Enciclopediile Larousse, instrument de manipulare


null
Enciclopediile Larousse, instrument de manipulare
– Enciclopedia pentru copiii, LAROUSSE, Religiile, Editura Rao, 2007 —Text de Ieromonah Savatie Bastovoi

Ştiaţi ca Lenin, cînd era mic, a spart o vază, iar după aceea a recunoscut? Cred că nu. De ce? Pentru că nu aţi citit cărţile ilustrate pentru copii din colecţia “Steluţa”. Poate că sînt şi alte lucruri pe care nu le ştiţi. Tot din acelaşi motiv. Pentru că nu citiţi cărţile pentru copii.

Dar Tratatul de dizinformare al lui Vladimir Volkof l-aţi citit? Unii da, alţii nu. Ei, domnul Volkof, fost (dacă există foşti) ofiţer spune un lucru curajos. Şi anume: nu doar ziarele sînt unelte de manipulare, ci şi enciclopediile, şi dicţionarele. V-aţi pus vreodată întrebarea cine face dicţionarele şi enciclopediile? Enciclopediile sînt invenţii ale Revoluţiei Franceze. Dar pe vremea comuniştilor cine le făcea? Comuniştii, desigur. De aceea ele trebuie urgent schimbate. Da. Şi cine o să le facă acum? Dar există unele gata facute! Şi noi ce trebuie să facem? Să le traducem! Să le traducem şi iar să le traducem! Ce, nu aveţi încredere în Larousse? Larousse ştie tot! Da…

Intrînd într-o librărie modernă, mi-au atras atenţia cărţile din raftul pentru copii. Cînd eram copil aveam toate colecţiile sovietice de carte destinată copiilor. Pentru că altfel nu se putea, toţi copiii trebuiau să le aibă. Am vrut să văd ce citesc copiii azi şi dacă ceea ce li se serveşte este altceva decît ceea ce primeau copiii sovietici. Nu ştiu dacă ştiţi, dar cărţile sovietice apăreau în ediţii de lux, ilustrate de artişti excepţionali şi aveau stil. Conceptul şi politica editorială sovietică nu se deosebea prin nimic de conceptul european de carte. Un sociolog ar putea scrie despre aceasta un întreg tratat, eu nu. Mă voi rezuma la a spune că atît în Uniunea Sovietică, cît şi în Uniunea Europeană sau Americană o serie de cărţi pentru copii sînt făcute pentru a fi citite de copii ca să ştie ce să facă atunci cînd vor fi mari.

Dar hai să vă spun ce am făcut în librăria despre care am pornit vorba. Am cumpărat o carte pentru copii, o enciclopedie. O enciclopedie Larousse. O enciclopedie pentru copii, repet. Desigur, despre religiile lumii. Aţi întîlnit vreodată un copil de vîrsta celor care încă mai pun întrebări, preocupat de religiile lumii? Eu nu. Asta pentru că nu ne-am dat interesul. Dacă aţi citi această enciclopedie aţi vedea pe coperta a patra o casetuţă în care scrie: „Răspunsuri la întrebările pe care şi le pun copiii”, iar de la ea o săgetuţă către întrebare. Întrebarea copiilor, se-nţelege. Care e întrebarea? Întrebarea frecventă, frate, cum nu ştii? Aceea: „Există caste în hinduism?”.

Însă nu pentru hinduism am cumpărat cartea. Am vrut să văd ce trebuie să ştie, în opinia Larousse, copiii despre creştinism. Dar, de ce să n-o spun, şi despre poporul ales. Asta pentru că trăiesc eu cu bănuiala că despre creştinism se vorbeşte, de la o vreme bună, cam de la Revoluţia Franceză încoace, mai mult prin prisma oamenilor care nu admit că Hristos este Dumnezeu. Am avut eu slăbiciunea şi scăderea asta de a verifica dacă Larousse îşi face bine treaba sau nu.

Acum ar trebuie să înşirui cîteva lucruri mai morocănoase care ţin de corecitudinea expunerii şi de anumite trucuri de manipulare folosite de Larousse în această carte. Ştiu că cititorul va fi interesat, trebuie să fie interesat, de vreme ce pînă şi copiii, ne convinge Larousse, sînt preocupaţi de studiul Istoriei religiilor. Adică, vorbim despre religii, nu despre Harry Potter şi mi se pare firesc să încreţim puţin creierul, mai ales cînd prezentăm o enciclopedie.

Aşadar, atunci cînd vorbeşte despre creştinism, în această enciclopedie pentru copii, Larousse trece cu vederea, în mod consecvent, lucruri esenţiale ale acestei credinţe, oferind în schimb amănunte care nu au nici o relevanţă şi nu sînt specificate în Evanghelii. De exemplu, se spune că Iisus a fost tîmplar, ca şi tatăl său Iosif, deşi aceasta este o simplă deducţie, făcută cu scopul de a întipări în mintea copilului faptul că Iisus avea un tată pămîntesc. Spun că „trecerile cu vederea” se fac în mod consecvent, deoarece ele urmează întru totul polemica de secole dintre iudei şi creştini, consemnată şi în cîteva locuri din cele patru Evanghelii, dar păstrată în chip mai deplin în scrierile apologetice ale unor sfinţi precum Afraat Persul sau Efrem Sirul.

Adică, nicăieri nu se vorbeşte despre originea cerească şi naşterea din Fecioară, prin Duhul Sfînt, a lui Hristos. Chiar din primul subtitlu Iisus este prezentat ca Cel ce „şi-a zis Fiul lui Dumnezeu”, nu ca Fiu al lui Dumnezeu. Precauţia editorilor pare ruptă din Evanghelii, ducîndu-ne cu gîndul la pasajul în care iudeii, văzînd tabla de pe crucea lui Iisus pe care scria IISUS NAZARINEANUL, REGELE IUDEILOR, au replicat nemulţumiţi: „Nu aşa, ci scrie: acesta a zis că este regele iudeilor”. Pilat le-a răspuns: „Ce am scris am scris!”.

Peste tot în text „Fiul lui Dumnezeu” apare în ghilimele. Hristos este un om oarecare, cam incoerent, care a propovăduit dragostea „alături (nu urmat de) apostoli”, dar fiind prost înţeles, şi i-a ridicat pe toţi în cap şi a fost omorît. A nemulţumit liderii religioşi evrei, dar a fost omorît nu la cererea iudeilor, ci pentru că a fost trădat de unul din discipoli. Guvernatorul Îl condamnă nu pentru a îndeplini cererea iudeilor revoltaţi (cerere pe care iniţial refuză să o satisfacă, spălîndu-se pe mîini), ci pentru că Iisus s-a făcut vinovat de uneltiri împotriva regimului politic roman.

Creştinismul este prezentat ca un conglomerat de superstiţii şi ritualuri care a dus pe parcursul istoriei doar la discordii. Unul din subcapitole sună aşa: „Catolicii, ortodocşii şi protestanţii mai sînt certaţi?”. Nu ştiu dacă formularea e la fel de pretenţioasă şi în limba franceză sau e doar excesul de zel al traducătorului român. Cert este că un copil înţelege că a fi creştin nu este mare lucru, în schimb…

Poate am fost prea previzibil, dar nu pot să nu spun şi cîteva vorbe despre paginile dedicate „poporului bibliei”. Credinţa poporului ales nu este ca cea a creştinilor. Evreii nu au avut niciodată conflicte în interiorul cultului. Ei nu au jertfit animale, nu au stropit altarul cu sînge de viţel etc., lucruri care, fiţi de acord, repugnă copilului. Toate aceste ritualuri ţin de cultul iudaic, sînt singurele prescrise de Biblie, deşi evreii nu le mai practică.

Credinţa evreilor este „cea mai veche religie monoteistă”, lăsîndu-se să se creadă că această credinţă a rămas neschimbată şi că ea este promovată şi reprezentată prin rabini. Nicăieri nu se spune că poporul ales şi-a pierdut tradiţia preoţiei. Ultimii preoţi au fost omorîţi de romani în anul 70 d. H., pe vremea lui Titus, fiul lui Vespasian, cînd a fost dărîmat şi templul lui Solomon. Preoţia iudaică, zisă a lui Aaron, nu a fost restabilită deoarece se transmite doar de la preot la preot. Prin urmare sînt două milenii de cînd evreii credincioşi nu-şi pot îndeplini îndatoririle prevăzute în cărţile lui Moise şi se rezumă doar la citirea Torei tîlcuită de rabin.

Nu se spune nimic despre iudeii „ortodocşi”, fundamentalişti, dar nici despre polemicile iscate între diferitele şcoli de tîlcuitori privind personalitatea şi vremea venirii lui Mesia, unii spunînd că a fost Isaia, alţii că a fost David, iar alţi că urmează să vină. Despre Mesia nici nu se vorbeşte, ca nu cumva copilul cititor să-l asocieze cu Iisus al creştinilor?

Veţi spune că e prea mult şi prea complicat pentru o minte de copil. Sînt întru totul de acord, dar aş fi preferat ca şi creştinismul să fie prezentat în părţile sale esenţiale, nu ca accident istoric, nu ca focar de conflicte. În contextul în care, capitolul creştinism începe cu fraza: „De-a lungul veacurilor, Biserica creştină a cunoscut două mari perioade de criză”, ca după aceea să se vorbească despre „bazele ecumenismului”, oferindu-se cifre şi date, consider că ar fi fost loc şi pentru discutarea crizei religioase a poporului evreu, cel puţin în limitele schiţate mai sus.

Credinţa evreilor este pusă „în capul cărţii” ca etalon al credinţelor, fiind omise cu bună ştiinţă toate elementele ei care ar putea trezi nedumeriri, precum ofrandele aduse Domnului, arderile de tot, prescripţiile privitoare la relaţiile evreilor cu alte popoare. Capitolul tratează doar lucruri legate de respectarea sabatului, de felul cum se aprind lumînările în familie, despre mîncărurile permise. Aproape nimic despre legile lui Moise. Nimic despre proroci (pentru că toţi prorocii au vorbit despre Mesia?).

Toate celelalte credinţe sînt citite prin prisma credinţei iudeilor. Evreii apar primii atunci cînd este vorba de o enumeraţie, chiar şi acolo unde sună impropriu, ca de exemplu: „în România ai dreptul de a fi evreu, creştin, musulman, etc”. Am zis bine „evreu”, deşi corect ar fi iudeu, deoarece acest termen indică apartenenţa religioasă, iar primul naţionalitatea. Cu toate acestea, cartea evită să vorbească de „iudei”, probabil şi din cauză că un copil român ar putea asocia cuvîntul cu Iuda, vînzătorul lui Hristos.

În sfîrşit, aş fi preferat ca o enciclopedie ce se adresează copiilor, tratînd o temă atît de sensibilă, să aibă ceva mai multă bunăvoinţă faţă de credinţele răspîndite în România. Din păcate văd doar intenţia unor „oameni mari” de a-şi promova politica, de acum sufocantă, a unui ecumenism care, spunînd că vrea să unească religiile, de fapt le respinge în ceea ce are fiecare mai sfînt. Să poată oare, în acest sens, o enciclopedie pentru copii Larousse mai mult decît uitatele enciclopedii din Uniunea Sovietică?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s