MASS-MEDIA DISTORSIONEAZA PERCEPTIA TINERILOR ASUPRA PROPRIEI SEXUALITATI


Interviu cu Mihaela Simion, coordonator, Centrul “Infoadolescent”, Fundatia “Solidaritate si speranta” – Iasi

Altermedia: Mihaela Simion, te rugam sa explici pe scurt cititorilor nostri cine este Fundatia “Solidaritate şi Speranta” din Iasi şi care sunt obiectivele ei.

Mihaela Simion: Fundaţia “Solidaritate şi Speranţă” s-a înfiinţat în luna august 2002 şi desfăşoară activităţi în domeniul asistenţei sociale, consiliere şi drepturile omului. Scopul fundaţiei este de a dezvolta şi adapta activităţile cu caracter umanitar, social-cultural şi filantropic desfăşurate de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei la cerinţele actuale ale societăţii şi de a stabili legături de colaborare, parteneriat cu departamentele specializate din cadrul acesteia, precum şi cu alte asociaţii şi structuri locale, naţionale şi internaţionale care activează în aceste domenii.

Fundaţia desfăşoară proiecte sociale pentru diverse categorii de beneficiari: adolescenţi şi elevi, familii tinere, cupluri mamă-copil, persoane vârstnice, persoane cu risc de marginalizare socială şi economică, persoane dependente de alcool şi alte droguri, copii de vârstă preşcolară, etc.

Link: http://ro.altermedia.info/cultura-vietii/este-necesara-o-pozitie-unitara-a-bisericii-si-a-societatii-civile-asupra-avortului_4426.html

Citește mai mult »

Reclame

Economie


Economia (din limba greacă οίκος [oikos], ‘casă’ şi νομος [nomos], ‘conducere’) este o ştiinţă socială ce studiază producţia şi desfacerea, comerţul şi consumul de bunuri şi servicii. Potrivit definiţiei date de Lionel Robbins în 1932, economia este ştiinţa ce studiază modul alocării mijloacelor rare în scopuri alternative. Deoarece are ca obiect de studiu activitatea umană, economia este o ştiinţă socială.

Se spune că economia este pozitivă atunci când încearcă să prezică în mod obiectiv şi să explice consecinţele anumitor opţiuni, date fiind un set de supoziţii sau de observaţii. Alegerea unei supoziţii ce trebuie făcută atunci când se construieşte un model, la fel ca şi observaţiile ce trebuie stabilite sunt alegeri normative.

Se spune că economia este normativă atunci când recomandă o alegere în detrimentul altei alegeri sau când este făcută o apreciere subiectivă asupra valorii.

Economia centrată pe variabile măsurabile se divide în două domenii principale: microeconomia care se ocupă de agenţi individuali, cum ar fi bugetele şi afacerile şi macroeconomia care ia în considerare economia ca pe un întreg, cererea şi oferta agregată, capitalul şi materiile prime.

O atenţie deosebită se acordă şi alocării resurselor, producţiei, desfacerii, comerţului şi concurenţei. Logica economică este aplicată tot mai des în cazul problemelor legate de opţiuni în cazul lipsurilor sau atunci când trebuie stabilită valoarea economică. Preocuparea principală în economie se centrează pe modul în care preţurile reflectă cererea şi oferta, iar ecuaţiile sunt folosite pentru a prezice consecinţele anumitor decizii.

Supoziţia fundamentală care face subiectul teoriei economice tradiţionale este ideea existenţei actorului raţional care urmăreşte maximizarea utilităţii. Economia neoclasică este bazată pe această supoziţie care este folosită pentru a deriva rezultate referitoare la funcţionării unui sistem de preţuri în condiţiile puterii pieţei descentralizate.

Microeconomia se ocupă cu studiul comportamentului economic al diferiţilor consumatori (teoria bugetară), al firmei (teoria producţiei) si problematica împărţirii bunurilor limitate si a venitului limitat. În cadrul microeconomiei indivizii sunt văzuţi ca forţă de muncă, ca şi consumatori ai bunurilor produse, pe care aceştia le consumă cu scopul de a-şi maximiza folosinţa. Unităţile de producţie utilizează factorii de producţie cum ar fi munca, capitalul, progresul ştiinţific cu scopul de a maximiza profitul.

Criteriile de alegere a bunurilor sunt:

  • 1. Venitul consumatorului (dacă venitul creşte atunci şi cererea pentru bunuri va fi mai mare)
  • 2. Nevoile consumatorului (cu cât nevoile sunt mai mari cu atât cererea pentru bunuri va fi mai mare)
  • 3. Gusturile si preferinţele
  • 4. Tradiţie si tendinţele modei
  • 5. Mărci comerciale si embleme (cu cât marca la bunuri este mai renumită cu atât cererea pentru bunuri va fi mai mare)
  • 6. Calitate (dacă calitatea este foarte bună respectiv atunci şi cererea va fi mare)

Obiectivul consumatorului este maximizarea utilităţii, utilitatea însemnând gradul în care consumatorul îşi satisface nevoile. Consumatorul este foarte liber în alegerile sale şi îşi măsoară satisfacţia în funcţie de utilitate.

În paralel cu economia formală funcţionează şi economia informală.

Economie informală

Termenul de economie informală, (sinonim cu termenii economie ascunsă şi economie subterană), reprezintă o activitate economică legală, dar ascunsă în mod deliberat autorităţilor publice pentru a evita:

  • (1) plata impozitelor şi taxelor (impozit pe profit, TVA, taxe vamale etc.);
  • (2) plata contribuţiilor sociale;
  • (3) respectarea anumitor standarde legale referitoare la salariul minim, numărul maxim de ore lucrate, norme de protecţie a muncii sau sănătate etc.;
  • (4) îndeplinirea anumitor proceduri administrative, precum completarea chestionarelor statistice sau a altor formulare administrative.

INFORMÁŢIE


INFORMÁŢIE, informaţii, s.f.

1. Comunicare, veste, ştire care pune pe cineva la curent cu o situaţie.

2. Lămurire asupra unei persoane sau asupra unui lucru; totalitate a materialului de informare şi de documentare; izvoare, surse.

3. Fiecare dintre elementele noi, în raport cu cunoştinţele prealabile, cuprinse în semnificaţia unui simbol sau a unui grup de simboluri (text scris, mesaj vorbit, imagini plastice, indicaţie a unui instrument etc.).

Teoria informaţiei = teoria matematică a proprietăţilor generale ale surselor de informaţie, ale canalelor de transmisie şi ale instalaţiilor de păstrare şi de prelucrare a informaţiilor.

Informaţie genetică = totalitate a materialului genetic dintr-o celulă capabilă să creeze secvenţe de aminoacizi care, la rândul lor, formează proteine active.

NÓTĂ, note, s.f.
1. Însemnare, înregistrare în scris a unei observaţii referitoare la o anumită chestiune; text scris care conţine o scurtă însemnare, un comentariu. ◊ Expr. A lua notă (de ceva) = a lua cunoştinţă (de ceva); a ţine seamă (de ceva), a reţine (ceva). ♦ (La pl.) Notiţe (luate la o oră de şcoală, de curs etc.). ♦ (La pl.) Însemnări sau reflecţii literare scrise cu privire la o călătorie, la un eveniment istoric sau social, la un fapt etnografic etc.
2. (Mai ales la pl.) Fiecare dintre adnotările la un text literar sau ştiinţific, cuprinzând informaţii suplimentare de amănunt, referinţe bibliografice etc., trecute în josul paginii respective ori la sfârşitul sau la începutul volumului adnotat.
3. Comunicare (scrisă) prin care guvernul unui stat informează guvernul altui stat asupra unor probleme, face anumite propuneri, protestează asupra lezării unor interese etc. ♦ Comunicare scurtă făcută de obicei în scris de o instituţie; adresă, înştiinţare.
4. Socoteală scrisă, document cuprinzând sumele pe care cineva trebuie să le achite pentru obiecte cumpărate, pentru consumaţii; document prin care se dispune livrarea unor sume, bunuri, care serveşte la înregistrarea unor operaţii contabile etc.
5. Calificativ care reprezintă, printr-o cifră sau o menţiune specială, aprecierea cunoştinţelor sau a comportării unui elev, a unui student, a unui candidat, notat de către profesor, de către membrii unui juriu etc.
6. Semn convenţional pentru reprezentarea grafică a sunetelor muzicale, indicând înălţimea şi durata lor; sunet care corespunde acestui semn. ◊ Expr. Notă discordantă (sau falsă) = afirmaţie, atitudine care nu se potriveşte într-un caz dat. A forţa (sau a exagera) nota = a trece dincolo de limitele obişnuite, a întrece măsura. A fi în notă = a fi în concordanţă cu o situaţie dată. Ca pe note = bine, aşa cum trebuie. ♦ (La pl.) Caiet care cuprinde piese muzicale transcrise.
7. Fig. Nuanţă, însuşire, trăsătură caracteristică, semn distinctiv; particularitate. – Din fr. note, lat., it. nota.

ÎNSEMNÁRE, însemnări, s.f. Acţiunea de a însemna şi rezultatul ei. ♦ (Concr.) Notă, menţiune scrisă. – V. însemna.

1. marcare, marcat. (~ vitelor de tăiere.)
2. v. înregistrare.
3. (concr.) consemnare, menţiune, notaţie, notă, (înv.) izvod, semn. (O ~ răzleaţă pe marginea unui manuscris.)
4. v. in-dicaţie.
5. v. sens.

INDICÁTIE, indicatii, s.f. Îndrumare, lamurire, recomandare; indiciu, informatie. [Var.: indicatiúne s.f.] – Din fr. indication, lat. indicatio, -onis.
1. v. directiva.
2. v. prevedere.
3. in-formatie, îndrumare, lamurire. (A primit toate ~iile necesare,)
4. prescriptie, regula, (înv.) ustav. (Câteva ~ii pentru …)
5. v. aviz.
6. v. instructiuni.
7. însemnare, mentiune, nota, notificare, notifi-catie, observatie, precizare, specificare, specificatie. (Poarta urmatoarea ~…)
8. dovada.

COMENTÁRIU, comentarii, s.n.

1. Apreciere, comentare (în spirit critic) a unei probleme, a unui eveniment etc.; material publicistic prezentând o asemenea apreciere.
2. Explicare a unei opere literare, istorice etc., facuta adesea prin note marginale; interpretare. – Din fr. commentaire, lat. commentarium.
3. Ansamblu de note scrise sau de remarci orale prin care se comentează un text. 
4. Expozeu critic de noutăţi sau de informaţii. 
5. Material public care conţine un astfel de expozeu
DOCUMENTÁRE, documentari, s.f.
1. Actiunea de a (se) documenta si rezultatul ei. ? Documentatie. – V. documenta. 
s. documentatie, informare, informatie. (Munca de ~ preliminara.)
2. Disciplina a înregistrarii, organizarii si raspândirii cunostintelor specializate. [< documenta].

DOCUMENTÁŢIE, documentaţii, s.f. Totalitatea mijloacelor de informare relative la o problemă sau la un domeniu de activitate

VASILE MARIN. OSTAŞ UNEI CREDINŢE


de Radu Mihai CRIŞAN, doctor în economie – specializarea Istoria gândirii economice

(Testamentul politic al lui Vasile Marin , redactat cu înseşi cuvintele acestuia, prin asamblare logică de idei citate – pentru fluidizarea lecturii, fără ghilimele – din scrierea: «Crez de generaţie»)

Extras din MOŢA ŞI MARIN. TESTAMENTELE LOR POLITICE, Editura Cartea Universitară, Bucureşti, 2006, ISBN (10) 973-731-359-3; ISBN (13) 978-973-731-359-0, cu acordul autorului care a declarat aceasta lucrare domeniu public.

Motto: Formula mântuirii noastre este frontul elitei de suflet, de minte şi de simţire a naţiei româneşti. Credem în virtuţile neamului nostru şi în învierea lui. (Vasile MARIN)

Vmarin.jpgRomâne – Harnice căutător de lumină,

Naţionalismul este o politică de afirmaţie a naţiei respective. El promovează spiritul naţional înaintea celui cetăţenesc, condiţionează de primatul naţional toate celelalte rosturi sociale.

Rosturile lui trebuie concretizate într-un stat naţional, care să nu fie la dispoziţia cetăţenilor. Ci să fie un stat de prestigiu, cu misiune istorică, culturală, civilizatoare.

Prin mistica naţională se creiază un om desfăcut de abjectul materialism al epocii, se dezghiocează omul de aderenţele epocii actuale şi se face şcoala permanenţelor eroice.
Astfel, naţionalismul formează omul virtuţilor cardinale: erou, preot, ascet, corectitudine, ostaş. De aceea, naţionalismul concepe societatea ca pe o mare armată, cu o ierarhie spirituală şi o conducere adecvată.

Naţionalistul este un ostaş în slujba unei credinţe. Acţiunile lui sunt subordonate interesului patriei. El se comportă ca şi cum ar face-o într-un război pe care îl poartă naţiunea lui. Esenţialul este spiritul de jertfă.

Naţionalismul nostru are un conţinut social. Nu împarte pe profitori în Români şi neromâni. Nu-i tolerează pe cei dintâi ca şi pe cei de-ai doilea. Uneori este chiar mai temut adversar al celor dintâi, cari, subjugaţi intereselor lor şi deservind interesele patriei, comit un act de înaltă trădare.

Democraţia, reprezentată prin instrumentele ei, partidele, nu poate subscrie la promovarea unei politice naţionaliste, fără ca prin aceasta să nu-şi semneze propria sa sentinţă de moarte. Democraţie care a înregistrat, în sinistrul său bilanţ, falsificarea sensului istoric al naţiei acesteia, care a întreţinut existenţa unui stat parazitar – din ale cărui instituţiuni şi-a confecţionat instrumente de subjugare a naţiei –, care, pentru a-şi păstra poziţiile, nu s-a dat înlături de a comite crime peste crime, deslănţuind prigoană fără precedent împotriva organizaţiilor de luptă ale naţionalismului. Democraţia aceasta care-şi maschează turpitudinile cu formule perimate scoase din muzeul patologic al revoluţiei franceze.

Majoritatea vizirilor puşi în slujba internaţionalei s-au pronunţat categoric împotriva unei politici pur naţionaliste.

Fiece baracă, cu pretenţii de partid, se simte îndatorată să dea reprezentaţie «naţională» la umbra tricolorului trivializat.

Sub oblăduirea acestor conducători se agită şi se întreţine o activitate «naţionalistă», a cărei cea mai dintâi însuşire este larma şi-al cărei ultim scop rămâne diversiunea. Diversiune cultivată cu osebită grijă din interior şi meşteşugit regisată şi exploatată în afară.

Acesta este tabloul politic al ţării româneşti în momentul de faţă: de o parte lupta fără cruţare pentru îngenuncherea şi stâlcirea acţiunii naţionaliste, pe de altă parte, sub ocrotirea autorităţilor statale, desvoltarea şi propagarea curentelor pretinse naţionaliste care, sub firma chenăruită cu tricolor, ascund interesele de tarabă ale unor alcătuiri cari au monopolizat abuziv puterea, au periferizat cultul interesului general şi au măcinat la moara iudeo-masoneriei crezul românismului integral.

Dintotdeauna, pentru marea gloată anonimă ca şi pentru cei cari n-au adâncit niciodată realităţile vieţii noastre publice, s-a făcut o politică «naţionalistă» în ţara românească. De totdeauna au existat legi «naţionaliste», presă «naţionalistă», instituţii «patriotice» şi mai cu deosebire partidele politice ale căror titulaturi începeau sau sfârşeau, aproape fără excepţie, cu termenul «naţional».

Link: http://ro.altermedia.info/cultura/vasile-marin-osta-unei-credine_4283.htmCitește mai mult »

26 iunie: Ziua Drapelului National al Romaniei


Ziua Drapelului National al Romaniei

Steagul naţional al României este un tricolor cu benzi verticale roşu, galben şi albastru, ce are o proporţie de 2:3 între lăţime şi lungime.

Aceste culori se crede că au fost folosite încă din timpuri străvechi ale istoriei românilor, fiind preluate de mişcarea paşoptistă.

Steagul actual a fost însă adoptat abia la 27 decembrie 1989, steagul precedent având în plus stema României comuniste în centru. În timpul Revoluţia română din 1989 se puteau vedea multe steaguri cu emblema comunistă tăiată; guvernele de după Revoluţie au stabilit să nu adauge nici o stemă în centru, ajungându-se astfel la acelaşi steag care a fost folosit şi în timpul Regatului României (1881-1947).

Steagul este similar cu cel al Republicii Moldova, care are însă o stemă în centru. Este, de asemenea, foarte asemănător cu drapelele Andorrei şi Ciadului, dar evident nu are nici o legătură cu acestea. În special asemănarea cu steagul Ciadului, care la fel ca steagul României nu are o stemă, a stârnit discuţii la nivel internaţional.