VASILE MARIN. OSTAŞ UNEI CREDINŢE


de Radu Mihai CRIŞAN, doctor în economie – specializarea Istoria gândirii economice

(Testamentul politic al lui Vasile Marin , redactat cu înseşi cuvintele acestuia, prin asamblare logică de idei citate – pentru fluidizarea lecturii, fără ghilimele – din scrierea: «Crez de generaţie»)

Extras din MOŢA ŞI MARIN. TESTAMENTELE LOR POLITICE, Editura Cartea Universitară, Bucureşti, 2006, ISBN (10) 973-731-359-3; ISBN (13) 978-973-731-359-0, cu acordul autorului care a declarat aceasta lucrare domeniu public.

Motto: Formula mântuirii noastre este frontul elitei de suflet, de minte şi de simţire a naţiei româneşti. Credem în virtuţile neamului nostru şi în învierea lui. (Vasile MARIN)

Vmarin.jpgRomâne – Harnice căutător de lumină,

Naţionalismul este o politică de afirmaţie a naţiei respective. El promovează spiritul naţional înaintea celui cetăţenesc, condiţionează de primatul naţional toate celelalte rosturi sociale.

Rosturile lui trebuie concretizate într-un stat naţional, care să nu fie la dispoziţia cetăţenilor. Ci să fie un stat de prestigiu, cu misiune istorică, culturală, civilizatoare.

Prin mistica naţională se creiază un om desfăcut de abjectul materialism al epocii, se dezghiocează omul de aderenţele epocii actuale şi se face şcoala permanenţelor eroice.
Astfel, naţionalismul formează omul virtuţilor cardinale: erou, preot, ascet, corectitudine, ostaş. De aceea, naţionalismul concepe societatea ca pe o mare armată, cu o ierarhie spirituală şi o conducere adecvată.

Naţionalistul este un ostaş în slujba unei credinţe. Acţiunile lui sunt subordonate interesului patriei. El se comportă ca şi cum ar face-o într-un război pe care îl poartă naţiunea lui. Esenţialul este spiritul de jertfă.

Naţionalismul nostru are un conţinut social. Nu împarte pe profitori în Români şi neromâni. Nu-i tolerează pe cei dintâi ca şi pe cei de-ai doilea. Uneori este chiar mai temut adversar al celor dintâi, cari, subjugaţi intereselor lor şi deservind interesele patriei, comit un act de înaltă trădare.

Democraţia, reprezentată prin instrumentele ei, partidele, nu poate subscrie la promovarea unei politice naţionaliste, fără ca prin aceasta să nu-şi semneze propria sa sentinţă de moarte. Democraţie care a înregistrat, în sinistrul său bilanţ, falsificarea sensului istoric al naţiei acesteia, care a întreţinut existenţa unui stat parazitar – din ale cărui instituţiuni şi-a confecţionat instrumente de subjugare a naţiei –, care, pentru a-şi păstra poziţiile, nu s-a dat înlături de a comite crime peste crime, deslănţuind prigoană fără precedent împotriva organizaţiilor de luptă ale naţionalismului. Democraţia aceasta care-şi maschează turpitudinile cu formule perimate scoase din muzeul patologic al revoluţiei franceze.

Majoritatea vizirilor puşi în slujba internaţionalei s-au pronunţat categoric împotriva unei politici pur naţionaliste.

Fiece baracă, cu pretenţii de partid, se simte îndatorată să dea reprezentaţie «naţională» la umbra tricolorului trivializat.

Sub oblăduirea acestor conducători se agită şi se întreţine o activitate «naţionalistă», a cărei cea mai dintâi însuşire este larma şi-al cărei ultim scop rămâne diversiunea. Diversiune cultivată cu osebită grijă din interior şi meşteşugit regisată şi exploatată în afară.

Acesta este tabloul politic al ţării româneşti în momentul de faţă: de o parte lupta fără cruţare pentru îngenuncherea şi stâlcirea acţiunii naţionaliste, pe de altă parte, sub ocrotirea autorităţilor statale, desvoltarea şi propagarea curentelor pretinse naţionaliste care, sub firma chenăruită cu tricolor, ascund interesele de tarabă ale unor alcătuiri cari au monopolizat abuziv puterea, au periferizat cultul interesului general şi au măcinat la moara iudeo-masoneriei crezul românismului integral.

Dintotdeauna, pentru marea gloată anonimă ca şi pentru cei cari n-au adâncit niciodată realităţile vieţii noastre publice, s-a făcut o politică «naţionalistă» în ţara românească. De totdeauna au existat legi «naţionaliste», presă «naţionalistă», instituţii «patriotice» şi mai cu deosebire partidele politice ale căror titulaturi începeau sau sfârşeau, aproape fără excepţie, cu termenul «naţional».

Link: http://ro.altermedia.info/cultura/vasile-marin-osta-unei-credine_4283.htm 

De la începuturile acestui pretins stat românesc, căruia noi i-am tăgăduit existenţa firească [1], viaţa publică a ţării a fost regisată de naţionalismul caragialesc [2].

[1] Întrucât Constituţia noastră trebuia să fie isvorâtă din necesităţile noastre organice, iar formele care se concretizează în Constituţie n-au fost ale noastre, deoarece Constituţia noastră a fost copiată literă cu literă după cea belgiană, forme care acolo sau în Franţa erau lucru firesc, dar la noi nu erau lucru firesc, pentru că ceea ce constituie firescul la o naţiune nu este firesc şi la celelalte.Aşa se face că, axat pe o Constituţie copiată în literă din Apus, ale cărei articole fundamentale încep cu: «toţi cetăţenii, fără deosebire de origine etnică, de limbă sau de religie, se bucură de…» etc., etc., statul actual nu a reprezentat decât o expresie juridică în ordinea internaţională şi, de-aceea, nici nu a putut promova o cultură românească.Cultura aceasta, multă-puţină câtă există, n-a fost decât exprimarea nesistematizată şi neordonată printr-o politică de stat a naţiunii care, fie fie sub forma artei populare, fie prin arta unor Eminescu, Creangă sau Coşbuc, şi-a dat curs liber geniului propriu.În statul actual nu identificăm o cultură românească.

În universităţile româneşti toate disciplinele care se predau stau sub egida culturilor străine; profesorii noştri, în majoritatea cazurilor, acolo s-au format – mai propriu zis s-au deformat –, acolo şi-au însuşit ideaţia respectivă, iar studenţii români merg şi azi de se adapă numai la izvoarele culturilor străine.

Ateneul Român se împăunează cu numele conferenţiarilor streini; Teatrul Naţional joacă piesele streinătăţii, iar la Opera Română se aud acordurile aceloraşi Verdi, Gounod sau Wagner, pentru că muzica românească cultă o face evreul Stan Golestan, cu «sentimente româneşti» dar cu sediu permanent la Paris.

De opera «culturală» îndeplinită de Societatea de Radio şi de diferite alte fundaţii nici nu mai vorbim, pentru că de-acolo naţiunea poate aştepta orice, numai operă de popularizare a creaţiilor româneşti nu.

Acesta este bilanţul, tristul bilanţ. Şi este în firea lucrurilor să se petreacă astfel.

Cu o ideologie democratică, esenţialmente materialistă, laicizat în sensul cel mai masonic al cuvântului, fără o politică naţională (pe care, de-altfel, îmbâcsit cum este de minoritari, nici n-ar putea-o avea – politica naţionalităţilor încadrate unui stat care nu este expresiunea firească a fiinţei lor istorice şi etnice nu poate fi alta decât politica democratică. Pentru că nu există instrument mai puternic de disolvare a unui stat ca democraţia. Concepută numeric şi cantitativ, abstractizând etnicul, uniformizând specificul pe temeiul universalităţii omului, democraţia este regimul ideal al internaţionalismului. Chiar nu se constată de nimeni bucuria minoritarilor de câte ori, de la locuri de presupusă răspundere, se agită flamura principiilor scoase din muzeul patologic al revoluţiei de la 1789? Pentru cine se lucrează în numele acestei sacre democraţii? Cui prodest?), statul român a rămas la remorca culturilor streine. Şi a socotit că şi-a îndeplinit misiunea faţă de naţiune dacă ne-a hărăzit cu trenuri, cu tramvaie, cu telefoane, în cele din urmă chiar cu radio sau bloc-haus-uri americane. Dar acestea sunt elemente de civilizaţie pe care le întâlnim oriunde, la Buenos Aires ca şi în Kamciatka. Cultura a rămas undeva afară, la uşe, ca o cenuşereasă neocrotită şi nedorită de nimeni. Statul, în speţă statul clanurilor politice, nu a avut o politică a culturii pentru că nu a avut o politică naţională. Geniul rasei, în sporadicele manifestări de cultură, a rămas să se manifeste ca şi mai înainte, numai în păturile neoficiale ale naţiunii. Şi aşa se explică cum cultura noastră se reduce numai la creaţiile străvechi ale geniului popular – ceramică, poezie, basm, cântece, ţesături –, la naivele cronici din vremea voivozilor, la tiparniţa mânăstirească, acolo unde s-au pus bazele acestei reduse culturi româneşti, de unde reese dreptatea afirmaţiei lui Spengler că «religiozitatea este de esenţa culturii, ireligiozitatea de esenţa civilizaţiei», iar mai târziu la câţiva cercetători mai de seamă ai istoriei naţionale şi la opera genială a literaturii lui Eminescu sau Creangă.

Foarte lămurit: dacă pentru cultură, caracteristica esenţială a fiinţei sale este specificitatea geniului local care a zămislit-o, pentru civilizaţie elementul care-o identifică stă tocmai în internaţionalitatea modului de manifestare, întrucât presupune circulaţia de valori materiale fungibile, necesare şi utilizabile în orice timp, în orice loc şi de către oricine. Homer, Dante, Shakespeare sunt culmi de cultură universală în măsura în care rămân reprezentanţii cei mai autentici ai geniului grec, italian sau anglo-saxon. Elementele de confort ale civilizaţiei – materialistă în esenţa ei – nu pot fi determinate în spaţiu. Produsele ştiinţei aplicate, ziarul, cinematograful, trenul sau avionul sunt elemente de civilizaţie actuale şi nespecifice pe cari pot să şi le însuşească în mod egal popoare de înaltă cultură, ca Franţa, Italia etc., dar şi triburile abisiniene şi republicile negre ale Americii.

Pe linia culturii, popoarele se diferenţiază într-o nobilă emulaţie şi armonia universală reese tocmai din acordul tonurilor diferite; pe linia civilizaţiei, statele şi naţiunile se confundă într-o masă cenuşie, uniformă, care seamănă foarte mult a moarte şi desfiinţare.

Pentru aceasta nu va fi niciodată pace între naţionalismul propovăduitor de cultură şi socialismul predicator de civilizaţie. Regimul ideal al civilizaţiei este democraţia socializantă; regimul propriu culturii este statul naţional. Între concepţia: naţiune de sine stătătoare, creatoare de cultură, şi concepţia turmă universală condusă doar de apetituri ce se cer satisfăcute, va sta deschisă veşnic o prăpastie.

Aşadar, naţiune-stat-cultură, iată fundamentele pe care trebuie să se întemeieze fenomenul românesc.

vasile-marin1.jpg
 

Tabăra Hotarele. Dr. Vasile Marin în faţa postului de comandă[2] Naţionalismul teoretizat de «Vocea Patriotului Naţionale», redactat de junele Rică Venturiano pentru educaţia politică a mulţimii, ai cărei autentici reprezentanţi sunt Nae Ipingescu şi Jupân Dumitrache Titircă-Inimă-Rea, realizat pe teren economic în societatea enciclopedică cooperativă «Aurora Economică Română» a lui Caţavencu şi difuzat în toate straturile sociale de partidul «x…naţional», al cărui reprezentant la guvern este Fănică Tipătescu şi-al cărui «ales» în adunarea populară este…«onorabilul, stemabilul, Agamiţă Dandanache, cu familie de la patuzsopt în toate Camerele».

Numai că astăzi, naivitatea lui Jupân Dumitrache este înlocuită cu rea credinţă de către elucubraţiile junelui Rică, transformată de publicistul «naţionalist» în dogmă de şantaj şi trafic de influenţă, iar partidul conului Zaharia Trahanache, o vastă asociaţie de exploatare a averilor publice şi şcoală de înaltă imoralitate, aservind intereselor particulare marile interese de neam şi acoperind cu pavăza tricoloră a «naţionalismului» toate faptele câte contrazic dezvoltarea firească, autentică, românească, a acestui neam.

Prin jocul unui calcul care n-a dat niciodată greş, asociaţiile de exploatare a avutului obştesc, care sunt partidele, au înţeles de la începuturile aşa zisei noastre vieţi de stat să-şi făţuiască activitatea cu poleială naţionalistă. Create sub impulsul marilor curente şi reforme ale Apusului zguduit de catastrofa socială şi morală care a fost marea revoluţie de la 1789, partidele politice româneşti, rezultate ale împerecherii dintre masonerie şi democraţia străină de realităţile noastre, au fost nevoite, sub presiunea unor curente de care nu puteau să nu ţie seamă, să accepte să se transforme în organizaţiuni parţial «naţionale». Şi era firesc aceasta, într-o ţară care n-a cunoscut nici feudalism, nici burghezism, care n-a cunoscut comunismul de la 1848 şi nici influenţa nefastă a marilor capitaluri, ci, care, pe tot trecutul ei, de la cronicari, prin marii dascăli cărturari şi până la Mihai Eminescu, a cunoscut o singură realitate: naţionalitatea.

În numele acestei naţionalităţi, valoare permanentă în rezolvarea equaţiei româneşti în cadrul european sau mondial, s-a mişcat totul în ţara aceasta. Constrânse deci au fost, la rândul lor, şi partidele să se înjghebeze şi să ţină seama, vom vedea că numai aparent, de considerentul primatului naţional.

Aşa, partidul paşoptist, mason, democrat şi universalist al lui Ion Brătianu şi C.A. Rosetti, partidul liberal (roşu), s-a transformat forţat de împrejurări în partid «naţional-liberal», şi tot astfel, cincizeci de ani mai târziu, sub porunca aceleiaşi realităţi, partidul internaţional, narodnicist, marxist, democrat şi iudaizat al ţarănismului, a devenit partidul «naţional-ţărănesc».

Dar a confunda firma cu conţinutul, nu este o însuşire a noastră.

Ce reprezintă «naţionalismul» partidelor? Un atribut formal: atât şi nimic altceva. Răspunsul la problema pusă de noi îl vom trage dintr-o serie de întrebări.

Iată-le: cu cât au contribuit partidele «naţionale» la crearea unui stat naţional românesc? Care este sensul de viaţă naţională în care au îndrumat spiritul şi vieaţa acestei ţări? Cât au contribuit la tălmăcirea potenţialelor materiale, spirituale şi morale ale ţării în valori real-naţionale?

În afară de treburile sale, ale familiei sale şi ale protejaţilor din preajmă, nici un om politic din orice partid ar fi el, nu se mai gândeşte la treburile obşteşti. Dincolo de interesele particulare, nu se mai găseşte nimic pentru interesele celor mulţi şi însetaţi de dreptate.

Pleava politicianistă, odată ajunsă la putere, se aşează pe jaf. Şi pentru aceasta nu cruţă nimic: corupe Justiţia, terfeleşte Oştirea, ticăloşeşte Administraţia, înjoseşte Biserica, degradează Şcoala [3].

[3] Consecinţă a acestei degradări există studenţimea anonimă, indiferentă şi pasivistă la orice manifestare a instinctului naţional, masa gregară cu preocupări în exclusivitate alimentare, către care se îndreaptă, interesat, toată simpatia autorităţilor de orice fel, universitare sau administrative.Alcătuită din cohorta aspiranţilor la funcţii bugetare, către această studenţime se întind mrejele tuturor sirenelor politice, pentru că prin ajutorul ei se satisfac o serie de interese, precis delimitate: a) se promovează cantitativ elemente mediocre şi docile pentru cadrele statului nefiresc de astăzi; b) apreciată numeric această studenţime oficializată este transformată într-un fel de clocitoare model din a cărei producţie partidele de guvernământ, pe rând, îşi vor recruta o clientelă desvoltată; c) interpretată în exclusivitate cantitativ, această masă studenţească serveşte ca argument ori de câte ori, pentru zăpăcirea opiniei cinstite a ţării, se aruncă de sus de la tribună formula statului cultural; d) în sfârşit, în largă măsură, către aceeaşi studenţime se îndreaptă, discret şi remuneratoriu, solicitudinea Poliţiei şi a Siguranţei, care îşi recrutează de aci agenţi, cozi de topor.Iată în linii largi cum se aşează problema unei bune părţi din studenţime, a acelei studenţimi care şi-a făcut din viaţa universitară un coridor către o profesie, pentru ca, mai târziu, pe baza diplomelor obţinute, să bată la uşile mandarinatului bugetar, şi odată instalarea în funcţii realizată, prin protecţia obligatorie a politicii, să împânzească ţara cu o serie de oameni «cumsecade» şi «cuminţi», zeloşi gardieni ai actualelor aşezări, fie că sunt doctori sau avocaţi, profesori sau ingineri şi, mai cu vremea (de ce nu?), Secretari şi Subsecretari de stat, conducători ai instituţiilor de care depinde soarta acestui neam.Acestei studenţimi şi oamenilor eşiţi din rândurile ei îi datorăm, în cea mai largă măsură, nenorocita situaţie de astăzi a ţării şi a Statului.

Graţie acestor produse în serie eşite din fabrica de diplome care a fost până acum universitatea românească, conştiinţa naţională românească este atât de minoră şi forţele potrivnice românismului atât de desvoltate.

Prin intermediul acestei studenţimi, statul român a fost pus la dispoziţia exclusivă a partidelor, cultura românească mediocrizată şi transformată în capitol bugetar, civilizaţia românească o vorbă-n vânt şi Biserica românească, creştină ortodoxă, îngenuncheată şi neputincioasă în faţa ofensivei din ce în ce mai înverşunate a sectelor.

Acestei mase studenţeşti de totdeauna, lipsite de conştiinţă naţională şi dispreţuitoare de jertfă pentru binele public, cât şi conducătorilor eşiţi din sânul ei, îi datorăm procentul celor 60% analfabeţi, vieaţa de cavernă a ţărănimii româneşti, pauperizată şi decimată de alcoolism şi de tot cortegiul boalelor sociale, anarhia şi dezmăţul vieţii noastre colective, prezenţa milioanelor de venetici care secătuiesc avuţiile naţionale, pe scurt, existenţa unui stat fără forţă înlăuntru şi fără prestigiu în afară.

Şi nu ne lasă indiferenţi nici inexistenţa unei conştiinţe naţionale în corpul profesorilor universitari români. Profesori, unii pe merit promovaţi, alţii, cei mai numeroşi, improvizaţi la catedră pe consideraţiuni politice şi matrimoniale, – lipsiţi adesea de sentimentul demnităţii profesionale, umili şi devotaţi slujitori ai stindardelor de partid cu perspective de guvernământ, secătuiţi de sentimentul cel mai profund al omului modern, simţul de răspundere pentru destinele naţiei sale.

Îngrijoraţi de soarta neamului românesc, considerăm că se impune, pentru viitorul acestui neam, un protecţionism cultural, prin crearea de medii prielnice dezvoltării pe cale organică a însuşirilor latente care zac în minunatul nostru popor, dar care, prin vitregia sorţii istorice, n-au avut până acum câmp de manifestare.

Nimeni şi nimic nu mai rămâne neatins de noroiul politicianist [4].

[4] Este copleşită ţara noastră de politicianită şi politicianism, este supraglomerată de personal politic încadrat ţarcurile de interese care se numesc partidele, de pe urma acţiunii cărora se fracţionează totul naţional şi se întârzie realizarea misiunii istorice la care neamul acesta are dreptul să năzuiască, dar a fost şi este complet lipsită ţara de o reală, autentică, politică de stat (pentru că o aproximativă administrare naţională nu defineşte pecetea unei guvernări, iar statul se găseşte profund viciat în structura sa, dezaxat în funcţiile sale esenţiale, din lipsa unei guvernări autentice, împiedicată în realizare de o pletoră de politicaştri cari în slujba coteriilor din care făceau parte au militat o diversitate de «politici», ignorând constant o singură politică, aceea care era reclamată de interesele permanente ale Statului românesc). Politicienii români, de dincolo şi de dincoace de munţi, înfeudaţi intereselor de clan regionale sau regnicolore, lipsiţi de perspectiva istoriei şi fără sentimentul duratei, bâiguind formule străine de realităţile româneşti, papagali becisnici ai unei democraţii antinaţionale, şi-au făcut un merit din a debita cupletul cetăţenilor cu drepturi egale indiferent de origine, limbă şi religie, au transformat în dogmă politica provizoratului şi nu şi-au întins mâinile pentru a se uni într-o acţiune constructivă, decât atunci când acestea au fost ferecate cu lanţurile de aur, confecţionate din moneta blestemată a grofului iudeo-maghiar.vasile-marin.jpg

Ţărănimea, înşelată pe rând de partide care îi promiteau marea cu sarea, a fost adusă în sapă de lemn; negustorii şi funcţionarii de la oraşe au devenit muritori de foame; iar cărturarii, purtaţi încoace şi-ncolo prin toate partidele, ca frunzele în vânt, au ajuns să trăiască de pe o zi pe alta.

Ca o pecingine răul a cuprins trupul ţării, acelaş vaet se-nalţă de pretutindeni.

În vremea aceasta, în goana după voturi şi carteluri care să le dea majorităţi afone şi ridicule, guvernele partidelor democrate au abdicat la rând de la îndatorirea lor cea mai dintâi: afirmarea cu orice preţ a prestigiului Statului naţional.

În goana după voturi şi popularitate, slujbaşii români au fost obligaţi să vorbească «domnilor minoritari» în limba acestora, iar Statul, care este în primul rând o forţă organizată, străbătută de un singur curent, a capitulat pentru a salva interesele partidelor respective (Cârdăşia dintre partidele noastre democrate şi blocul de voturi maghiaro-evreo-săseşti în preajma alegerilor constituie dovada cea mai evidentă.)

În loc să contribuie la stăvilirea forţei economice a minoritarilor, prin încurajarea şi punerea la dispoziţie de credit numai producătorilor români, Statul democrat, condus de miniştri cu rentabile portofolii în consiliile de administraţie ale întreprinderilor străine, încurajează pe de o parte agresivitatea naţională a minoritarilor, punând în inferioritate vădită organele sale reprezentative, iar pe de altă parte, aduce apă la moară aceloraşi întreprinderi, furnizându-le din buget o masă de consumatori sociali, tragic încadraţi de legea de alarmă a salariilor.

Ţara, încovoiată sub povara grijilor, aşteaptă leacul îndreptărilor. Însă, conduşi de interesele de toate zilele, cetăţenii au o miopie explicabilă în materie de interes general. De aceea, secretul unei doctrine sociale stă în a pune în uimire, prin realizări posibile, societatea respectivă, căreia îi cere sufragiile. Dar o naţiune nu poate trăi prin azi sau mâine. Ea îşi creează un destin de durată, se realizează în timp şi spaţiu.

«Vrem dreptate, pâine, pace,
Pentru Neamul românesc!»…

Nu vă lăsaţi înşelaţi de speranţe, oricât de colorate s-ar prezenta, şi nu vă plecaţi urechea la şoapte binevoitoare, orideunde ar veni ele. Faceţi-vă datoria şi numai datoria. Dezvoltarea virtuţilor cardinale în om, aceasta este rostul şi fiinţa naţionalismului nostru.

Nu aveţi decât o singură misiune: aceea de a impune pe scena istoriei naţionale pe toţi aceia cari au întrupat lupta, jertfa şi eroismul în slujba cauzei naţionale şi creştine.

Din conducători trebuie să dispară instinctul de acaparare şi dorinţa de a se bucura de bunurile pământeşti. Un stat nu se poate întemeia pe etica îmbuibaţilor.

Române,

Pune fapta înaintea vorbei; cere mai întâiu împlinirea datoriei şi apoi răsplata; iar în locul lozincei politicei de partid care practică «totul pentru tine, nimic pentru Ţară», aşează deviza «totul pentru Ţară, nimic pentru tine»!

Nu dezerta! Pentru că dezertare se chiamă a te integra intr-o viaţă artificială în slujba instinctului de parvenire. Nu tânji după vieaţa infernală a plăcerilor materiale care-ţi torturează imaginaţia, îţi perverteşte fiinţa şi te îndepărtează de la împlinirea datoriei faţă de ai tăi şi neam. Viaţa aceasta nu e firească, ne-au confecţionat-o străinii de sângele şi de idealurile noastre. Ea este pânza de paianjen pe care o ţes duşmanii neamului pentru ca să te paralizeze. Să ştii că betonul armat al palatelor ce se ridică în pădure este frământat cu toată sudoarea neamului tău şi tot luxul ofensator care circulă pe stradă şi în locuri de petrecere se face prin exploatarea muncii şi a producţiei neamului tău. Să mai ştii că în vreme ce în centrul oraşului înstrăinat chiuie drăcesc răsfăţul, la margine, în mahalalele care adăpostesc muncitorii adevăraţi, fraţi de-ai tăi veniţi de pe la sate, se sbate în mizerie neagră o lume întreagă.

Nu să ajungi «puternic» te pregăteşte, ci drept. Nu pentru binele tău să lupţi şi să munceşti, ci pentru binele şi salvarea neamului tău, în serviciul comandat al cauzei naţionale. Aceasta-nseamnă trezirea conştiinţei româneşti şi creştine la adevărata ei vieaţă.

Formula mântuirii noastre este frontul elitei de suflet, de minte şi de simţire a naţiei româneşti. Oamenii care n-au cunoscut decât împlinirea datoriei şi suferinţa; cari au învăţat, au răbdat şi au luptat; cari n-au cunoscut gustul sucului bugetar şi n-au servit de unealtă nimănui; cari au urmat un singur drapel: idealul; cari s-au hrănit cu o singură pâine: jertfa; au slujit un singur stăpân: neamul.

Această elită are o credinţă, o serveşte cu jertfă şi o împlineşte cu riscul vieţii însăşi.

Ea a ars de mult pe rugul credinţei într-o Românie puternică, unificată «în cuget şi-n simţiri» şi-într-un Stat românesc, suveran deplin pe aşezările sale, tablele blestemate ale democraţiei internaţionale şi cărţile mincinoase ale umanitarismului interesat [5].

[5] Căci, simplu spus, ce este un popor? O mai mare adunare de oameni care au aceeaşi origină, care mărturisesc aceleaşi credinţe religioase uneori, care se aşează pe un teritoriu determinat pe care şi-l caută în cursul istoriei şi pe care la un moment dat şi-l precizează, care vorbesc aceeaşi limbă şi care sunt agitaţi de aceeaşi metafizică spirituală.

În momentul în care ia cunoştinţă de forţa lui, în momentul când şi-a precizat o poziţie de viaţă în raport cu el însuşi şi în raport cu celelalte popoare, în momentul în care a luat cunoştinţă de el însuşi, acest popor se transformă într-o naţiune.

Pentru ca o naţiune să pătrundă în vieaţă, să ia contact cu celelalte naţiuni care o înconjoară, pentru ca ea să-şi valideze şi în afară, nu numai înlăuntru, forţa ei de existenţă, puterea ei de expansiune, puterea de creaţiune, ea trebuie să se transforme într-un stat. Şi-atunci pot înscrie evoluţiunea normală: de la popor, la naţiune, la stat, este acelaş fir conducător.

Acum vă veţi gândi fiecare că s-ar putea, cel puţin aşa se spune şi au pretenţiunea unii că simt, că în afară de naţiune mai poate exista un alt lucru, pare-se mai mare, adică omenirea. Socialiştii îi zic umanitate, ca şi utopiştii cu ideologiile aşa zise de stânga.

Domnilor, o naţiune este o realitate propriu-zisă şi o dovedim. Dar, ce este omenirea? Ce este această umanitate?

O naţiune creiază o cultură, o naţiune – cum spunea profesorul Nae Ionescu, căutând să determine caracterul naţiunii – face un război, o naţiune creiază, în legătură cu celelalte, o stare de vieaţă personală.

Dar umanitatea? Are ea vreun scop constructiv? Există în cadrul umanităţii aceeaşi voinţă, aceleaşi dorinţe, aceleaşi realizări ca în cadrul naţiunilor? Realizează această umanitate, pe care trebuie să o concepem printr-un cuvânt abstract, ceva etern, durabil şi pe care să putem pune la un moment dat mâna, să zicem: iată o creaţie a umanităţii?

Naţiunile în cadrul acestei generalităţi, acestei abstracţiuni, pot fi elemente perfect viabile pe care le înţelegem şi le vedem cu toţii. Umanitatea o concepem , o stare cu natură specială, dar din ea nu se desface nimic concret, nu mai putem controla, nu poate fi un organism precis.

Când în ideologie ne bazăm pe elemente fundamentale: naţiunea (în opoziţie cu alţii care bazează concepţia lor pe un element care scapă controlului, un element proteic care se chiamă omenirea), noi ne întemeem pe ceva organizat, iar alţii sunt într-un vag pe care vor să-l facă să existe şi pe care fiinţa noastră morală şi fizică îl refuză.

Deloc întâmplător, Evreii predică peste tot internaţionalismul şi ireligiozitatea. Ireductibili tradiţionalişti când este vorba de neamul lor, de Sinagoga lor. Dizolvanţi, antitradiţionalişti, campioni înverşunaţi ai ateismului şi internaţionalismului, când se pune chestiunea naţionalismului celorlalte neamuri.

Întru mărirea şi salvarea neamului lor, găsesc şi mijloacele pentru excitarea naţionalismului propriu şi pe cele pentru combaterea celorlalte naţionalisme. Apropo, între altele, oare de ce Banca şi Partidele sunt în corelaţie strânsă – cum au decăzut băncile, decade democraţia?…

Se desfiinţează de aici înainte omul creat de sistemul raţionalist al «scopului scuză mijloacele», se desfiinţează omul care crede că pentru reuşita lui în vieaţă are nevoie de victime în dreapta şi-n stânga. Nu!

În conducerea de mâine a statului naţional-creştin-românesc această valoare a eticului va constitui fundamentul pe care se va aşeza acest stat [6].

[6] Noi credem în valoarea etică a forţei. Statului zis de drept, care permite joc liber egoismului interesat al individului sporadic, noi îi opunem Statul etic, clădit pe legalitatea moralităţii, înlăuntrul căruia nu-şi găsesc armonizări şi justificări decât aspiraţiile şi interesele colectivităţii naţionale. Înlăturăm cu dispreţ stârvul statului demo-liberal, pentru ca să proclamăm în locul lui nu un stat ocrotitor al intereselor de clanuri, ci un Stat fecundat de principiul autorităţii morale, înlăuntrul căruia să se realizeze maxima dezvoltare a naţiunii întregi.

În lupta noastră vom desfiinţa zeflemeaua lichelei publice şi scepticismul invalizilor intelectual. Amatorii de diversiune în vieaţa publică să se retragă în vizuini cât mai degrabă. Ţara românească are nevoie de oameni tragici şi sintetici, apologeţii unei singure ideologii: Fapta (Fără însă a dispreţui măcar o singură clipă importanţa gândirii: Nu o negare a intelectualităţii, ci o potenţare a ei, în sensul virilizării sale. O integrare a intelectualismului în lumea românească. Scoaterea intelectualului din situaţia de a se contempla într-o continuă autoadmiraţie; şi aşezarea lui printre valorile permanente şi creatoare ale naţiei. Aceasta-i voinţa noastră.).

Atâta valoare i se poate presupune cuiva, câtă înălţime atinge idealul pe care îl militează.

Noi urmărim reforma spirituală a omului în linia revenirii omului nostru românesc la fiinţa lui firească.

Revenirea la virtuţile noastre strămoşeşti care au fost înăbuşite, au fost date la o parte de către o anumită formă de vieaţă care nu ne era proprie. Atunci naţionalismul capătă un aspect de spiritualitate pură care îl ridică dincolo de lutul care îl poartă pe el. Noi nu plecăm de la postulatul marxist: pâine şi pâine şi pâine, acest mod de a băga în mintea unui om ceva care să-l asmuţe şi să-i aţâţe ura. Noi îl ridicăm, fără să ignorăm pâinea, îl ridicăm la înălţimea unde un om trebuie situat.

Şi suntem conştienţi că istoria nu se scrie cu pana muiată în cerneală de roze, iar drumul victoriei mari nu duce, niciodată, pe sub arcade înghirlandate. Nu! Nu urmăm calea oportunismului; nu ne înfeudăm partidelor distribuitoare de favoruri şi înălţări; nu facem cor într-un dulce umanitarism cu toţi străinii de sufletul nostru.

Credem în virtuţile neamului nostru şi în învierea lui; nu ne intimidăm de nimic şi, cu jertfa vieţii, suntem hotărâţi să ducem până la capăt lupta pentru idealurile noastre, idealurile Neamului!

AŞA SĂ NE AJUTE DUMNEZEU!


BIBLIOGRAFIE

1. Vasile MARIN, CREZ DE GENERAŢIE, Ediţia a IV-a (Reimprimare după ediţia a II-a), cu un adaos: BIOGRAFIA de Mihail Polihroniade, Colecţia Europa, München, 1977

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s