1 DECEMBRIE


Autor: Prof. Univ. Dr. Viorica Moisuc

Marele act al Unirii din 1918 a fost încununarea unui proces istoric îndelungat, încununarea drumului secular al românilor spre statul lor unitar. Demonstrarea posibilitătilor formării acestuia o făcuse Mihai Viteazul la 1600; de aceea în toate momentele majore care au marcat drumul început atunci si finalizat în 1918, figura marelui domn va fi adusă în memoria contemporanilor ca o pildă si un îndemn. Iată un fragment din Proclamatia către Poporul Român a Regelui Ferdinand din 15 august 1916, ziua intrării României în primul război mondial: „Înaintasii nostri au reusit să întemeieze Statul Român prin Unirea Principatelor, prin Războiul Independentei, prin munca lor neobosită pentru renasterea natională. Astăzi ne revine nouă să întregim opera lor, închegînd, pentru totdeauna, ceea ce Mihai Viteazul a înfăptuit numai pentru o clipă, Unirea românilor de pe cele două părti ale Carpatilor“. Cu imaginea marelui strămos în minte, românii vor uni cu Tara, în 1918, Basarabia, Bucovina, Transilvania, Banatul, Crisana si Maramuresul.
Răspunsul la întrebarea „Cine a realizat Statul national român?“ se poate da usor : Poporul Român. Cîti români au pierit pentru acest ideal? – este o întrebare la care nu se poate răspunde deplin. Stim cîteva cifre: 40.000 de români asasinati de unguri la 1848-1849 în Transilvania, pentru că s-au opus înglobării acesteia în Ungaria; peste 11.000 de români morti si răniti pe cîmpurile de luptă din Bulgaria la 1877-1878; peste 800.000 de români morti în primul război mondial; alte zeci de mii care au suferit în temnitele austriece, maghiare, rusesti, în Siberia. Toti sînt eroi ai Neamului si merită deopotrivă recunostinta noastră. Marea majoritate erau reprezentanti ai tărănimii, clasă socială care a dus greul înfăptuirii idealului national. Trebuie spus că lupta Poporului Român nu ar fi dus la nimic dacă acesta nu ar fi beneficiat, mai ales în momentele de cumpănă, de o clasă politică formată, în mare parte, din oameni nu doar cu sentimente patriotice, ci si cu o vie inteligentă, capabili să găsească mereu căile si metodele optime. Printre acestia, pentru primul război mondial, trebuie mentionati: Regele Ferdinand, Regina Maria, Nicolae Iorga, Ion I.C. Brătianu, Take Ionescu, Octavian Goga, Iuliu Maniu, Vaida Voevod, Gheorghe Pop de Băsesti, Vasile Goldis, Ion Inculet, Pan Halippa, Ion Nistor, Iancu Flondor,  înaltii ofiteri Prezan, Averescu, Grigorescu, Antonescu si multi altii. Si trebuie mentionate cele 3 institutii care au pregătit si au înfăptuit Unirea: Scoala, Biserica Ortodoxă si cea Unită cu Roma, Armata. S-a dovedit, în timpul acestui război, ce rol major poate avea intelectualitatea în salvarea unui neam. Iată exemplul cel mai edificator: după ce-i pregătise sufleteste pe români pentru luptă si jertfă, fără de care nu s-ar fi putut forma Statul român unitar, Nicolae Iorga a găsit – în momentul cel mai dramatic al războiului, decembrie 1916 – cuvintele potrivite pentru renasterea sperantei, cuvinte rostite chiar la tribuna Parlamentului: „Vom fi iarăsi ce am fost, si încă mai mult decât atît!” Discursul, tipărit si răspîndit în transee, a fost citit de militari cu lacrimi în ochi si a determinat reînvierea încrederii lor în victorie. Soarta a făcut să avem, în acel moment, si prieteni: Franta, Marea Britanie, SUA, Italia, Rusia – care ne-au ajutat. Am avut parte si de un context international favorabil. Fără a uita aceste lucruri, de mentionat cu tărie este faptul că Unirea a fost o realizare proprie a Poporului Român. Pacea de la Paris a consfintit doar o realitate deja existentă – România Mare. Ce s-a întîmplat cu această tară, România Mare, în cei aproape 90 de ani de la formarea sa? Bîlbîielile lumii politice românesti, prea marea încredere în Aliati, din perioada interbelică, au dus la o minimă dezvoltare economică, la crearea unei forte armate insuficiente, la o politică externă care nu a reusit să asigure stabilitatea granitelor. Asaltului revizionist din exterior, al Ungariei, URSS-ului, Bulgariei, i s-a adăugat cel din interior, mai ales al minoritătii maghiare. Asa s-a ajuns la pierderile teritoriale din 1940: Basarabia si Nordul Bucovinei ocupate de URSS; Transilvania de Nord-Vest ocupată de Ungaria; sudul Dobrogei ocupat de Bulgaria. Toate aceste pierderi – nedrepte pentru români, atît din punct de vedere istoric, doar Poporul Român avînd spatiul de etnogeneză în teritoriile respective, cît si din punct de vedere demografic, românii fiind majoritari peste tot – au fost impuse de statele totalitariste, fie fasciste, fie cel comunist. Ocupantii s-au purtat cu sălbăticie în regiunile răpite: românii au fost maltratati, ucisi sau dusi în Siberia de către rusi; li s-au distrus casele si bisericile, au fost alungati de către maghiari, tot acestia fiind si autorii asasinatelor în massă de la Ip si Treznea – simbolul acestor martiri români poate fi luat Ioan Sălăjean, băietelul doar de 2 ani din Treznea, asasinat de unguri pentru că era român. Generalul erou Ion Antonescu a încercat, situîndu-se de partea Germaniei, să refacă România Mare; si pentru asta a murit ca un martir în 1946. Pacea de la Paris ne va reda Transilvania de Nord-Vest, dar nu si celelalte provincii pierdute în 1940. Astăzi, în 2006, Germania fascistă si Rusia bolsevică nu mai există. În locul lor există o Germanie democrată si o Rusie democrată. Cu toate acestea, urmările Pactului Ribbentrop-Molotov se păstrează. Este o anomalie a Istoriei, pe care oamenii politici de după 1990 fie nu s-au priceput să o rezolve, fie, mai grav, au dorit să o conserve în dauna intereselor Poporului Român, în fruntea acestor răuvoitori plasîndu-se doi presedinti: Ion Iliescu si Emil Constantinescu. Timpul, însă, se scurge totdeauna în favoarea împlinirii dezideratelor drepte ale popoarelor. La asemenea aniversări, cum este 1 Decembrie 1918, nu este de ajuns să rememorăm Istoria. Trebuie să ne întrebăm ce facem noi în raport cu ea.
Nicolae Iorga spunea în 1909: „Fiecare generatie poartă răspunderea menirii si a faptelor sale. Fiecare generatie e datoare, fată de cele care au fost înainte de dînsa, să ducă mai departe mostenirea lăsată de acestea si să o întărească“. Constatăm, usor, că generatia noastră, de la începutul secolului XXI, nu si-a îndeplinit datoria. Economia este într-o deplină degringoladă; cultura, învătămîntul, sănătatea sînt într-o cădere liberă; largi categorii sociale trăiesc în mizerie, în timp ce cîteva mii de îmbogătiti, prin hotie, conduc sfidător tara; din afară sîntem priviti cu dispret si adesea admonestati. La toate acestea se adaugă permanenta ofensivă antiromânească a liderilor minoritătii maghiare, doritori de autonomii si secesiuni; românii din Covasna si Harghita sînt supusi unui proces violent de deznationalizare; chiar monumentul simbol pentru ziua de astăzi, cel al lui Mihai Viteazul din Sfîntu Gheorghe, este „ajutat” să dispară de către un primar udemerist, aflat într-o permanentă luptă cu tot ce este românesc, începînd cu Steagul tării. Aflat la Putere din 1996, UDMR înaintează pas cu pas – beneficiind de condamnabila cîrdăsie a unor partide românesti – spre crearea unui Stat în Stat si ne amenintă mereu că, dacă nu-l vom accepta, va recurge la „solutia Kosovo”. De 1 Decembrie, să-i spunem clasei politice românesti că trebuie să se trezească, trebuie să apere tara pe care o conduce si împotriva inamicilor ei interni.
Astăzi, aflati la portile deschise ale Europei, să nu păsim dincolo de ele uitîndu-ne trecutul si datoria fată de acest trecut. Să-l luăm întreg cu noi, să-l cinstim, pentru că lumea ne va pretui si în functie de el; si avem a ne mîndri cu faptele înaintasilor. În momentul aniversar de azi, chemarea la solidaritate natională a tuturor românilor este cea mai importantă, urmînd îndemnul lui Nicolae Iorga: „Să nu ne îndusmănim niciodată, nici măcar pentru credintele care ne-ar fi mai sfinte si pentru interesele pe care le-am socoti mai legitime. Ce sînt toate aceste deosebiri trecătoare în lunga undă curgînd mai departe a vietii nationale?“.
Prof. univ. dr. Petre Turlea


După  88 de ani – semnificatia Marii Uniri este la fel de actuală (1)

Unde sîntem în noiembrie 2006?
După 88 de ani de cînd Generatia Marii Uniri a dat jertfa supremă pentru împlinirea  dorintei de veacuri a românilor de a se strînge laolaltă într-un singur stat  national, independent si suveran, după 88 de ani de cînd floarea tineretului român de pe ambele versante ale Carpatilor a luptat cu arma în mînă pentru eliberarea de sub ocupatia străină, a teritoriilor nationale, după 88 de ani de cînd elita intelectualitătii românesti din Bucovina si Basarabia, din Transilvania si Banat, din Vechiul Regat a sustinut răspicat în capitalele europene, în Statele Unite si Rusia caracterul imperativ al Unirii tuturor românilor cu România Liberă, după 88 de ani de cînd regii României, Ferdinand Întregitorul si Maria, n-au precupetit nici un efort pentru a vedea împlinit visul de aur al natiunii române, constatăm:
* România este singurul stat european care suportă încă urmările nefaste ale pactului secret Ribbentrop-Molotov: Nordul Bucovinei si Basarabia  sînt în afara hotarelor de drept ale României, românii băstinasi au fost si sînt supusi unei politici nefaste de ucrainizare, rusificare, deromânizare, „moldovenizare”;
* Românii, băstinasi în toată Transilvania, sînt hăituiti si alungati din căminele lor din judetele Harghita si Covasna;
* În propria lor tară acesti români cer „drepturi egale cu ungurii”, cer autoritătilor să le apere drepturile uzurpate;
* Nationalistii sovini unguri din România, tolerati de autorităti, vor să impună Parlamentului tării re-crearea Regiunii Autonome Maghiare de sorginte stalinistă, sub denumirea ridicolă de Republica Independentă Secuiască pentru …cei 250 de secui recenzati în România;
* Sub pretextul „retrocedării” averilor confiscate în perioada comunistă, aceiasi nationalisti sovini unguri, sustinuti de marcanti membri ai asa-zisei „Societăti Civile” create de magnatul maghiar Sörös înainte de 1989 si infiltrată de-a lungul anilor în toate structurile de putere, sustinută si de forte politice antieuropene din afara României, dar si de o pătură de vînduti din interior, au găsit mijloace si metode de a pune mîna pe imense suprafete de teren agricol, păduri, clădiri istorice, bogătii ale subsolului transilvan, bunuri culturale de valoare inestimabilă – sub blînda privire a autoritătilor locale si centrale;
* Uniunea „Democrată” a Maghiarilor din România (UDMR), instalată din ce în ce mai temeinic în toate structurile legislative si decizionale centrale si locale, a ajuns să „facă jocurile” nu numai în Guvernul României, ci si în  Parlament si, deloc întîmplător, în organismele internationale în care România este parte;
* Guvernul României, măcinat de contradictii, certuri, neîntelegeri, lupte între grupurile de interese a initiat o practică unică în relatiile bilaterale oficiale: sedinte anuale comune cu guvernul Ungariei; ca tacîmul să fie complet, vicepremierul cetătean român Marko Bela a găsit de cuviintă să-si sustină punctele de vedere la Budapesta (în cadrul sedintei din noiembrie 2006) în limba… maghiară. Să fi fost aceasta din motive de neuzitată „politete”? Să fi fost vorba de sfidare, nu a tolerantului Guvern de la Bucuresti, ci a românilor, în general? Să fi fost vorba de incapacitatea vicepremierului de a se exprima coerent în limba română ? Să fi fost din credinta, falsă de altfel, că limba maghiară este limbă de uz international? Sau mai curînd  a vrut să facă o demonstratie a faptului că limba maghiară „trebuie să fie a doua limbă oficială” în Statul român „multinational”? Este clar însă că dl. Marko Bela întinde coarda mult prea mult si uită că „cine seamănă vînt culege furtună”!
Si aceasta nu este tot. În pofida cifrelor frumoase vînturate de varii institute de sondare a opiniei cetătenilor, tara este sărăcită, vîndută pe bucăti la taraba afaceristilor ce-si zic „capitalisti”, cultura este tributară unor scursori ale Occidentului si unei „libertăti” prost întelese, educatia scolară – căzută pe treapta cea mai de jos ; incompetenta celor care se socotesc îndreptătiti să decidă în numele tuturor a provocat de-a lungul anilor un rău atît de mare, încît oamenii normali se întreabă dacă se mai poate repara ceva. Si toate acestea se contabilizează în preziua aderării României la Uniunea Europeană .

Ce au vrut românii în anii care au premers Marii Uniri de la 1918?

Comandamentul major al întregii societăti românesti în perioada ce a urmat cuceririi independentei de stat la 1877-1878  a fost acela al desăvîrsirii statului national unitar prin Unirea cu Tara a tuturor provinciilor românesti aflate atunci sub ocupatia puterilor vecine. Încă în 1883, revista tinerilor socialisti români, care apărea la Paris, „Dacia Viitoare”, formula judecăti de valoare cu o largă perspectivă istorică în articolul intitulat România fată de principiul nationalitătilor. „Voim Dacia asa cum ea fu, fiindcă istoria si dreptul, traditiunea si plebiscitul, trecutul si prezentul ne dau dreptul de a aspira la o Dacie Română”. Unirea de la 1859 este incompletă – se arăta în articolul amintit. „Voim dar, ca ceea ce este al românului, lui să-i apartină, ca injusta, neomenoasa si nedemna de secolul în care trăim dominare a unei natiuni asupra alteia să înceteze, ca românii să fie cu totii liberi si să formeze un stat,  iar nu să geamă sub niste dominatiuni străine si vitrege”. Tinerii intelectuali români  socoteau unirea nu numai „posibilă”, dar si „logică”, datorită „comunitătii de origină, de limbă, de suferinte si mai presus de toate, comunitătii de sentimente”. Ei constatau  un fapt pe care nu multi în acea vreme îl observau, si anume că Austro-Ungaria  este „un stat intrat în  descompozitiune (ce) nu poate dura mult timp, cu toate veleitătile sale care nu pot fi decît convulsii de muribund, ultimele  licăriri ale unei lampe aproape de a se stinge”. Îndemnul la luptă sistematică si necurmată pentru atingerea acestui tel era  formulat astfel: „Românii nu sînt însă mostenitorii Austriei si nici nu vor să fie, ei sînt creditori, prin urmare ei nu vor astepta momentul mortii sale spre a-si lua drepturile lor, ci vor veni îndată ce împrejurările vor permite ca drepturile lor să fie invocate cu triumf” (subl. ns.).
În adevăr, situatia românilor în imperiul austro-ungar, ca si în cel rus s-a înrăutătit substantial  la sfîrsitul secolului XIX si începutul celui următor, în contextul în care existenta Regatului independent al României, aflat în plină afirmare politică, economică si culturală, constituia un factor din ce în ce mai puternic de atractie si stimulare a luptei nationale de eliberare a românilor din aceste imperii. Maghiarizarea si rusificarea prin mijloace din ce în ce mai dure, departe de a da roadele scontate, adînceau criza politică internă si radicalizau lupta de eliberare natională. În Transilvania, de pildă, aflată sub ocupatie ungară,  după 1907 scolile românesti au fost închise  în cea mai mare parte: dacă în 1872, cei 3 milioane si jumătate de români aveau 2.878 scoli făcute prin mijloace proprii, în 1912 numărul  scăzuse la 2.257, interval în care numărul scolilor pentru populatia minoritară ungurească a crescut de la 7.991 la 13.199; numai în tinutul Hunedoarei, în Tara Motilor, în perioada 1907-1912 s-au închis 112 scoli românesti, din cele 202 rămînînd 90.
Împotriva miscării de eliberare natională, autoritătile au luat cele mai drastice măsuri. În 1894 s-a modificat Codul Penal în asa fel încît „agitatiile celor fără de patrie” să fie reprimate fără întîrziere, căci „ochiul ager si mîna care pedepseste si apără statul  maghiar trebuie să intervină cu autoritate. Noi am tratat pînă acum această problemă prea cavalereste” – spunea contele  Tisza în sustinerea acestei teze.  Draconicele măsuri adoptate de guvernul Fejervary în 1905 s-au concretizat, printre altele, în mărirea  numărului de jandarmi, punerea la dispozitia comandamentelor teritoriale de jandarmi a „fortei armate necesare”, interzicerea adunărilor publice, simplificarea procedurilor penale „în cazuri de instigatie si răzvrătire” . În Imperiul rus, situatia nationalitătilor era, de asemenea, deplorabilă. „Rusia taristă – scria juristul Samuel Friedman – nu cunostea nici un fel de legislatie a nationalitătilor. În provinciile de la frontiera de vest s-a procedat la o viguroasă politică de rusificare; limba rusă a fost impusă în scoli, guberniile vestice au fost invadate de functionari rusi, străini si ostili autohtonilor si care n-aveau alt scop decît distrugerea civilizatiei locale, a trăsăturilor ei specifice; în guberniile vestice se proceda la o «pacificare» sîngeroasă“. Pogromurile, deportările, arestările, prigoana contra tuturor acelora ce îsi cereau drepturile au căpătat o intensitate deosebită în prima decadă a secolului XX, cînd lupta de eliberare natională s-a intensificat, iar Imperiul era gata să folosească contextul international de pregătire a războiului pentru a-si adjudeca dominatia în Strîmtori, la Constantinopol si în Balcani. Marile pogromuri de la Chisinău din 1904 , ororile care le-au însotit, au răzbătut dincolo de frontierele Imperiului, provocînd proteste energice ale opiniei publice internationale. În Protestul solemn al presedintelui SUA se spunea: „Se comit uneori crime atît de monstruoase încît ne întrebăm dacă nu este de datoria noastră să manifestăm reprobarea pentru opresori si simpatia fată de victime”. Poporul american, se arăta în acest Protest, „consideră deci de datoria lui să-si exprime oroarea aflînd  de masacre atît de oribile ca acela de la Chisinău”.
(va urma)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s