnă toate stelele-au pierit;/ Timpul mort şi-tinde trupul şi devine vecinicie(…). "Şi în noaptea nefiinţei totul cade, totul tace,/ Căci în sine împăcată reîncepe-eterna pace…".

Se pare că savanţii în domeniu, ajutaţi de sofisticata şi performanta aparatură modernă, au ajuns la concluzia (în secolul al XX-lea) că există în permanenţă un Univers increat care devine creat o dată cu intrarea în lumină, şi revine spre odihnă şi refacere în întuneric absolut, care ne scapă nouă, oamenilor, chiar şi în imaginaţie. Nu i s-a întîmplat lui Mihai Eminescu, care, în 1883, în poemul "Luceafărul", afirma: "Iar tu Hyperion rămîi,/ Oriunde ai apune". Mai pe înţelesul nostru, chiar elementele/corpurile cereşti, care ne par eterne, au o perioadă de regenerare prin ceea ce am numi noi moarte.

Ideea ne-a sintetizat-o tot Eminescu: "Căci toţi se nasc spre a muri/ Şi mor spre a se naşte". Poate că se referea doar la oameni! Şi totuşi… Să rămîi Hyperion, în orice loc te-ar acoperi întunericul – apusul fiind sinonim cu un sfîrşit/ o moarte, semnifică aceeaşi repetată intrare şi ieşire în/ din viaţă.

Această succesiune ar explica însăşi eternitatea ca manifestare – consum de nergie, care se cere mereu întregită şi ordonată. Poate că nu întîmplător s-a născut simbolul vieţii şi morţii în imaginea Uroborosului – sugerată de Eminescu astfel: "De atunci şi pînă astăzi, colonii de lumi pierdute/ Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute./ Şi în roiuri luminoase izvorînd din infinit,/ Sînt atrase în viaţă de un dor nemărginit".

Dacă este adevărat că Dumnezeu ne trimite acolo unde este nevoie de noi, apoi atunci spiritul creator al lui Eminescu s-a exprimat aici pentru că Aici a trebuit! Viitorul va confirma/ demonstra umila mea părere: Eminescu a fost un spirit înalt, ales de Tatăl Ceresc spre a exprima în limba dacilor ceea ce chiar El a vrut să spună lumii.

Îţi mulţumim, Părinte, pentru acest superb dar, unul dintre multele cu care ne-ai binecuvîntat!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s