Ortodoxia pe litere, indreptare de fundamentalism literar


Ortodoxia pe litere, indreptare de fundamentalism literar”, de Mircea Platon
Editura Christiana, Bucuresti 2006

Analistii fata cu fundamentalismul, (fragment)

…..

Şi aşa s-a întâmplat cu recentul caz al „exorcizării de la Tanacu”. S-a vorbit de Evul Mediu, de „criminalul cu barbă roşie” care ar trebui „răstignit”, „obiceiuri primitive” contrare creştinismului care e „o religie a valorilor” (de parcă ar fi filosofia lui Kant), de religia ortodoxă care edu¬că şcolarii „să se teamă, să privească cu ură şi să discri¬mineze”, de scoaterea religiei din şcoli şi a Patriarhului Teoctist din „fruntea procesiunilor menite să aducă ploaia pe pământ”, de „conservatorismul reacţionar” al intelec¬tualilor din mediile urbane asemănători liderilor „fundamentalismului islamic”, de diferenţa dintre „lupta iluzorie a exorciştilor cu Răul şi lupta cu relele sociale sau comu¬nitare, care este una reală, concretă, civică”, de „delir mis¬tic”, dărâmarea Patriarhiei şi „exorcizarea” (adică ucide¬rea) Patriarhului etc. Unii preoţi de mir au sărit să-şi ceară iertare în faţa credincioşilor pentru „fărădelegile de la Tanacu”, un altul a fumegat împotriva unei „reţele de mănă¬stiri naţionaliste şi antiecumeniste din Moldova”, un altul a cerut „restricţionarea accesului mirenilor la spovedanie în mănăstiri”. In fine, şi la noi s-a trecut la ventilarea pro¬priilor agende, mânii, frustrări, conflicte intestine (între călugări şi preoţii de mir) şi interconfesionale. Ilustrativă în acest sens este concluzia din finalul unui articolul de Ion Zubaşcu în România liberă: „Toată ţara s-a acoperit de mă¬năstiri fără să ştie cineva cu adevărat ce se întâmplă din¬colo de zidurile lor şi cine sunt de fapt vieţuitorii care au abandonat lupta cu şinele şi societatea, alegând calea ris¬cantă a fanatismului religios. Scriem de ani de zile că în Biserica Ortodoxă Română este nevoie de o reformă pro¬fundă, de multă ordine şi legalitate, dar până acum nu pare să ne fi auzit cineva. Cu această crimă îngrozitoare de la Mănăstirea Tanacu s-a ajuns la o limită dincolo de care nu se poate înainta fără schimbări majore în structurile profun¬de ale Bisericii Ortodoxe Române”.

Cert e că nimeni nu a aşteptat ca justiţia – aşa cum e ea în România – să-şi spună cuvântul. Nici măcar Bise¬rica. După cum a remarcat şi BBC-ul, părintele Daniel Corogeanu a fost caterisit fără a fi fost judecat de consistoriu. Atunci ce să ne mai mirăm că aceeaşi oameni – cum ar fi Gabriel Andreescu sau Ioan Groşan – care în cazul gurului Bivolaru îndemnau la ponderaţie, administrarea de probe şi respectarea deontologiei profesiei de jurnalist, în cazul sta¬reţului Daniel Corogeanu se arată a fi iuţi la mânie.

Mi-e teamă că mai „medievali”, mai de gloată şi mai susceptibili de frisoane iraţionale au fost şi sunt repre¬zentanţii presei decât inculpatul ieromonah Daniel. Dacă acesta din urmă n-o fi având discernământul duhurilor care i-ar fi prins bine pentru ceea ce a încercat să facă, analiştii noştri, grăbiţi să mai dea o lovitură „fundamentalismului”, au uitat de discernământul logic, de codul deontologic, şi de onoare. Onoare care, în cazul Bisericii, a fost „reperată” în poziţia „laicatului ortodox de calitate, ataşat acelei «ur¬banităţi» a credinţei pe care o incarnează Andrei Pleşu, Teodor Baconsky, Horia-Roman Patapievici, Cristian Bădiliţă, Toader Paleologu, Dan Ciachir”. Adăugându-1 la această listă şi pe Adrian Papahagi, autorul rândurilor de mai sus, trebuie să menţionez că, oricât de mult i-aş preţui pe aceşti intelectuali, şi oricât aş deplânge faptul că unii dintre ierarhii noştri nu fac mai mult pentru a-i asocia dis¬cursului public non-liturgic al Bisericii, onoarea acesteia nu stă doar în laicatul de calitate, urban şi rafinat, dar că¬ruia în anumite cazuri i-a luat destul de mult pentru a lua calea Bisericii, şi că mănăstirile nu sunt populate de laica¬tul care reprezintă „urbanitatea credinţei”. Dramele, pati¬mile şi pătimirile României profunde (şi de multe ori nă¬moloase) scapă rafinaţilor citadini, fie ei şi ortodocşi.

De fapt, „exorcismul de la Tanacu” e mai impor¬tant pentru liniile pe care le trasează în interiorul Bisericii decât în afară. Senzaţionalismul şi tendenţionismul anti-monastic n-au început acum. Pentru a nu mai coborî până la Reformă, voi spune doar că în secolul al XVIII-lea discursul protestant şi luminist împotriva vieţii monastice, bazat şi el tot pe sentiment, a dus la apariţia unui gen literar cu certe reuşite estetice (de la Diderot la Sade şi la romanul gotic englez) care pune în umbră mizerabilele articole apă¬rute în presa română de astăzi. Şi tot în acel secol a explo¬dat în mod dramatic şi mai vechea dispută dintre jansenişti şi iezuiţi, care pare a-şi găsi o corespondenţă în B.O.R. de astăzi. In 1728, după ce în 1710 Ludovic al XIV-lea dărâ¬mase mănăstirea Port-Royal, janseniştii şi-au găsit un nou punct de raliere la mormântul diaconului Paris. Deşi acesta murise fără să renunţe la jansenism, bolnavii care se du¬ceau la mormântul său se vindecau. Faptul, pretindeau jan¬seniştii, dovedea clar că diaconul nu murise în eroare reli¬gioasă, ci din contra. Minunile, atestate de oameni respec¬tabili (printre care fratele mai mare şi extrem de pios al lui Voltaire), au dat naştere trei ani mai târziu la o întreagă mişcare, a convulsionarilor, de caracter destul de dubios, în care religia se întâlnea cu şarlatanismul. Condamnările papale împotriva janseniştilor, pamfletele iezuite împotriva convulsionarilor, ca şi introducerea obligaţiei de a dovedi pe patul de moarte că te-ai spovedit la un preot care a ac¬ceptat bula antijansenistă Unigenitus – altfel nu ţi se administra l’extreme onction – au dus la o ruptură drama¬tică în sânul Bisericii catolice franceze. De o parte stăteau janseniştii, cu aliaţi în rândul „masselor” citadine, al micii burghezii, al avocaţilor şi al unor ierarhi, de cealaltă – ie¬zuiţii, cu o parte a episcopilor, marea nobilime, ţăranii şi regele. Dacă iezuiţii au reuşit să-i elimine pe jansenişti din învăţământ şi episcopat, janseniştii au izbutit să-i suprime pe iezuiţi în toată Europa şi, la Revoluţia franceză, arondismentele populate de ei au fost cele mai fervent jacobine. De fapt, de o parte a rămas entuziasmul religios care, lăsat fără ierarhie, s-a transformat în febră politică, de cealaltă parte au rămas, alături de ţăranii credincioşi, mai ales ierarhia mondenă şi abaţii de salon, episcopii atei din care s-a ales mai apoi un Talleyrand. De o parte a rămas energia populară, de cealaltă onctuozitatea prinţilor Bisericii. Şi de pierdut a avut întregul catolicism francez.

Este exact ceea ce, judecând după reacţiile anti-tanaciene, ne pândeşte şi pe noi. Să ne refugiem în elitism laic sau secularizat. Să condamnăm „fundamentalismul” din mănăstirile moldovene. Să cerem „bilete de confe¬siune” enoriaşilor şi „certificate psihice” novicilor. Scan¬dalul de la Tanacu nu e un scandal al Bisericii reacţionare, „înnoirea” nu e soluţia, ci cauza anumitor slăbiciuni ale Bisericii. Teodor Baconsky scrie că Daniel Corogeanu e prea tânăr pentru a fi duhovnic. Dar s-a întrebat cineva de ce în ultimii zece ani s-a dus o îndârjită campanie de înti¬nerire a stareţilor şi episcopilor din Mitropolia Moldovei şi Bucovinei? S-a întrebat cineva de ce, tot acolo, s-au pen¬sionat forţat atât de mulţi preoţi bătrâni, dar în putere, pen¬tru a fi înlocuiţi cu tineri ecumenici, de şcoală nouă? A sesizat cineva că în calendarul religios al Mitropoliei Mol¬dovei şi Bucovinei s-au înmulţit dezlegările la peşte, astfel încât moldovenii au acum un regim mai bogat în fosfor de¬cât cel al restului ţării? întrebat la Radio Trinitas despre canonicitatea acestui lucru, un preot portavoce mitropoli¬tană a răspuns: „Da’ ce, vă deranjează să mâncaţi mai mult peşte?!”. Aud că la acelaşi post de radio se argumentează în favoarea introducerii teatrului în instituţiile de învăţă¬mânt religios. Seminariştii şi studenţii vor pune de acum în scenă piese cu vieţile sfinţilor menite să ne ridice nivelul moral şi să ne îndemne a ne duce la biserică. E exact ceea ce făceau iezuiţii în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea. Şi nu mă miră. Dacă tot intenţionăm să ne transformăm mă¬năstirile în puncte de atracţie turistică, cu „monahi” în cos¬tume de „epocă” reconstituind pentru deliciul turiştilor străini scene de pitoresc monahal de altădată, nu mă miră că „urmarea lui Hristos” în mănăstire lasă loc „imitaţiei sfinţilor” pe scena teatrului. Nişte impersonatori ai sfin¬ţeniei nu pot înţelege, judeca sau apăra Biserica.

Nu ştiu dacă Părintele Corogeanu e vinovat sau nu, deşi dosarul alcătuit de BBC aruncă umbre de îndoială asupra versiunii vehiculate de ziarele româneşti până acum. Ceea ce ştiu e că pe vremea nu demult apusă când nu existau duhovnici chiriarhali de 24 de ani, ci mărturisitori ca părintele Paisie sau Cleopa, nu se dădea oamenilor prilej de sminteală. Biserica au luat-o din mâinile bătrânilor ie¬rarhii de şcoală nouă ale căror tendinţe de calvinizare a ortodoxiei, de scurtcircuitare a canoanelor şi canonirilor, au urmări dăunătoare şi în plan social şi bisericesc. Având în faţă spectrul „teatrului” din Mitropolia Moldovei şi Bucovinei, nu pot să nu mă bucur de iniţiativa Î.P.S. Bartolomeu al Clujului de a iniţia „cursuri” de duhovnicie care să completeze pregătirea scolastică a viitorilor preoţi.

Aşadar se cere nu restaurarea canonică, ci înnoirea B.O.R. într-un moment când până şi catolicii încearcă să-şi reînvechească vinul liturgic. Dar care e identitatea avută în vedere, care e modelul acestei operaţii cosmetice? Corupţie şi cazuri de extremă mizerie umană – de la pedofilie la moartea datorită refuzului tratamentului medical – există în tot spectrul religios, de la catolici la baptişti. Neîmbisericiţii care atacă Ortodoxia în România, atacă Baptismul sau Catolicismul în America. Cazuri de corupţie se găsesc în orice corporaţie religioasă sau politică. Atunci de ce să reformăm Ortodoxia? Să o mai diluăm? Dar avem garanţia că vor fi românii mai buni fără Biserică, sau cu o „religie în limitele raţiunii”? Este instinctul „secular” al românului mai sănătos decât tradiţia religioasă? Nu am nici un indi¬ciu. După 1989 românii au dat dovadă de crasă nesimţire şi debusolare politică, votându-i cu sârg pe neo-comunişti şi neo-securişti. Până una alta, Ortodoxia – pe care din fericire nu ne-am ales-o în aceşti ani, ci ne-a fost lăsată moşte¬nire – rămâne singurul nostru semn de nobleţe. Şi asta pentru că ne transcende în timp şi intenţii pe toţi: intelec¬tuali „urbani” sau nu, burghezi şi ţărani. Să nu ne lepădăm, deci, de ea. Să nu o reformăm sub imperiul unei emoţii. Ci să ne tragem mai aproape de vatra liturgică.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s