Din opera politică semnată de I. L. Caragiale


Europa, în urma rasboiului ruso-româno-turc, a reclamat dela Statul român sa adopte principiul absolutei tolerante religioase, ca o dovada ca acest tânar Stat, ce pretindea sa fie admis a conlucra în marginile mijloacelor sale la opera de civilizatie a continentului, voeste a îmbratisa în totul principiele de drept public ale lumii moderne. Asfel, tratatul dela Berlin, a reclamat dela Statul nostru a ridica din Constitutia sa impedimentul din cauza de deosebire de cult la câstigarea cetateniei române. Statul nostru a recunoscut cât era de îndreptatita exigenta aceasta unanima a puterilor; el a voit sincer a renunta în viata lui publica la un principiu de care odata avusese nevoe, dar care anume, în noua faza în care intra, ca Stat de sine statator, nu-i mai era de nicio trebuinta. A modificat deci articolul respectiv din constitutie în sensul strict al exigentei Europei, deschizând poarta cetateniei române, fara nicio consideratie religioasa, tutulor acelora cari ar putea sa o merite si s’o câstige pe calea legala.
Cu aceasta s’a închis odata pentru totdeauna asa numita cestiune israelita, care desi nu era provenita decât numai din cauze economice, era cel putin interpretata de rauvoitorii nostri în sensul de intoleranta religioasa. S’a modificat art. 7, s’a înlaturat toata posibilitatea unei asemenea false si rauvoitoare interpretatii, si, aceasta ultima exigenta europeana satisfacuta, Europa a recunoscut unanim independenta Statului român.
Odata principiul modern admis de noi în art. 7, el se aplica cu sinceritate de atunci încoace: o multime de israeliti, cari au întemeiat cererile lor de încetatenire pe merite si pe drept, au devenit pe cale legala cetateni români; ei sunt comercianti, profesori, advocati, medici si chiar ofiteri în armata, functionari publici; în fine sunt ceeace, fara deosebire, poate fi orice cetatean român, ei sunt români si ca atari se bucura si dânsii de toate drepturile si private si publice de câte se bucura tot cetateanul român. Care va sa zica, Statul român avea tot dreptul sa creaza ca a resolvat în sfârsit cestiunea israelita.
Ce s’a întâmplat însa? O seama de evrei dela noi, în genere de provenienta galitiana, – oameni pribegiti aci din cauza scurerii de acolo a acestui element, ce se înadusa traind multa vreme în masa la un loc prea stramt pentru libera miscare a pornirilor lui de rapacitate, – au început sa agite din nou cestiunea israelita, odata resolvata strict dupa litera tractatului dela Berlin. Si agitarea aceasta noua si-au întemeiat-o tot pe falsa insinuare ca Statul nostru se conduce de principiul intolerantei religioase.
Aceasta noua agitare, mai întâiu ascunsa, a început sa iasa câte putin la iveala, apoi sa se produca fatis si în fine sa ia niste proportiuni, daca nu primejdioase, dar cel putin ofensatoare pentru autoritatea Statului nostru. S’a facut întâi agitari la sinagoge si la scolile confesionale; de aci apoi au trecut chiar în presa; s’au fundat ziare în acest scop: în fine lucrurile au ajuns la protestul nerusinat, si infam si ridicul, dela Londra. S’a comandat apoi în strainatate un agitator dibaci, care sa vie numaidecât sa provoace o miscare de un nou soiu, cu scopul de institui aci o societate semitica, cu o directiune generala, recunoscuta de Stat, si care sa reprezinte puterea populatiei israelite în relatiile sale cu puterea Statului. Si cu ce ton, cu ce aere, s’au facut toate acestea ?
Ziarele evreesti au pornit contra Statului pe fata un rasboiu, care, daca n’ar fi cunoscut cineva traditionala impertinenta biblica, ar fi crezut ca este pornit din dementa. Citind acele foi cineva, care n’ar fi cunoscut situatia evreilor în raport cu Statul român, ar fi crezut ca acesti evrei sunt aci poporul autochton, locuitorii stravechi ai acestor tari, si ca Românii sunt niste cuceritori de curând tabarâti aci, contra carora se ridica azi o formidabila lupta de revendicare a poporului autochton întemeiata pe un netagaduit drept istoric.
S’a aruncat asupra Statului si natiunii române prin acele foi fara nicio sfiala tot veninul si ura mozaica, tot clasicul foetur judaeicus: Natiunea româna? – inculta, intoleranta si stupida; Statul român ? – Stat asiatic, inuman si barbar.
Curat, pe fata, textual.
Si cine, cine cuteaza sa ia atitudine fata cu Statul nostru? Acei oameni streini cari, adapostiti aci la noi de furtunile si mizeria de aiurea, n’aveau înca drepturile de cetatenie. Si din ce pricina aceasta furie semitica? Din dorinta de a capata acele drepturi.
Nu; înca odata: daca nu si-ar gasi lucrul explicare în traditionala impertinenta biblica, atunci nu ar putea avea decât o scuza: dementa.
Iata dar niste copii pribegi ai pamântului, – atât de bogat în deosebite spete de târâtoare necurate si veninoase – goniti de aiurea, si primiti aci la adapostul celei mai largi ospitalitati, maltratati aiurea ca vite si respectati aci ca oameni, nenorociti si mizeri aiurea si prosperi aci între noi, calomniind poporul nostru, batjocorind natiunea noastra si conspirând contra linistei si sigurantei Statului nostru. Zicem “conspirând contra linistei si sigurantei Statului nostru” pentruca agitatia noua jidoveasca nu s’a marginit la insolente stilistice, la protestul infam dela Londra si la intentiunile smechere de a înfiinta un consistoriu israelit, cu oculte puteri guvernamentale asupra întregei mase israelite din tara. Lucrul a mers mai departe. Europa, prin împrejurarile ivite în Orient acum în urma, este astazi chemata sa faca o noua punere la cale pentru restabilirea ordinei politice în mult-framântata peninsula balcanica. În acest scop, conferenta ambasadorilor europeni, chemata a aviza în graba la primele masuri de luat pentru a evita o compromitere a pacii a hotarât ca o noua conferenta a puterilor sa vie a discuta în fond
chestiunea principala si toate chestiunile laterale ei, spre a stabili o ordine de lucruri politice cât s’ar putea mai durabila între statele si nationalitatile orientale. Si în curând aceasta conferenta îsi va începe lucrarile.
Ei bine, acei streini adapostiti la noi cu omenie, lucrau, în întelegerea si cu ajutorul unor coreligionari din streinatate, la a face sa se ridice iarasi fata cu Europa cestiunea israelita din România, si cu intentia anumita a unei noua revizuiri a articolului 7. S’au agitat spre a se strânge iscalituri pentru un memoriu, pentru un nou protest-monstru din partea acestor streini, în care
protest se repeta infama calomnie ca Evreii sunt din ura religioasa persecutati la noi, ca scoalele române le sunt închise; ca scoalele lor confesionale sunt susprimate cu brutalitate; ca averile, viata si onoarea – onoarea mozaica! – le sunt amenintate; ca natiunea si Statul nostru se da, fata cu ei, la cele mai extreme violente si cruzimi si ca, pentru restabilirea unei ordine de lucruri conforma cu ideile moderne, trebuesc aceste nenorocite victime sa fie salvate de barbaria Statului român; Europa trebue sa uzeze de toata presiunea posibila asupra Statului nostru spre a’l sili sa faca o colosala spartura în zidurile cetatii, pe unde sa poata intra toata aceasta enorma masa streina, pâna la unul, tot acest element eterogen si disolvant pâna la cea din urma picatura. Iata scopul final al nouei agitari semitice dela noi în capul careia se aflau câtiva belferi si hahami tineri, oameni de litere chip si seama, care, tot cu traditionala imodestie biblica, ne dadea câte odata, noua popor român, pe lânga lectii de toleranta religioasa si liberalism si lectii de limba româneasca.
Si Statul român sa stea nepasator fata cu toate acestea ? Nu, asta nu se poate. Daca natiunea noastra este prea curata ca sa nu se teama de întinarea balelor semitice; daca poporul nostru este prea cu minte ca sa nu rasplateasca ingratitudinea israelita decât cu un suveran dispret, – Statul român nu poate îngadui mai mult asemenea agitatii d’a dreptul criminale: el este dator sa le pilduiasca cu toata asprimea. Vom reveni.

(II)

Daca revenim astazi asupra streinilor carora Statul a trebuit sa le ridice avantajele ospitalitatii sale, din cauza ca ei, ingrati fata cu aceasta ospitalitate, au provocat o agitare pagubitoare linistii si autoritatii lui, nu o facem aceasta pentru a apara masurile luate de guvern fata de acei streini turburatori: guvernul are drept sa ia asemenea masuri, si deci nu mai are nevoe de aparare în aceasta. Revenim pentru alte doua cuvinte. Întâiu: este la noi în tara o suma mare de streini de deosebitele [sic] confesiuni si nationalitati; numarul cel mai mare îl represinta elementul israelit. E stiut ca toti acesti streini se bucura la noi de o ospitalitate cât se poate mai omenoasa: ei au ca streini libertatea cultului, a asociatiunilor în scopuri oneste, a scoalelor confesionale, a practicei meseriilor si comerciului ; se bucura în fine, ca si cetatenii români, de toate drepturile politice, pentru capatarea carora le este deschisa o cale legala, fara deosebita consideratie din punct de vedere national sau confesional. Acesti streini daca sunt onesti si omenosi, daca respecta legile si Statul nostru, sunt respectati si dânsii; ei au relatii foarte strânse cu societatea noastra, care îi primeste în sânul ei cu o cordialitate câte odata chiar prea exagerata. Ceva mai mult, pentru aceasta nu li se cere niciodata sa renunte la simpatiile lor nationale, sa renege provenienta sau confesiunea lor. Acestor streini de omenie, fie ei ori de unde veniti, aiba orice religie, Statul si societatea noastra nu le va refuza si de aci înainte ospitalitatea pe care le-a acordat-o pâna acuma. Sada aici, munceasca onest, respecte autoritatea noastra, si vor gasi la noi stima si îngaduinta, pe cari nu le-ar putea gasi nicaeri în cea mai ospitaliera tara din lume. Sa stie însa oricine ca aceasta îngaduinta le-o acordam de buna voe, si nu le-o acordam acelora cari, adapostiti la noi, cuteaza sa nesocoteasca autoritatea noastra, si cu atât mai putin acelora cari agita si fac urziri contra linistii si sigurantei Statului.
Al doilea cuvânt pentru care revenim asupra cestiunii este acesta.
Foile opozitionale dela noi, mai însemnate, toate fara deosebire, s’au ridicat cu toata furia contra masurii luate de guvern fata cu aceia cari batjocoreau zilnic prin foile lor sordide natiunea si Statul, calificând natiunea de inculta, intoleranta si stupida, si pe Statul român de asiatic, infam si barbar si cu aceia cari faceau agitatii si urziri contra intereselor noastre.
Ne aducem aminte ca una dintre aceste foi, România, protestând contra expulsiunii directorului foii franceze L’indépendance Romanie, în luna trecuta, exclama:

“Protestam, ca sunt în tara foi nemtesti, unguresti si ovreesti cari, în toate ocaziunile, insulta institutiunile si demnitatea României si îi combat interesele, fara ca cineva sa se fi gândit a cere sa fie censurate sau pedepsite, necum sa atenteze la existenta lor prin departarea proprietarilor si redactorilor.”

Si astazi, aceeasi Românie, consecuenta neconsecuentei sale cunoscute, protesteaza contra masurii, reclamata de dânsa atunci si luata de guvern acuma, fata cu acei streini, cari, în toate ocaziunile, “insultau institutiile si demnitatea tarii.” Ce poate gândi opinia publica sanatoasa de masura luata de guvern fata cu atitudinea si cu agitarile criminale a acelor streini? Poate opinia publica sanatoasa, opinia societatii române sa nu aprobe niste masuri luate în interesul ei contra unor streini cari o vrajmaseau si o injuriau prin publicitate în chipul cel mai insolent? Masura legala luata de guvern contra acelor streini cari au facut aci pe agentii autorilor protestului calomnios si infam dela Londra, contra acelora cari strigau ca Statul român schingiueste pe evrei ca sa le smulga contraproteste, si cari propagau printre evreii linistiti, cari desaprobau sincer protestul dela Londra, ideea ca ei nu cumva sa iscaleasca de buna voe vreun contra-protest, – aceasta masura legala o poate condamna opinia sanatoasa?
Si cu toate acestea, foile opozitionale, care asurzesc lumea cu afirmatia ca ele represinta opinia publica, au gasit cu cale a desaproba aceasta masura legala, îndreptatita de asa hotarâtoare motive.
Marturisim ca oricât am fi crezut de desarta acea afirmatie gratuita a gazetelor opozitionale, oricât de putin simt politic si spirit de autoritate, oricât de putina seriozitate, stiam ca au opozantii nostri, nu am fi banuit ca îsi vor da singuri un testimoniu în care sa se dovedeasca într’un chip asa de clar si de hotarâtor cumca ei spun neadevarul când afirma ca reprezinta opinia publica. Nu. Acei cari condamna masura luata de guvern nu pot fi reprezentantii opiniei publice române; caci aceasta opinie nu poate decât sa aprobe o masura legala luata pentru apararea linistei, dignitatii si autoritatii Statului si societatii române.

(III)

Ziarele opozitionale continua a face guvernului o vina capitala din aceea ca el a luat o masura legala fata cu niste streini cari agitau contra linistei si autoritatii Statului. Pentru cine urmareste miscarea presei politice dela noi, lucrul nu poate fi de mirare; e stiut: a luat guvernul o masura? Ea trebue numaidecât pentru foile opozitionale sa fie o masura grozav de rea, antipolitica,
antipatriotica si antimorala. Nici nu mai e prin urmare chip sa stea cineva la vorba cu niste oameni pentru care si existenta luminii zilei ar putea face obiectul unei discutii.
Caci sa cercetam înca odata cum sta lucrul.
Erau acei agitatori cetateni români? Nu. Meritau sa fie loviti de masura aspra care i-a lovit? Da. Dar sa raspundem mai pe larg acestor întrebari.
O seama de streini poate sa aiba în orice tara merite netagaduite pentru a capata cetatenia. Niste oameni streini, fie de buna voe, fie goniti de deosebitele împrejurari de aiurea, vin si se aseaza într’o tara dându-se aci, cu îngaduinta Statului, la deosebitele lor industrii. Aci, traind timp îndelung, respectând societatea care i-a îmbratisat si legile ei, muncesc în pace si onest si nu neglijeaza nici o ocaziune pentru a dovedi ca ei nu mai vor sa se deosebeasca întru nimic de aceasta societate, ca doresc sincer a se contopi individual în masa ei, fara a mai tine câtusi de putin la alte streine relatii politice, fie aceste relatii politice întemeiate pe vreo comunitate confesionala sau de origine. Acesti streini, oricât ar merita sa capete drepturile de cetatenie, de drept ei nu le pot reclama, pentruca una e meritul si alta e dreptul, si aceasta mai ales acolo unde natiunea si Statul sunt chemati a judeca daca si întrucât acel merit exista sau nu, si pot, dupa socoteala lor, sa acorde sau sa refuze acele drepturi. Ceva mai mult: acel merit, acel titlu la o deosebita consideratie, scade, ba chiar se pierde cu totul când se traduce în pretentiune si înca violenta: caci este vorba de a dobândi niste drepturi, nu de a le smulge. Dar înca atunci când pretentia se formuleaza, cu atât mai violent cu cât la spatele ei n’are nici un merit! Caci sa judecam în specie asupra acelor pe cari i-au lovit masura legala de care e vorba.
A turbura ca strein linistea unei societati nationale pacinice, a agita, în coniventa cu streinii din afara, contra autoritatii Statului care te îngadue în sânul sau, si a batjocori în chipul cel mai revoltator prin publicitate, si locala si streina, si societatea si natiunea si Statul, si a le face toate acestea ca un membru declarat al unei asociatiuni politice întemeiata pe comunitatii confesionale, universale si internationale – a face, zicem, toate acestea este oare a merita drepturile de cetatean pe care nu le ai si pe care le reclami ?
Cineva zice: traesc ca strein de îndelungata vreme pe pamântul românesc, ma port bine, iubesc tara, nu am nicio relatie politica cu vreun cerc neromânesc, rog prin urmare ca, în virtutea acestor titluri, sa mi se acorde drepturile de cetatean român, de oarece eu ma bucur de toate calitatile sociale si politice cerute pentru aceasta. Iata ceva de înteles, ceva care de câte ori s’a pus înaintea locurilor competente nu a întâmpinat decât îndreptatire. Dar sa vie cineva sa zica: eu strein am cu
cutare cercuri streine niste vadite relatii politice întemeiate pe legaturi de origina si de comunitate confesionala; în coniventa cu aceasta, ca membru declarat al lor, ma ridic contra linistii societatii voastre, contra autoritatii Statului vostru, si pretind, numai si numai pe cuvântul ca ma gasesc aici, dreptul de cetatenie; daca nu mi le dati, fac scandal si încerc, cu ajutorul relatiilor mele politice exterioare, sa va smulg aceste drepturi, – este absurd.
Fata cu o asemenea ofensa si cu asemenea agitare criminala, Statul era dator sa dea raspunsul, aspru dar drept, pe care l-a dat.
Si spre a ilustra si mai bine cele ce spunem, vom da aci câteva pasaje dintr’o scrisoare a unui domn doctor în drept, Iosef Dulberg din Londra, – un strein israelit, ce, pe cât pare, a fost odinioara si prin România, – adresata catre primul nostru ministru.
D. dr. Dulberg, în aceasta scrisoare, scrisa în româneste cu câteva greseli de limba caracteristice, pretinde si d-sa drepturi pentru toti coreligionarii d-sale din România. Si sa vedem cum si d. dr. Dulberg îsi formuleaza pretentia. Dupa ce tinde a demonstra, cu niste traditionale interpretatiuni, ca nu se aplica la noi sincer articolul 7 al Constitutiei modificat conform exigentei art. 44 al tractatului dela Berlin; dupa ce ne acuza de intoleranta religioasa; dupa ce explica ca ovreii “au toata dreptatea sa nu iubeasca Tara româneasca si sa apeleze la interventia streina în afacerile politice ale tarii”, d-sa adaoga textual în scrisoarea d-sale catre primul ministru al regatului nostru urmatoarele: “Se poate zice ca antisemitismul a parasit Germania spre a se aseza în România. “Iata, d-le ministru care e situatia evreilor din România, situatia care cu totul ca stiu ca va este bine cunoscuta, am pus-o înaintea d-voastra cu scopul de ava arata ca noi în streinatate o
apreciam si ca vom sti la momentul oportun sa facem uz de dânsa.”

Si mai la vale, d. dr. Dulberg mai zice: “O conferinta europeana care se va ocupa înca odata cu toata cestiunea Orientului nu e tocmai asa departe si cu toata ca România este acum un regat independent, posibilitatea nu e exclusa ca în acel viitor congres decisiuni vor fi luate ce vor avea pentru ea o însemnatate mai tot asa de mare ca cele din 1878.”

Si în fine d. dr. Dulberg, simtind poate si d-sa ca a cam mers prea departe, intra la tocmeala: “Nu ar fi mai bine ca ea [România] sa evite amestecarea streina si sa acorde de voe buna etc.”

Oprim citatul, deoarece se întelege îndestul ce pretinde mai departe d. dr. Dulberg.
Ca sa sfârsim, trebue sa spunem ca aceasta scrisoare a fost pornita dela Londra cu trei-patru zile înainte de a ajunge agitarea semitica de aici la momentul ei acut.
Recomandam acest document, interesant atentiunii foilor opozitionale, care, precum am zis mai sus, continua a învinui guvernul pentru masura legala ce el a luat-o fata cu agitatorii streini, si a se da reprezentante ale opiniei publice române.

——————————————————————————–

CESTIUNEA EVREIASCĂ

Iată, în cuvintele lui I. L. Caragiale, imaginea zilei de 5.II.1893:

TRADAREA ROMÂNISMULUI ! TRIUMFUL STREINISMULUI !! CONSUMATUM EST !!!

Asa de june Moftul si deja mâhnit si trist? – iata ce-si va zice desigur publicul vazând foita noastra cernita.
Da, trist ! da, mâhnit ! da, cernit !

Durerea noastra e sobra de cuvinte, este muta Sa tacem dar si sa plângem:

Consumatum est !

Ieri s’a dat în dealul Mitropoliei, cu 95 bile albe, contra 22 negre, lovitura de moarte României !

Onoare celor 22 de bile negre ! ele singure sunt Români adevarati !

Caci – acele 95 bile albe nu sunt albe decât în batjocura: albul nu e coloarea doliului, nu e coloarea asasinatului si a mortii, nu e coloarea tradarii ! ele nu pot fi prin urmare, nu sunt adevaratii reprezentanti ai tarii.

Nu ! acea majoritate care, la amenintarile bancii ministeriale, îsi pleaca botul si da votul; acea majoritate, care odata macar nu e capabila a trece în minoritate, nu reprezinta România ! peste putinta !

A presupune un moment aceasta ar fi sa credem ca o natiune se poate sinucide singura pe sine însasi, si ar fi o nebunie sa banuim macar o clipa o natiune capabila de asa aberatiune ! Protestam energic dar! Iara si Istoria sa judece !

Ieri s’a votat monstruoasa lege a d-lui P.P. Carpp asupra scoalelor profesionale asa cum a voit ministrul neromân, care, ca briganzii, a pus Camerei servile cutitul la gât strigându-i fioros: votul sau viata !

Penibil ! teribil !! oribil !!!

Ieri s’a votat aservirea noastra economica !

Ieri s’a jertfit poftelor streine interesele române, salbaticiei streine corpul României, antropofagiei judaice carnea si sângele Natiunii !

Sarmana Românie !

De opt ori nefericiti iara, caci în adevar esti nefericita de atâtea ori câti sfetnici are Coroana de otel pe care ti-ai smuls-o din gura tunului inamic !

Mizera Românie ! Ai fost tradata, insultata, micsorata, murdarita, batjocorita, tavalita, maltratata, înjosorâta, ruinata, vânduta, calcata, sdrobita de catre regimul de urgie al bunului plac, al violentei faradelegilor, bandelor de puscariasi si de betivi, infamiei, crimei, aberatiunii, ignorantei, nebuniei, tradarii, murdariei, chinorosului!

Ieri, Vineri 5 Fevruarie [18]93, la orele 4 p.m., ieri, zi funesta si blestemata! S’a votat acea lege antisociala, antieconomica, antipatriotica, antinationala, antiromâna, acea lege prin care Evreii saraci nu sunt opriti de a învata vreo meserie !

Am zis ca durerea e sobra de vorbe. Atâta dar !

Iata prin urmare de ce, desi atât de june, Moftul este trist si cernit. Iata de ce Moftul a tinut ca o sfânta datorie fata cu patria sa, cu poporul sau, cu natiunea sa, sa apara astazi în chenarul de rigoare la asa lugubru-solemne ocaziuni !

Si daca mai regretam ceva este ca nu exista o coloare si mai închisa si mai posomorâta decât negrul pentru a reprezenta si mai bine doliul românismului tradat !

——————————————————————————–

Intre 24 Ianuarie si 23 Iunie 1893, I.L. Caragiale a scos, impreuna cu Anton Bacalbasa, foaia “Moftul român”.

INOVATIUNE
Moftul artificial

Primim dela un vechiu moftangiu român, un barbat de spirit, când îl are, si nu prost, pentruca stie când nu’l are, scrisoarea de mai jos, careia ne grabim a-i da loc cu bucurie în coloanele noastre. Este o ploaie binefacatoare peste spanacul din brazdele noastre, care începuse a se cam prea ofili, precum s’a observat la statiunile meteorologice dela chioscurile de pe bulevard. Iata:

Iubiti Moftangii,

Vazând în foaia voastra de spanac ca va aflati pe cale de a ispravi zeama din lamâia care v’a crescut între umeri;
Vazând pericolul la care s’ar expune societatea româna prin lipsa eventuala a acestei foi, caci, cum am zis, zeama de lamâie fiind pe sfârsite, Moftangiria voastra e amenintata de pieire.
M-am gândit sa va viu în ajutor, si nici una nici doua, fiindca în acest fin de siécle toate sunt artificiale, m’am socotit sa va îndemn ca de azi înainte sa stoarceti lamâi artificiale, adica sa luati dela bacanie ce lipseste la academie, sa întrebuintati dar sare de lamâie.
Cu acest chip o sa aveti si lamâie si sare, si Moftul român va deveni un Moft artificial, adica Moft fin de siécle.
Dar o sa’mi ziceti sau or sa-mi zica altii mai moftangii ca dv. (lucru ce eu crez ca n’o sa se gaseasca): “Bine, nene, toate sunt bune, înteleg vin artificial, pâine artificiala, ou artificial, pui artificial, closca artificiala – dar Moft artificial, cum are sa fie? Ce? e destul sa te faci ca stranuti ca sa ii miroasa? – Ei bine, amicii mei, nimic mai adevarat! nimic mai natural ca moftul artificial! Uitati-va, de pilda, la guvernul român. Credeti ca e guvern natural? al natiunii? din natiune? Fereasca Dumnezeu. E un guvern artificial!!
Întrebati presa independenta, de exemplu Republica domniei pamântene, despre aceasta; ea vă va da urmatoarele probe:
Sa luam pe d. P.P. Carpp. Ce credeti, ca e natural? De loc. Daca ar fi om ca toti oamenii, natural, nu s’ar uita printr’un ochiu ca sa vaza mai prost decât cu doi n’ar avea monoclu; prin urmare iata un moftangiu artificial. Luati-i monoclul, va ramâne om ca toti oamenii, si nu ar fi bun la nimic.
Sa trecem la Tache. Ce credeti ca e natural? Nicidecum. Vine în Camera cu o prostie, pardon, cu un proiect; opozitia îl înhata, îi da pantalonii’n jos si trage-i. Si credeti ca cu asta s’a ispravit? As! Tache încalta alti pantaloni si vine, pardon, iar cu proiectul din nou. Iata dar un moftangiu artificial. Daca n’ar avea sapte pantaloni, el ar fi un om natural, si n’ar fi bun de nimic.
Sa trecem la coconu Lascar dar acesta când a fost vreodata natural? E moftangiul cel mai artificial; caci ne întrebam: când a spus adevarul? când era contra fortificatiilor sau când este pentru legea Maximului? Credeti poate pe Lahovari ca e un moftangiu român natural? Fereasca D-zeu. Lahovarestii sau Lahovarietatile, cari sunt pe cale de a funda, un teatru, zice Claymoor, o dinastie, zicem noi, când dintre ei se va naste un cap încoronat, sunt greci, prin urmare dându-se de români sunt artificiali.
Despre Ghermanis, nu mai vorbim, caci nu ne place sa ne copiam. Atâta numai avem de zis ca acest grec reactionar are, din acelasi tata si aceeasi mama, un frate român liberal, pe care l-a ales Natiunea în lupta cu Reactiunea la Giurgiu, deputat. Asa ca acu e încurcatura: Menelas e moftangiu artificial român si Efrem moftangiu artificial grec.
Scl. scl.
Cred ca v’ati saturat de exemple citate din Republica domniei pamântene si nu veti ezita a cumpara câteva chilograme de sare de lamâie. Daca mai stati la îndoiala, întrebati si pe dr. Babes: si apa cotidiana e artificiala; de ce n’ar fi si gazeta, pâinea cotidiana, tot astfel?
Bacanie! bacanie ! Sare de lamâie si piatra acra si virginitate poti avea azi artificiala!
Artificialitate si iar artificialitate!
Traiasca dar mofturile artificiale!

——————————————————————————–

LASCĂR CATARGIU

Mihalache Kogalniceanu face pe 2 Maiu si pune sarunce pe ferestre cu patul pustilor pe reprezentantii natiunii; Iancu Bratianu ajunge vizir odios; stapâneste ca un african, cu niste camere de mameluci, si bancheteaza încunjurat de baionetele ienicerilor lui Radu Mihaiu; C.A. Rosetti fuge rusinat de trista sa amagire, si moare scârbit si amarât.
Asa trebuia sa se’ntâmple!

Un curent – generos, dar si ridicul, poate onest ca intentie si sentimental în font, dar desigur pernicios ca urmari pe cât de grotesc în forma – suflase cu puteri si spulberase cenusa Regulamentului, facând sa rasara în locul ei un miraj, o fata morgana: România deplin fericita prin regimul reprezentativ.

Ce s’a întâmplat?

Ce se’ntâmpla totdeauna cu fata morgana: când dai sa te-apropii de ea, se topeste în aer. Atunci, o urâta ironie a soartei: proclamarea redesteptarii si emanciparii noastre politice a fost semnalul inaugurarii celei mai teribile si înjositoare tiranii – tirania vorbei. Iata cine ne-a stapânit o jumatate de veac cu ultima cruzime: vorba, vorba umflata si seaca – legenda. Ea a avut, ca toti tiranii clasici, garda si gâzi, curtizani, lingusitori, bufoni si multime aiurita. Vai de cel ce cuteza sa nu i se’nchine fara conditie! Era huiduit de curtezani, scuipat de bufoni, biciuit, stigmatizat si executat în aplauzele multimii nenorocite de’nchinatori.

A gândi era cea mai grozava vina; a râde, cel mai negru pacat. Nici odata gândirea n’are alt vrajmas mai cumplit decât vorba, când aceasta nu-i este vorba supusa si credincioasa, nimic nu arde pe ticalosi mai mult ca râsul.

Sdrobitoarea opresiune a acelei stupide tiranii trebuia neaparat sa dea nastere la încercari de revolta. S’au mai gasit si barbati, cari sa’ndrasneasca a gândi si a râde. Multi dintre ei au cazut jertfa îndrasnelii lor. Huliti si urgisiti de cei mai aproape ai lor, înfierati ca reactionari, vrajmasi ai poporului, ai natiunii, ai libertatii, ai patriei, – legenda i-a executat fara nicio mila. Dintre acestia, unii de frunte au fost oameni superiori cari se chemau Petre Mavrogheni, Costaforu si Boerescu. Tot asa si Eminescu si bunul sau prieten Manolache Costache. Câci au murit, s’au dus toti cu inima înegrita de credinta ca orice revolta e de prisos, ca legenda va triumfa totdeauna asupra adevarului, ca tirania vorbei si-a cladit în România un imperiu vecinic. Iar cei ce n’au murit, obositi de lupta, au desarmat cu aceeasi trista credinta. Dar a fost si unul care nici n’a pierit înainte de vreme, nici n’a desarmat un singur moment: un revolutionar îndaratnic si cuminte, dibaciu si neînduplecat, fara macar o clipa de descurajare sau îndoiala. Acela e Lascar Catargiu. Sub înfatisarea aceea blajina, nimini, poate, nu stie câta tenacitate si câta energie stau ascunse; îndaratul acelor doi ochi blajini, sta dârza o vointa neîncovoiata; sub chipul acela de razes plin de
bonomie naiva, e totdeauna desteapta la pânda cea mai sigura judecata politica, cea mai adânca dibacie de om de stat. Toate acestea, pe un fond moral fara cea mai mica imputare. Mai înainte de 2 Maiu – pe atunci corpul electoral era corp electoral, si Parlamentul, parlament, – Lascar Catargiu merge ca prezident al Camerei, cu ceremonialul de rigoare, la palat sa prezinte raspunsul la adresa Tronului. Voda Cuza, cu un zâmbet rautacios, face semn primului ministru M. Kogalniceanu, care era de fata ca de obiceiu, sa primeasca adresa Camerei, si apoi, cu o miscare usurateca, pune mâinile la spate. Eu vorbesc aici cu Voda! zise Lascar Catargiu, si, îndoind adresa la loc, imita miscarea printului si puse mâinile la spate. Cuza simti ca trecuse masura: îsi desfacu mâinile si întinse dreapta catre presedintele Camerei; atunci, acesta facu asemenea si întinse lui Cuza adresa.

Când la 2 Maiu, soldatii au navalit în Camera, deputatii au sarit toti nebuni pe ferestre. Lascar Catargiu sta la biuroul sau de presedinte si scria. Un ofiter cu câtiva soldati se reped la dânsul si vor sa’l arunce cu violenta. El ridica ochii de pe hârtie si zice linistit: Ma rog stati înca o lecuta Eu sunt presedinte; nu pot pleca pâna nu’mi termin procesul-verbal al sedintei. Si presedintele Camerei, Lascar Catargiu, aparatorul libertatii parlamentare contra unei lovituri de stat, si-a terminat procesul-verbal si a plecat fara sa se pripeasca.

Când cu scandalul dela 5 Aprilie, multi tineri au plecat dela Camera în trasuri închise pe partea din dos a Mitropoliei. Lascar Catargiu, prim ministru, a iesit pe jos, a coborât în fata teatrului rebeliunii si, trecând fara graba pe sub grindina de bolovani, a mers încet-încet pâna acasa, însotit numai de doi-trei prieteni. În ministerul conservator din urma, se iveste între colegi o neîntelegere. Unul, mai neastâmparat, se supara si face unui reporter de gazeta niste declaratiuni rau-voitoare pentru guvernul sau propriu. Înainte de a se pune foaia sub presa, un amic fidel afla de asta; face ce face si pune mâna pe o corectura, cu care merge foarte emotionat la presedintele consiliului: Iata, coane Lascare, ce are sa se tipareasca astazi în cutare foaie oficioasa: astea sunt informatii date de amicul nostru X Presedintele consiliului citeste cu atentie corectura, si dupa ce termina, fara sa arate cea mai palida alterare sufleteasca, înapoiaza hârtia.

Ce-i de facut coane Lascare? întreba amicul. Sa împiedicam publicarea – Da’ de unde? raspunde cu linistea-i obicinuita conul Lascar. Sa vedem întâiu daca le-a dat d-sa. Daca nu le-a dat d-sa, sa nu se puie; dar daca le-a dat d-sa, sa se puie. Într’o noapte memorabila, Lascar Catargiu a facut un incalculabil serviciu tarii. Acestui om de stat se datoreste ca mersul istoriei noastre nu s’a strâmbat si ratacit. Fara curajul si devotamentul lui patriotic, n’am fi avut, poate, acele succese nationale, cari erau sa fie zadarnicite de catre acei ce si-au facut apoi dintr’însele o apoteoza. Român neaos, fara declamatii si poze teatrale; spirit liberal limpede, fara apucaturi zanatice; dinastic, fara târîre; patriot cuminte si desinteresat pâna la a refuza un scaun de Domn; cunoscând profund tara si lumea ei, Lascar Catargiu niciodata n’a avut sa’si marturiseasca o greseala.

El n’a stat niciodata în drum la gânduri fara sa stie încotro s’apuce; el n’a pipait niciodata cu ezitare terenul: a pus piciorul ferm si a pasit sigur cu fruntea’n sus; iar când n’a putut pasi, a stat tapan pe loc; dar înapoi, nu s’a dat niciodata. Iata de unde a rezultat autoritatea si prestigiul din ce în ce crescânde ale acestei frumoase cariere, recompensata zilele acestea de un asa stralucit succes. Si iata iarasi de ce asupra acestui neinduplecat revoltat contra tiraniei vorbei, contra legendei liberale, s’au napustit atâta bârfeala si atâta ura. Dar nimic nu l-a clintit din loc. Nici pantalonadele bufonilor si harlechinilor, nici flueraturile pacatosilor, nici amenintarea cu înfieratul rosu, nici navala mercenarilor – nimic nu l-a facut sa’si lase gândul si sa paraseasca lupta. De mai bine de cincizeci de ani sta rezesul sdravan în picioare în fata dusmanului: s’a oprit de multe ori în loc sa’si reia resuflarea; dar niciodata nu s’a’ncovoiat sa caza, si, de câte ori a reînceput lupta, a dat lovituri de moarte legendei caraghioase. Si pe lânga atâtea virtuti, a avut un singur noroc – sanatatea. A trait întreg pentruca, dupa o lupta eroica atât de îndelungata, sa fie, de afara din Parlament, chemat de Camera si de tara sa deslege una din cele mai grele cestiuni ce a agitat lumea româneasca.

Lascar Catargiu nu a stat un moment la îndoiala ca sa raspunza la înalta chemare. Facându-si datoria, fara conditii si fara reserva, el si-a serbat într’un chip stralucit jubileul de 50 de ani ai frumoasei lui cariere: alaltaieri el a dat lovitura de gratie adversarilor sai.

Acei ce i-au adus omagiul pentru triumful lui sunt pretinsii continuatori ai scornitorilor legendei, ultima garda a tiraniei vorbei.

Sursa: miscarea.net via http://foaienationala.ro/din-opera-politic-semnat-de-caragiale.html

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s