Cînd s-a ales Cuza Domn


Articol reprodus din lucrarea „Mîndria de a fi români”, Editura Sport-Turism, 1986

La 1855 diplomatul francez Alphonse d’Avril, entuziasmat de constiinta natională a românilor, scria: „Moldo-valahii au o latură foarte interesantă. Este persistenta abia de crezut cu care si-au păstrat nationalitatea. După patru secole de dezastre, invazii, ocupatii, tentative de slavizare si grecizare, cu toate asalturile terorii si seductiei, cu tot protectoratul rusesc, ei sînt astăzi ceea ce istoria îi arată pentru prima oară. Cu alte cuvinte, nici slavi, nici greci, nici germani, ci neolatini si chiar nationalitatea lor este astăzi mai de neînvins si mai hotărîtă cum nu era în epoca eroică a istoriei lor”. Peste un asemenea popor viteaz si tenace era menit Cuza să domnească. Iar un patriot ca el nu putea fi primit decît cu ostilitate de către cei care aveau interese în mentinerea dezmembrării românesti.

Într-o însemnare mai putin cunoscută din manuscrisele sale, referindu-se la evenimentele din februarie 1866, Eminescu aprecia: „Dacă vom cerceta istoria răsturnării lui Cuza vom afla că aproape toti conspiratorii, afară de cîtiva amăgiti, erau străini. Străinii au adus un străin”. (Mss. 2255, 417)


Principele Unirii a domnit, după cum se stie, numai 7 ani. Perioadă scurtă, dar de o importantă capitală pentru destinul României. Niciodată pînă atunci, de la Stefan cel Mare si Mihai Viteazul, românii nu au avut un domnitor atît de popular si iubit, care să întruchipeze într-o atît de mare măsură idealurile nationale. Cine era deci Cuza, din ce oameni se trăgea, unde s-a format si cum a fost ales domn? Era vlăstar, dinspre tată, al unei vechi si nobile familii românesti din Moldova, ce îsi întindea arborescenta de o parte si de alta a Prutului, cu un prim membru atestat încă la anul 1638. După cum scria G. Ibănescu în lucrarea sa Cuzestii, tipărită la Iasi în 1912, prevăzută si cu o genealogie de toată lauda, domnitorul se trăgea printr-o străbunică de-a sa din cronicarul Miron Costin. Iar istoricul C.C. Giurescu consemna, în valoroasa lui carte Viata si opera lui Cuza-Vodă, că înaintasii acestuia dăduseră două mari jertfe în tumultuoasa politică a Moldovei: marele spătar Dumitrasco Cuza, ucis din ordinul domnitorului fanariot Mihai Racovită, la 1717, si nepotul direct al acestuia, ajuns si el mare spătar, anume Ioan Cuza, care a fost tăiat din ordinul altui fanariot, Constantin Moruzi. Deci, o ascendentă glorioasă, cu întîmplări crîncene, de care într-o anumită măsură avea să aibă parte si marele urmas. Născut, după cele mai multe probabilităti, la Bîrlad, în 20 martie 1820, Al. I. Cuza a urmat în tinerete traseul pe care îl aveau multi dintre tinerii români la acea epocă. Pînă la 1831 a învătat în pensionul francez al lui Victor Cuénim, avîndu-i colegi pe ceva mai vîrstnicii Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri si Matei Millo. Îsi ia apoi bacalaureatul la Paris, diploma sa, datată 8 decembrie 1835, purtînd semnătura ministrului de atunci al Instructiunii Publice, viitor prim-ministru al Frantei în anii 1847-1848, istoricul François Guizot. Studiază tot acolo dreptul si devine, în paralel, membru al Societătii economistilor din capitala Frantei. Întors în tară, calcă pe urmele strămosilor, fiind unul dintre campionii tentativelor de răsturnare a ordinii de stat, vizibil anacronică si primejdioasă pentru viitorul natiunii. La 1848 se află pe baricadele luptei revolutionarilor moldoveni. Interesant este, pentru valoarea sa politică (desi el nu s-a considerat niciodată orator), discursul din 27 martie rostit la Adunarea din hotelul iesean „Petersburg”, în care a cerut răspicat înfăptuirea unor reforme, schimbări pe care, după numai două zile, dorea să i le impună la palat domnitorului Mihai Sturdza. Arestat si tratat cu violentă (va căpăta o rană la picior pe care o va resimti multă vreme), Cuza izbuteste, împreună cu alti fruntasi, să evadeze pe drumul care îl ducea spre exil în Turcia. Ajuns în Transilvania, el participă la Marea Adunare Natională a românilor din 3/15 mai 1848, de la Blaj. Alături de Alecu Russo, de alti patrioti moldoveni si munteni, a fost de fată la rostirea cuvîntării epocale a lui Simion Bărnutiu, a cuvîntărilor înflăcărate tinute de Avram Iancu si George Baritiu, asistînd, totodată, la solemnitatea citirii de către cărturarul August Treboniu Laurian a rezolutiilor Revolutiei române din Ardeal. În special cuvîntul lui Bărnutiu, în care se reclamau răspicat independenta Transilvaniei, libertatea natiunii române si abrogarea vechilor pravili ale blestematei „unio trium nationum” si ale iobăgiei, îl va fi emotionat si îndîrjit, desigur, pe viitorul domn al Unirii. Căci, spunea Bărnutiu, în aclamatiile zecilor de mii de români care strigau „Noi vrem să ne unim cu tara!”: „Uniti-vă cu poporul, toti, preoti, nobili, cetăteni, ostasi, învătati, si vă sfătuiti într-un cuget asupra mijloacelor reînvierii nationale, pentru că toti sînteti fii ai aceleiasi mame, si cauza este comună: tineti cu poporul, toti, ca să nu rătăciti, pentru că poporul nu se abate de la natură, nici nu-l trag asa de usor în partea lor străinii, care urlă împreună cu lupii si sfîsie pe popor împreună cu acestia, nu vă abateti de la cauza natională de frica luptei: cugetati că alte popoare s-au luptat sute de ani pentru libertate (…). Asa este, fiilor! Nu ne-am ungurit, nu ne-am rusit, nu ne-am nemtit; ci ne-am luptat ca români pentru pămîntul si numele nostru, ca să vi-l lăsăm vouă dimpreună cu limba noastră cea dulce, precum cerul sub care s-a născut; nu vă nemtiti, nu vă rusiti, nu vă unguriti nici voi; rămîneti credinciosi numelui si limbei voastre! Apărati-vă ca fratii, cu puteri unite, în pace si în rezbel”. Întors în Moldova, care avea un nou domn, Cuza a urmat o carieră strălucită; în 1857 îl găsim pîrcălab de Covurlui, iar de la 16 martie pînă la 3 mai, reintegrat în armată, devine sublocotenent, locotenent, căpitan si maior, pentru ca, un an mai tîrziu, să avanseze la gradul de colonel. Alegerea ca domn al Moldovei, la 5 ianuarie 1859, îl găseste cu acest grad militar, dar si cu functia de sef al armatei moldovene. Partizan convins al unirii, încă din prima tinerete, Cuza „trădează” încrederea pe care i-o acorda binefăcătorul său de atunci, caimacanul Vogoride, si, credincios numai patriei, îsi urmează drumul. Recunoscut pentru marele său patriotism, pentru destoinicia si integritatea de care dăduse dovadă în atîtea împrejurări, colonelul de nici 39 de ani avea să intre în atentia partidei nationale moldovene, care, cu o majoritate absolută a corpului elector, l-a desemnat domnitor. Fapt care avea să se întîmple, după mai putin de trei săptămîni, si în Muntenia. Entuziasmul multimii – cea care a făurit si consolidat unirea – a fost de-a dreptul extraordinar. Parcurgînd acum documentele epocii, mărturiile contemporanilor si paginile unor gazete românesti si străine, ne dăm seama că de la intrarea lui Mihai Viteazul în Alba Iulia poporul nu mai trăise momente atît de înăltătoare. La 19 februarie 1859, Kogălniceanu îi scria lui Cuza: „Situatia este magnifică. Poporul e beat de entuziasm. Încă de azi orasul e în sărbătoare. Toată lumea a iesit în stradă. Veti primi o ovatie cum n-a primit niciodată vreun domn în Principate, ce spun eu, n-au avut parte nici suveranii marelor state”. Ceremonia sosirii în cetatea lui Bucur, care împlinea chiar atunci 400 de ani de atestare documentară, a fost tulburătoare. După cum scria C.C. Giurescu, călăreti cu lente tricolore si mii de oameni cu buchete de flori l-au întîmpinat pe Vodă la 15 km de oras, dincolo de Otopeni, iar clopotele celor 130 de biserici trăgeau a sărbătoare. Ziarul Nationalul din 24 februarie consemna: „Mai este trebuintă a vorbi despre marele entuziasm ce fu duminică? Pana (…) nu poate descrie acel entuziasm. Numai aceia ce au văzut aceste zeci de mii de oameni ce împlea strada Mogosoaia de la barieră pînă la Mitropolie si mai multe poste înainte de Bucuresti, acele ferestre si acoperisuri de case garnisite de lume, acele stindarde si decoratii care împodobeau toate casele, acele strigări nebune de entuziasm si veselie, acele buchete ce curgeau pe Print, acele arcuri de triumf ce se zăreau din distantă în distantă, în fine acea iluminatie splendidă si generală precum nu a mai văzut Capitala noastră, trebuie, zic, să se fi văzut toate acestea pentru ca să poată cineva simti bine toată mărimea acestei sărbători”. Referindu-se la traseul principelui de la Iasi la Bucuresti, din după-amiaza zilei de 20 februarie, D.A. Sturdza îl informa pe Vasile Alecsandri, aflat încă la Paris: „Rezultatul acestei călătorii este că toti românii din cele două Principate se vor lăsa mai curînd tăiati în bucăti decît să revie la vechea stare de lucruri. Cuza este personificarea marei idei si nu vom da nimănui dreptul să discute numirea sa. La Bucuresti, de pildă, el e omul cel mai popular. N-am văzut niciodată salutîndu-se un suveran cu mai multă dragoste si serbări publice ca în această primă Capitală a României”. Ecourile interne si externe ale Unirii au fost pe măsură. Maghiarii si sasii din a treia provincie istorică românească, Transilvania, au apreciat la justa valoare însemnătatea evenimentului. Un ziar de limbă germană din Brasov scria: „De 200 de ani poporul român n-a fost asa de fericit”. Iar o gazetă maghiară din Cluj nota că unirea este „o demonstratie care face cinste poporului român, o victorie rar întîlnită în istorie”. De altfel, răsunetul transilvan al dublei alegeri a lui Cuza marchează un capitol esential în cronica Unirii. Unul dintre viitorii sfetnici ai Principelui, A. Papiu-Ilarian, afirma: „Românii din Transilvania numai la Principate privesc… Iar cînd s-a ales Cuza domn, entuziasmul la românii din Transilvania era poate mai mare decît în Principate”. Ambasadorul austriac în capitala Frantei a intuit exact, ca multi alti diplomati străini, ce rol avea să joace Unirea în evolutia evenimentelor din această zonă a Europei. Într-o discutie purtată cu sotia împăratului Napoleon al III-lea (care îi spunea, spre cinstea ei, că „Principatele vor Unirea. Aceasta este vointa natională”), ambasadorul a afirmat cu îngrijorare pentru ceea ce întrezărea că se va întîmpla mai tîrziu: „Doamnă, vor Independenta, si pentru a ajunge acolo au votat pentru Unire”. Iar consulul britanic la Iasi, Henry Churchill, îl informa în scris pe contele Malmesbury că domnitorul român este „înzestrat cu multă judecată si prudentă, iar după cît se pare îsi întelege pe deplin situatia”. În lucrarea „Spre unitatea statală a poporului român”, istoricul Vasile Netea acordă spatii largi atitudinii lui Cuza fată de Transilvania, ca si unor mărturii si evenimente complementare. Unul dintre agentii lui Kossuth, colonelul polonez Zlinski, îi scria acestuia: „Nu vă încredeti în Cuza, el are ochii îndreptati asupra Transilvaniei si Banatului. Recent, el a declarat din nou în fata consulului francez Victor Place si a consulului italian Strambio că el, ca print român, nu va renunta niciodată la Transilvania”. Pe cît de mare ca poet, pe atît de iscusit politician, Alecsandri îi arăta pe hartă lui Napoleon al III-lea, în audienta din 25 februarie 1859, teritoriile noului stat creat, precum si acelea ale Banatului, Transilvaniei, Bucovinei, Basarabiei si localitătilor românesti sud-dunărene, spunîndu-i: „Vedeti, Sire, cît e de întinsă adevărata Românie si ce regat important ar constitui cu ale sale 9 milioane de români dacă providenta ar realiza visul si aspirările lor?”. Iar celălalt ministru de externe al lui Cuza, munteanul Dumitru Brătianu, îi spunea cu fermitate contelui italian Cavour, prim-ministru al Regatului Sardiniei si mai apoi al Italiei unificate, sustinător si al Unirii noastre: „Românii de peste Carpati vor să se unească cu noi; noi le-am promis tot sprijinul nostru; ar fi o trădare dacă i-am ceda Ungariei; dreptul istoric, invocat de Ungaria, e ridicol”. Toate declaratiile si mărturiile, indiferent de sursa si de limba în care au fost rostite sau scrise, converg către aceleasi adevăruri pe care românii le-au trăit pe viu si le au gravate în inimi pentru eternitate: Unirea de la 1859 a fost vointa întregii natiuni, a fost rodul aspiratiilor si luptelor de veacuri ale poporului român, a reprezentat o verigă esentială pe calea marilor împliniri viitoare. Iar întruchiparea acestei verigi a fost Alexandru Ioan Cuza. În timpul guvernării sale de numai 7 ani au fost realizate fapte de o însemnătate fără precedent: consolidarea internă si externă a statului, reforma si modernizarea institutiilor principale, formarea primului guvern unitar si deschiderea la Bucuresti a întîiului Parlament al României, făurirea armatei române moderne, împroprietărirea tăranilor (au primit atunci pămînt mai bine de 500.000 de familii!), secularizarea averilor mînăstiresti (mosii ce reuneau peste 20% din suprafata tării), reformele juridice si introducerea sistemului unitar de măsuri si greutăti, legea pensiilor, înfiintarea Primăriei orasului Bucuresti (întîiul primar fiind ales Barbu Vlădoianu), functionarea primei agentii diplomatice recunoscute a României (cea de la Belgrad) si constituirea Ministerului Afacerilor Străine, crearea primelor consilii de igienă si salubritate publică, la Iasi si Bucuresti, o nouă emisiune de mărci postale, înfiintarea camerelor de comert, o nouă lege a presei, nasterea la Bucuresti, în 17 mai 1862, a primei Asociatii sportive din România si multe altele. În domeniul culturii, domnia lui Cuza a fost tot atît de rodnică: la 7 noiembrie 1860 se inaugurează, în prezenta sa, Universitatea din Iasi, iar la 16 mai 1864 se dă decretul domnesc privind înfiintarea aceleia din Bucuresti, începuturile Academiei române se datorează tot spiritului său luminat, apoi să nu uităm crearea în 1863 a „Junimii”, înfiintarea Bibliotecilor centrale din Bucresti si Iasi, întemeierea în Capitală a Societătii „Ateneul Român”, înfiintarea mai multor scoli de arte frumoase si pinacoteci, prima reprezentatie a piesei „Hamlet” în România, în 1861, crearea si tipărirea unor opere de seamă, reprezentative pentru noua civilizatie scrisă a tării etc. Sigiliul inconfundabil al lui Cuza s-a făcut simtit, direct sau indirect, în toate acestea. El a personificat nu numai ideea Unirii, ci si pe aceea a Renasterii patriei, împlinind ceea ce invoca printr-un vibrant patetism Kogălniceanu, în zilele lui ianuarie 1859: „Prin înăltarea ta pe tronul lui Stefan cel Mare, s-a înăltat însăsi nationalitatea română… Alegîndu-te pe tine Domn, am voit să arătăm lumii ceea ce toată tara doreste: la legi noi, om nou. O, Doamne! Mare si frumoasă îti este misia. Constitutia ne însemnează o epocă nouă si Măria-Ta esti chemat să o deschizi. Fii, dar, omul epocii; fă ca legea să înlocuiască arbitrariul; fă ca legea să fie tare, iar tu, Măria-Ta, ca Domn, fii bun, fii blînd; fii bun mai ales cu aceia pentru care mai toti domnii trecuti au fost nepăsători sau răi (…). Fii simplu, Măria-Ta, fii domn cetătean. Urechea ta să fie pururea deschisă la adevăr si închisă la minciună si la lingusire. Porti un frumos si scump nume, numele lui Alexandru cel Bun. Să trăiesti, dar, multi ani ca si dînsul; să domnesti ca si dînsul!”. Tocmai pentru această netărmurită iubire fată de românii săi, fată de patria pentru care, după cum îi spunea unui diplomat francez, ar fi fost primul care să-si ofere pieptul, dar va curge sînge, Vodă Cuza a fost detronat de „monstruoasa coalitie”. Pentru că numai „monstruoasă” (de aici îi vine si numele) putea fi alianta dintre două partide diametral opuse, care nu aveau nimic comun, dar care si-au dat mîna pentru sacrificarea Printului Unirii. S-a stins din viată în exil, bolnav de dorul tării lui. Dar i-a rămas o mare operă, ca si numele bun printre generatii. Prin dubla alegere a lui Cuza, în scaunul voievodal al patriei nu s-a urcat un Domn, ci un Ideal. Iar Idealul nu putea fi detronat.

Corneliu Vadim Tudor

Link: http://www.romare.ro/

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s