Părintele Cleopa, unul din cei mai mari duhovnici ai Bisericii Ortodoxe, despre religia conducătorilor: Mircea cel Bătrîn nu a fost evanghelist! De vrei să fii fiu adevărat al lui Hristos și al Țării, să ții credința Ortodoxă. Dacă nu, ești străin de neam.


Părintele Cleopa Ilie a fost unul din cei mai mari duhovnici ai neamului românesc, o adevărată personalitate în toată lumea ortodoxă.

Cuvintele sale de învățătură au fost publicate de mai multe ori și au fost citite de milioane de creștini ortodocși, fie din România sau din afara țării.

Redăm un pasaj din cartea „In memoria Parintelui Cleopa. Manca-v-ar Raiul”, vol. I, Editura Manastirea Sihastria, 2010” via Cuvântul-Ortodox în care părintele Cleopa vorbește despre credința poporului român.

„Să știți că rădăcina și viața poporului nostru, înaintea lui Dumnezeu, este credința cea dreaptă în Hristos, adică Ortodoxia. Noi ne-am încreștinat de aproape două mii de ani, din timpul Sfîntului Apostol Andrei. Coloniștii romani, cărora le-au predicat Sfinții Apostoli Petru și Pavel la Roma, și cei din Grecia, cînd au venit aici cu legiunile romane, au adus credința Ortodoxă. Eram daci pe atunci; stră­moșii noștri sînt dacii și romanii, de la care am ră­mas noi, românii. De atunci, de cînd am primit și dreapta credință în Dumnezeu, poporul nostru a avut viață. Pînă atunci a fost mort; numai cu trupul era viu, iar cu sufletul era mort. Viața poporului român este dreapta credință în Iisus Hristos. Băgați de sea­mă! Ca popor creștin de două mii de ani de cînd sîntem noi, am avut toată administrația noastră și toată tradiția noastră sfîntă. Să ținem cu tărie la Credința Ortodoxă.
Ați văzut dumneavoastră, de la primii voievozi creștini ai românilor, de cînd sînt cele trei Țări Ro­mâne, Moldova, Muntenia și Ardealul, toți au fost creștini ortodocși.
299299Ați văzut pe Mihai Viteazul? Mama lui a fost călugăriță. Du-te la Mănăstirea Cozia și vei afla lîngă Mircea cel Bătrîn, care a întemeiat această mănăstire și-i înmormîntat acolo, o lespede de piatră pe care scrie: «Aici odihnește monahia Teofana, mama lui Mihai Viteazul» – ai auzit? El, domn peste trei Principate și mama lui, călugăriță. Apoi și Ștefan cel Mare. Du-te la Mănăstirea Probota, unde este îngro­pat Petru Rareș, făcută de el. Vei vedea lîngă dînsul scris: «Aici odihnește roaba lui Dumnezeu, monahia Maria Oltea, mama lui Ștefan cel Mare». Ei domni, și mamele lor, călugărițe! Vedeți voi cîtă unire era atunci între credință și conducere? Așa trebuie să murim!
Au cunoscut că totul este deșertăciune. Da’ ei erau adevărați domni. Oricît ar fi, viața asta este umbră și vis! Este o scurtă trecere! Dar eu cînd mor mă duc la o viață care nu are sfîrșit. Cine are să se roage pentru mine? Așa cugetau înaintașii.
Ați văzut că toți își făceau cîte o mănăstire? Fericiți și de trei ori fericiți au fost domnii noștri ortodocși: Ștefan cel Mare și Sfînt la Putna; Eremia Movilă și Gheorghe Movilă la Sucevița; Petru Rareș la Probota; Lăpușneanu la Slatina; Alexandru cel Bun la Bistrița; Mircea cel Bătrîn la Cozia. Ai auzit unde era inima lor? Unde este inima ta, acolo va fi comoara ta. Pentru aceea au făcut ei mănăstiri, ca să fie pomeniți sute de ani la Sfîntă Liturghie.
Ștefan cel Mare nu a fost baptist! Mircea cel Bătrîn nu a fost evanghelist sau adventist! Alexandru cel Bun nu a fost martorul lui Iehova; nebunii ăștia de sectari au ieșit acum. Nicio sectă nu exista în țara noastră pe atunci. Aceștia vin din străinătate, plătiți de masoni, să ne strice dreapta credință și ori­ginile noastre și rădăcina noastră de popor ortodox.
Ce spune Sfîntul Efrem Sirul? „Cu omul eretic să nu vorbești, în casă să nu-l primești, la masă să nu stai cu dînsul, bună ziua să nu-i dai”. Aceștia sînt inaintemergătorii lui Antihrist. Că Mîntuitorul a spus la Efeseni, prin Apostolul Pavel: Biserica este Tru­pul lui Hristos, iar cap al Bisericii este Hristos. Fie­care sectar care s-a despărțit de Biserică, s-a despăr­țit de Hristos. E om al satanei.
Evanghelia spune:
In vremea de apoi vor ieși hristoși mincinoși și prooroci mincinoși, și vor face semne și minuni ca să-i înșele de va fi cu putință și pe cei aleși (Marcu 13, 22).
Păziți-vă de sectari, care dau broșuri prin trenuri, prin gări și prin cutiile de poștă și unde văd oameni, dau gratuit otrava lor. Cînd vei vedea o carte că nu are aprobarea Sfantului Sinod și nu are o cruce pe ea, dă-o pe foc, chiar biblie dacă este! Dacă-i sectară și scrie să nu vă închinați la icoane, dă-o pe foc! Nici un păcat nu ai! Aceasta este otrava semănată de înaintemergătorii lui antihrist. Toate sînt otravă.
Să țineți credința pe care ați supt-o de la piepturile maicilor voastre! Să țineți credința pe care o avem de două mii de ani! Nu vă luați după slugile satanei care vin din apus cu milioane de dolari. Ei cumpără pe cei proști și nelămuriți în credință, să rupă uni­tatea în sufletul poporului român, și vor să facă cele mai mari erezii și nebunii în țara asta.
Păziți-vă de aceștia! Au case de rugăciuni, dar acolo e casa satanei. Unde nu sînt preoți și Arhierei, nu este Hristos. Că Mîntuitorul suflînd asupra Apos­tolilor, le-a spus așa:
Luați Duh Sfinți Cărora le veți ierta păcatele, se vor ierta lor, și cărora le veți ți­nea, ținute vor fi (Ioan 20, 22-23).
Nu la sectari le-a spus aceasta, ci la Apostoli, la Episcopi și la preoți. Căci Apostolii, prin punerea mîinilor și prin succe­siunea apostolică, au dat darul Duhului Sfant la toți preoții din lume, prin hirotonii.
Deci, băgați de seamă că: sectarii nu au ierar­hie canonică, nu au cele șapte Sfinte Taine, nu cin­stesc pe Maica Domnului și Sfinta Cruce și nu au mîntuire. De aceea, feriți-vă de sectari. Auzi ce spu­ne Apostolul Pavel?
Luați aminte de voi și de turma întru care Duhul Sfint v-a pus pe voi episcopi (zice de preoți și arhierei) ca să păstoriți Biserica lui Dumnezeu, care a cîștigat-o cu sîngele Său (Fapte 20, 28).
Celor doisprezece Apostoli, pe care i-a ales Hristos, cînd S-a înălțat la cer, le-a spus:
Stați în Ierusalim pînă vă veți îmbrăca cu putere de sus! (Luca 24, 49),
și la Duminica Mare, după zece zile, a venit peste ei Duhul Sfint de sus, în chip de limbi de foc. Pe urmă, vorbeau în toate limbile de sub cer. Și după ce i-a îmbrăcat cu putere de sus i-a trimis, zicînd:
Mergînd propovăduiți Evanghelia la toată lumea, botezîndu-i pe ei în numele Tatălui și al Fiu­lui și al Sfîntului Duh. Cel ce va crede și se va bote­za, se va mîntui, iar cine nu, se va osîndi (Marcu 16, 15-16).
Deci, Biserica lui Hristos are ierarhie cano­nică, Duhul Sfînt este în Biserică și cap al Bisericii este Hristos. Toți sectarii, care s-au rapt de Hristos și nu merg la Biserică, sînt fiii lui antihrist și înaintemergători ai satanei. Să nu vă luați după ei! Să nu spuneți că nu v-am arătat adevărul!
Să ținem credința noastră Ortodoxă, pe care au ținut-o toți voievozii noștri și toți părinții noștri și toți românii cei adevărați. Dacă vrei să fii fiu adevărat al lui Hristos și al Țării Românești, să ții credința cea dreaptă, Ortodoxă, pe care o ținem de două mii de ani. Dacă nu, nu ești fiu al lui Hristos și al Biseri­cii, și ești străin de neamul românesc. Nu poți fi ce­tățean creștin și român, dacă nu ai dreapta credință în Hristos. Ești străin. Nu ești fiu al țării. Că fiu ade­vărat al României este cel care-i ortodox, pentru că Biserica Ortodoxă predomină în țara noastră de două mii de ani. Parintele-Cleopa-18Iar pe cei care-s sectari să nu-i primim în casele noastre.
Țara noastră Românească a fost ortodoxă dintotdeauna și trebuie să țină linia Ortodoxiei. Orto­docși ne-am născut de la origine, de la colonizarea Daciei, ortodocși am trăit timp de două mii de ani și ortodocși trebuie să stăm pînă la moarte. Asta este adevărata credință a României, Ortodoxia. Nu pri­miți nimic din afară, că toți vor să ne strice unitatea neamului, a credinței și a Bisericii. Toți aceștia sînt vrăjmașii Crucii lui Hristos”.
Anunțuri

Eminescu i-a dat cu călimara în cap unui ministru…


Cînd Eminescu a fost chemat la redacţia ziarului „Timpul”, el nu venea pentru a sluji un partid şi cu atît mai puţin anumite persoane ci, cum spunea Maiorescu, „pentru a biciui frazeologia neadevărată şi a formula sinteza unei direcţii istorice naţionale”. Intransigent în ceea ce priveşte convingerile, refractar compromisurilor – Eminescu, scrie Slavici: „era necruţător […]

15 ianuarie – Ziua marelui poet și scriitor național Mihai Eminescu, ce și-a sacrificat viața demascând mafia iudaică ce jefuiește țara și intoxică presa și astăzi


DA! SUNT REACTIONAR! INVIEREA NEAMULUI INTRU MIHAI EMINESCUUn episod extraordinar al istoriei românilor, ţinut permanent secret, este cel legat de “boala” şi moartea poetului naţional al României, Mihai Eminescu, care, aşa cum s-a văzut, se manifestase direct şi partizan la ziarul Timpul în “Chestiunea Israelită” sau în “Chestiunea evreiască”, fiind împotriva încercărilor evreilor de a bloca sau de a condiţiona recunoaşterea independenţei României. Ceea ce se cunoaşte de către foarte puţini iniţiaţi este însă cum, pentru atitudinea sa, Mihai Eminescu a fost ucis, (de către ­medicul evreu Fr. Iszac”, zic unii, de către o conspiraţie iudeo-masonică am zice noi).
În anul 1882, Mihai Eminescu îi scria Veronicăi Micle:“Timpul acesta m-a stricat în realitate cu toată lumea, sunt un om urât şi temut, fără nici un folos…, unul din oamenii cei mai urâţi din România… Naturi ca ale noastre sunt menite sau să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor”.
“Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!” s-a spus l-a un moment dat, în plenul Parlamentului Român, de către acei oameni politici care apărau interesele evreilor, oameni politici masoni, susţinuţi finalmente, din păcate, chiar şi de către oamenii politici conservatori, în numele partidului cărora vorbea gazetarul şi marele poet naţional Mihai Eminescu. De fapt cuvintele au fost rostite chiar şi de către Petre-Carp, şef alături de Titu Maiorescu, al Partidului Conservator.

În timp ce Eminescu conducea Timpul, ziar al Partidului Conservator, Petre Carp conducea chiar partidul, dar cei doi au intrat totuşi într-un puternic conflict. Carp era însă, totodată, şi membru al lojei masonice Steaua României, alături de Maiorescu, Alexandru Şuţu, Theoder Rosetti şi alţii care se vor ocupa de lichidarea poetului şi ­gazetarului Mihai Eminescu. “Eminescu era ca o stâncă. Posibil ca, iniţial, junimiştii [masonii] să nu-şi fi dat nici ei seama că, aducându-l la Timpul, practic îşi pun singuri bomba în casă” (C. Cernăianu, Recurs Eminescu, Calvarul cetăţeanului, vol.II). Divergenţa dintre Mihai Eminescu şi Petre Carp s-a născut odată cu apariţia în Parlament a problemei modificării articolului 7 din Constituţie (“Chestiunea Izraelită”), împotriva căreia pleda în scris Eminescu, opunându-se “împământenirii” hoardei de evrei ce invadaseră ţara, în timp ce Petre Carp activa politic pentru modificarea Constituţiei în sensul dorit de Alianţa Izraelită, de cancelariile europene şi de evreii din România.
[Carp fiind, totuşi, un nume destul de rar, şi neînţelegând adeziunea sa la interesele evreilor, ne-am îndreptat către marele dicţionar masonic publicat în Ordinul Masonic Român de către Horia Nestorescu-Bălceşti , unde am găsit mai mulţi Carp: în afară de Petre Carp al nostru, duşman al lui Eminescu şi membru al lojii Steaua României, apare şi un anume Horia Carp, „ziarist evreu, membru al unei loji din obedienţa Marii Loji Naţionale”.]
Pornit împotriva poziţiei exprimate de Timpul, la 15 martie 1879 Carp le scrie atât lui Eminescu cât şi lui Maiorescu. Lui Eminescu îi scrie: “Domnule redactor, în timpurile din urmă aţi crezut că este oportun de-a da sprijinul importantului ziar ce redactaţi, unor idei atât de opuse convicţiunilor a căror organ m-am făcut în Senat încât mă văd cu părere de rău silit de-a afirma pe calea publicităţii adânca divergenţa de păreri ce ne desparte…”; iar lui Maiorescu: “Dragă Titus, ce faceţi voi la Timpul şi cum credeţi că o să meargă astfel înainte?… în ce parte din lume partidul conservator a căutat să ajungă la putere prin pasionarea maselor?… în asemenea împrejurări, eu unul a trebuit să-mi pun întrebarea ce rol mai joc între contribuitorii Timpului?… Prin urmare te rog să notifici comitetului să mă şteargă din lista subscriitorilor… Tu ai o clientelă întinsă despre a cărei genesis mi-ai vorbit într-o zi [aluzie şi atenţionare din partea lui Carp, către Maiorescu care trăia din solda clienţilor săi evrei]. Sapienti sit. For ever! P.P. Carp.” Poziţia lui Carp faţă de revendicările evreilor asupra României este sintetizată în următoarea poziţie, exprimată în 1881: “Să jertfim unele din drepturile noastre suverane ca să obţinem protecţiunea Europei întregi şi să nu ne aflăm izolaţi faţă cu doi vecini puternici”.
Eminescu îi răspunde în Timpul:


“Dl. P.Carp s-a crezut atins prin reflecţiunile ce foaia noastră a publicat în privinţa atitudinii sale în chestiunea izraelită… însă aceste reflecţiuni ne-au fost impuse printr-un caz de legitimă apărare”.

Deasemnea se ceartă şi cu alţi membri ai partidului, precum Zizi Cantacuzino şi Lahovari. Acestuia din urmă i-a spus în cadrul redacţiei din Timpul: “Du-te, mă, în mă-ta! Tată-tău nu ştia nici bine româneşte, ce-mi tot cânţi tu de românism.”

Cea mai categorică explicaţie dată de Eminescu faţă de criticile lui P.P. Carp a apărut în Timpul cu numai o lună înainte ca el să fie lichidat social şi fizic:

“În altă ţară de am trăi, în care mai e credinţă, onestitate, respect ca bunuri obşteşti ale spiritului public, relele ni s-ar părea trecătoare şi nicicând condeiul nostru nu ar fi înmuiat în fiere; dar aici, unde, dacă-i vizita ministeriile sau [închisoarea] Văcăreşti, aceleaşi fizionomii şi caractere întâlneşti, aici unde un parvenit bulgar ca d. I.C. Brătianu şi un grec parvenit ca d. C.A. Rosetti conduc destinele acestei nefericite ţări, aici unde oameni ca aceştia, fără pic de patriotism, radicali cosmopoliţi, stăteau ieri la învoială cu Warszazvsky ca să-i vânză sufletele din opt ţinuturi, stau azi la învoială cu Alianţa Izraelită ca să-i vânză ţara toată şi să desfiinţeze printr-un trafic mârşav o naţie şi un stat pe care zeci de popoare barbare nu le-au putut desfiinţa, aici nici un cuvânt nu e destul de aspru…”
Deşi Titu Maiorescu era acuzat de către colegii de partid că îi ţine spatele lui Eminescu la Timpul, Eminescu îl atacă şi pe acesta:
” Teamă ne e dar şi astăzi că asemenea o samă de advocaţi buni, cu darul vorbirii vor tranşa şi chestiunea arzătoare a evreilor, care poate deveni chestiunea completei dezmoşteniţi a poporului românesc”.
Maiorescu îşi nota prompt în Jurnal: “Grea epoca Eminescu… Articol al lui în chestiunea evreiască în contra mea”.
“Afacerea Warszawsky” din epocă, dezvăluită şi combătută de Mihai Eminescu în Timpul a constat în aprovizionarea trupelor ruse angajate în războiul din 1877 şi deplasate în Bulgaria. Bancherul rus de origine evreiască A.M. Warsyawsky, numit intendent al armatei ruse a obţinut prin mită dreptul de a cumpăra la preţuri modice alimente din România (de a rechiziţiona) pentru a le vinde apoi armatei ţariste. Totodată a primit dreptul de a rechiziţiona care cu boi pentru transportul mărfii, ceea ce a ruinat ţărănimea română, care de cele mai multe ori şi-a pierdut peste Dunăre mijloacele de transport. Deşi avocatul cu luna al lui Warszawsky devenise Titu Maiorescu, Eminescu a publicat mai multe documente ce au dovedit coruperea guvernanţilor la care se pretase bancherul evreu.
Iată scrisoarea lui Warszawsky către Rossisky, datată l decembrie 1877 şi publicată de Eminescu în Timpul:
“Excelenţă.
Din depeşa mea şi din depeşa ministrului Cogălniceanu vă este deja cunoscut că, după multe împrejurări, eu am profitat a birui toate împiedicările şi astăzi deja s-au dat porunci prin telegraf tuturor prefecţilor din opt districte, ca să puie la dispoziţiunea mea câte 1200 care pe zi pentru Bucureşti şi 500 pentru Frăţeşti… Mult m-au costat pe mine bani, vreme şi trudă ca să împac pe directorul Ministerului de Interne, Simion Mihăilescu, cu prietenul nostru [adică Cogălniceanu (precizează Eminescu)] fiindcă numai el era, nu Brătianu era, care împiedica această chestie…
Eu voi avea oricâte căruţe va fi de trebuinţă pentru oricât transport şi oriunde veţi voi a transporta, măcar că până acuma cărăuşii de bună voie tocmiţi nu voiau a merge decât la Sistov; acum însă s-a schimbat chestia şi merg siliţi oriunde vreau.”
În urma campaniei de presă condusă de Eminescu privind “afacerea Warszawsky” au fost sesizate organele judecătoreşti, dar Tribunalul de Ilfov hotărăşte că nu era “caz a se pune în mişcare acţiunea publică în contra cuiva”.
Urmărirea lui Mihai Eminescu de către agenţii secreţi ai marilor puteri străine, a fost remarcată din anul 1876 printr-un agent evreu Lachman, aflat în solda ambasadei Austriei de la Bucureşti. Unul dintre primele rapoarte ale ambasadei austriece, la adresa lui Eminescu, conţine 20 de pagini şi este semnat de consulul austriac de la Iaşi, fiind trimis ministrului de externe al Imperiului Austro-Ungariei la data de 5 ianuarie 1877. Cu un an înainte ca Eminescu să fie anihilat, la 7 iunie 1882, ambasadorul austriac la Bucureşti, baronul Mayer, transmite un raport secret despre Eminescu, văzut vinovat prin activitatea sa de la Societatea Carpaţii de uneltire împotriva imperiului, în vederea unirii Transilvaniei cu ţara mamă:
“Societatea Carpaţii a ţinut în 4 ale lunii în curs o întrunire publică cu un sens secret. Dintr-o sursă sigură, am fost informat despre această întrunire [sursa era, după toate indiciile, chiar Titu Maiorescu] . . . S-a stabilit că lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată… S-a recomandat membrilor cea mai mare prudenţă. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari. ­
În afara agenţilor marilor puteri europene, o atenţie aparte i-o acordau lui Eminescu nenumăraţii agenţi ai Alianţei Universale Israelite.
Şi iată că, în dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, gazda poetului, doamna Szoke, îi trimite avocatului mason – Titu Maiorescu un bileţel în care scria că Eminescu a înnebunit. Astfel, fără voia sa, ca plan al uneia dintre cele mai monstruoase conspiraţii anti-româneşti, Eminescu a fost internat de către dr. Alexandru Şuţu la “Caritatea” (Caritas) punându-i-se falşul diagnostic de alcoolism şi sifilis. Studiul dr. Ion Nica (Eminescu, structura somato-psihică, 1972) arată că, în acea perioadă, Eminescu era marcat de o mare suferinţă pe fond psihic, ca urmare a greutăţilor şi luptelor politice prin care trecea, respectiv de o psihoză maniaco-depresivă. Cu toate acestea, un anume dr. Iszac i-ar fi pus lui Eminescu acel diagnostic care îi putea permite administrarea-unui tratament care să-l digtrugă fizic. La acea vreme, sifilisul nu cunoştea un tratament eficient, iar clinic se aplicau cele mai periculoase şi distructive tratamente. Un astfel de tratament, cu efecte catastrofale pentru Mihai Eminescu a fost administrarea de doze de mercur, element care se ştie că este extrem de toxic pentru om şi că poate provoca moartea. Medicii i-au administrat lui Eminescu câte 20 de fracţiuni a 4 grame de mercur, “când şi o jumătate de gram poate să aibă acţiuni dăunătoare” precizează la rândul său specialistul român Ovidiu Vuia. Urmare acestui tratament Eminescu a suferit de o paralizie parţială, a fost internat, scos din ţară şi mai apoi ucis în spital cu un bolovan cu care a fost lovit în cap.
Studiul dr. Nica, foarte valoros de altfel, suferă de o mare eroare. Faptul că pune un diagnostic psihiatric lui Eminescu bazându-se pe o sursă nedemnă de încredere. Este vorba de ziarul Adevărul din 17 octombrie 1911 care, sub semnătura lui Alexandru Ciurcu, publica articolul “Din amintirile mele”. Or, până după al doilea război mondial, ziarele Adevărul şi Dimineaţa au fost cele mai puternice şi viclene organe de presă evreieşti din românia. Iată situaţia descrisă de A.C.Cuza în 1905:
“În ziaristică, tot jidanii au introdus la noi în ţară tonul violent şi trivialităţile presei-revolver, prin care înjosesc orice discuţie şi batjocoresc instituţiile şi demnitarii ţării,. În frunte, stă, fireşte, organul jidovesc Adevărul, al cărui comitet de redacţie se alcătuieşte din următoarele ilustraţii cuşer ale gazetăriei «române», ale căror nume le reproducem după actele unui proces de calomnie, în care numiţii figurează – se înţelege – ca inculpaţi (Curtea cu Juraţi de Ilfov, Octombrie 1905): B. Braunstein – zis B.Brănişteanu; Albert Honigman – zis A. Fagure; A. Rosen – zis Nora; A. Fuchs – zis G. Mihail; S.Goldenberg – zis Munteanu; Lazar Kastenbaum – zis Castelan; E. Feinsilber – zis E. Emilian; E. Weber – zis Adrian Verea, şi vor mai fi.
Aceştia sunt conducătorii “opiniunii publice” a ţării româneşti… Străini de noi şi potrivnici fiinţei noastre, ei ne discută interesele, ne judecă, fac reputaţiile prin galăgie şi reclamă, şi le desfac prin tăcere şi calomnii, ei suie în slava cerului pe jidoviţi şi caută să înjosească pe adevăraţii români; ei terorizează pe funcţionarii publici care voiesc să-şi facă datoria; ei critică totul: religia, coroana, armata, justiţia, învăţământul…”
De fapt, relatările mincinoase la adresa lui Mihai Eminescu, publicate în ziarul Adevărul din 17 octombrie 1911 se bazează pe închipuitele amintiri ale lui Grigore Ventura, cel ce ar fi fost lângă Eminescu când acesta a fost pus în cămaşă de forţă şi care ar fi relatat cum în cofetăria Capsa, agitând un pistol mare, Eminescu a spus că pleacă să-l împuşte pe rege. Trebuie reţinute două aspecte: 1. Gr. Ventura era mort de mulţi ani când cotidianul evreiesc lansa “amintirile” sale menite peste timp să consolideze marea conspiraţie istorică anti-Eminescu; 2.Ventura făcea parte din loja masonică Discipolii lui Pitagora din Galaţi (formată preponderent din evrei şi greci), corespondenta locală a lojii Steaua României, din care făceau parte conspiratorii întemniţării lui Eminescu: Titu Maiorescu, Şuţu şi ceilalţi (de altfel, toţi ceilalţi membri ai familiei Ventura făceau parte din loja masonică Steaua României).
Informaţiile de mai sus, privind falsul diagnostic pus lui Eminescu şi otrăvirea sa cu mercur reies din studii mai vechi, nepopularizate, dar ele sunt depăşite azi de studiile lui Calin L. Cernăianu demarate în anul 2000: Recurs Eminescu, Suprimarea Gazetarului şi Conjuraţia anti-Eminescu.
Trebuie arătat de la bun început că Mihai Eminescu nu a fost niciodată mason, în schimb cei mai mulţi membri ai “Societăţii Literare Junimea” (din Iaşi) şi fruntaşii Partidului Conservator, da! Toţi aceştia făceau parte, cum am arătat, din loja masonică Steaua României, iar Eminescu era “protejatul” Junimii, poetul Junimii.
Atât Titu Maiorescu, cât şi Petre Carp, cei doi lideri ai Partidului Consen’ator din vremea respectivă aparţineau lojii masonice, dar cel mai important fapt este apartenenţa lui Alexandru Şuţu la această lojă, loja fiind de fapt chiar creată de familia de fanarioţi Şuţu. Ce gândeau oare aceştia, când Mihai Eminescu compara exploatarea evreiasca a românilor cu exploatarea fanariotă?
Loja Steaua României (“l’Etoile de Roumanie”) a fost creată în 1866 de ­principele” Gheorghe M. (Iorgu) Şuţu, sub obedienţa lojii Marelui Orient al Franţei, lojă franceză apropiată intereselor mondiale evreieşti, controlată de către evrei. De altfel, chiar trezorierul (finanţatorul) lojii Steaua României era un evreu, Adolf Hennig. Familia Şuţu, familie de domnitori fanarioţi (Mihai Şuţu în Ţara Românească, Alecu Şuţu şi Mihai Gr. Şuţu în Moldova) era implicată social în politica româneasca în aceeaşi perioadă cu Mihai Eminescu. Astfel, Nicolae Şuţu era un reputat economist liber-schimbist, curent atât de puternic combătut şi de blamat de Eminescu, în timp ce Alexandru Şuţu, profesor universitar, trecea de reputat medic psihiatru, el fiind acela care l-a internat forţat pe Eminescu, contribuind activ la eliminarea sa fizică din peisajul socio-politic românesc.
De altfel, se poate spune că până la un punct Eminescu fusese chiar creaţia lojii Steaua României, împotriva conducătorilor căreia s-a întors prin libertatea ce şi-a luat-o ca publicist, în chiar ziarele ce le conducea şi care aparţineau indirect lojii masonice. De exemplu, se cunoaşte ura ce o manifesta Eminescu în scris pentru perioada domniilor fanariote ce au pervertit conştiinţele româneşti şi au supt sângele poporului, pregătind astfel terenul pentru noua ocupaţie, evreiască. El lovea astfel în chiar creatorul lojii, în fanariotul Gh.M. Şuţu.
În bună tradiţie masonică, loja Steaua României avea “de faţă” Societatea Literară Junimea, iar presa ei avea să fie asigurată de Constituţiunea (1866), apoi de Gazeta de Iaşi (1867) şi, în fine, prin Gazeta naţională (1871) – tribune politice ale membrilor lojii. Convorbirile literare (1867) făceau acelaşi oficiu în domeniul literaturii, istoriei şi criticii literare.
În 1866, în cadrul demersurilor pentru desemnarea unui principe străin pe tronul României, a apărut condiţia apartenenţei acestuia la francmasonerie pentru a se obţine sprijinul internaţional al fraţilor masoni şi al Alianţei Israelite Universale, cu atât mai mult cu cât emanciparea evreilor, deziderat masonic, rămăsese încă o chestiune deschisă. De aceea, în toamna anului 1866 Iorgu Şuţu (mason iniţiat la Paris şi “venerabil” al lojii Steaua României) i-a propus principelui Carol I să devină francmason şi şef al Francmasoneriei Române, sub obedienţa Marelui Orient al Franţei, ceea ce ar fi condus la ingerinţe străine în statul român, sub controlul Alianţei Israelite. Reacţia de refuz a casei regale a fost promptă, voinţa regală fiind întărită simbolic de interzicerea imediată a lojii masonice Discipolii lui Pitagora din Brăila , formată în cea mai mare parte din negustori greci şi evrei. La acea vreme toate lojile masonice importante româneşti se aflau sub obedienţa Marelui Orient al Franţei, şi astfel, indirect, obediente directivelor evreieşti ale Alianţei Israelite, fiind toate înfiinţate de “negustorul francez” Auguste Carence:: Steaua Dunării, Steaua României, Discipolii lui Pitagora, Înţelepţii din Heliopolis. (Oricum, peste câţiva ani B’nai B’rith se implică direct şi creează la Bucureşti lojile Înfrăţirea Sionului şi Fraternitatea.)
Atitudinea general favorabilă românilor din partea regelui Carol I al României (fostul principe Carol) faţă de pretenţiile evreilor, precum şi refuzul său de apropiere de lojile masonice filoevreieşti, nu putea decât să-i oblige pe conspiratori să monteze un scenariu anti-regal, în care “antisemitul” Eminescu, înarmat cu un mare pistol se ducea “la Palat să îl împuşte pe rege”, motiv pentru care a fost pus în cămaşa de forţă şi internat. La rândul ei, opinia publică românească n-ar fi putut fi liniştită dacă Eminescu ar fi fost pur şi simplu concediat de la Timpul. Totodată, gura acestuia nu ar fi fost astfel închisă, căci ar fi putut găsi altă tribună de la care să îşi afirme poziţia puternic naţionalistă. De aceea, el trebuia făcut nebun. Şi cine a lansat versiunea că Eminescu a scos un pistol pentru a se duce să-l împuşte pe rege? Conform evreilor de la Adevărul, afirmaţia fusese cândva susţinută de către doamna Capsa, evenimentul petrecându-se chipurile în cafeneaua literară Capsa. Nimeni din epocă nu a putut confirma această poveste, dar ştim că şi soţul patroanei, domnul Capsa, era membru al aceleiaşi loji masonice ca şi ceilalţi conspiratori, loja Steaua României.
Societatea Junimea a rămas cunoscută în istoria literaturii române ca promotoare a lui Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Ion Creangă şi Ioan Slavici, care aveau să colaboreze la periodicul editat de Junimea, Convorbiri Literare. Teoreticianul Junimii era Titu Maiorescu, dar principala sa activitate era aceea de avocat, de pe urma căreia a dobândit o importantă avere. Profesor universitar la Iaşi şi decan al Facultăţii de Filozofie, a fost înlăturat din învăţământ în urma unui proces de imoralitate. Din 1868 s-a dedicat avocaturii, iar din 1870 a intrat în politică. Este poate important să aflăm numele clienţilor lui Maiorescu din perioada în care Eminescu a fost lichidat fizic şi spiritual. Aceştia sunt: Warschawsky, Rafalovich, Boboritz, Hessen şi Kalinowsky, Rubinstein şi Hirschler, adică o clientelă cosmopolită preponderent evreiască, atât de ostilă lui Eminescu!
Pe bună dreptate se poate pune întrebarea: de ce istoria nu publică, în general, astfel de corelaţii ale faptelor, privind viaţa şi moartea lui Mihai Eminescu? Concluziile sunt triste! Chiar George Călinescu, când a scris Viaţa lui Eminescu, a acceptat orice informaţie, din orice sursă, fără a o prelua critic, singura sa preocupare fiind realizarea unui roman biografic. De-a lungul carierei sale, Călinescu a colaborat, chiar, cu cei implicaţi în compromiterea lui Eminescu. Astfel, când editează revista literară Lumea, Călinescu îşi lia ca principal colaborator pe B. Brănişteanu, care nu este altul, aşa cum am arătat mai sus, decât evreul B. Braunstein, editor al ziarului Adevărul, ce întina memoria lui Eminescu, perpetuând conspiraţia privind nebunia acestuia. De altfel, o mare sumă de critici literari români sunt de fapt evrei camuflaţi de nume româneşti, conştienţi de activitatea antievreiască a poetului naţional al României şi voluntar interesaţi şi angajaţi în menţinerea mitului “Eminescu dement”, ca şi de salvarea în istorie a onorabilităţii conspiratorilor asasini. Aşa este şi cazul criticului literar Zigu Ornea, considerat o somitate a culturii româneşti, evreu din Botoşani care şi-a făcut chiar o carieră din anumite subiecte care se leagă de viaţa lui Eminescu, precum: Junimismul (1966), Junimea şi junimismul (1975), Viaţa lui Titu Maiorescu vol. I-II (1986-1987). [Zigu Ornea, care a exercitat în anii 90 şi funcţia de director al editurii evreieşti Hasefer, are totuşi meritul de a fi precizat că bancherul rus Warszawsky, deconspirat de Eminescu ca ruinător al ţărănimii române, era de fapt evreu].
Am arătat mai înainte că familia fanariotă Şuţu era o familie de masoni, aproape toţi, în România, fiind afiliaţi lojii Steaua României. Acordăm o atenţie specială acestora deoarece unul dintre ei a semnat condamnarea lui Eminescu: medicul Alexandru Şuţu.

Citiți integral pe Foaie Națională

Strâmbii au mâncat țara… și la drepți nu a mai rămas nimic!


V-ati intrebat vreodata cati jidani sunt in Romania?

In conducerea tarii, in institutiile de stat, in banci, in  invatamant, in PRESA???

Blestemul lui Mihai Eminescu sa-i ajunga si sa ne scape tara de parazitii care au vlaguit acest popor.

De la Nistru pân-la Tisa
De la Nistru pân’ la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s-a
Ca nu mai poate strabate
De-atâta strainatate.

Din Hotin si pân’ la Mare
Vin Muscalii de-a calare,
De la Mare la Hotin
Mereu calea ne-o atin;

Din Boian la Vatra Dornii
Au umplut omida cornii
Si strainul te tot paste,
De nu te mai poti cunoaste.
Sus la munte, jos la vale
Si-au facut dusmanii cale;

Din Satmar pâna ‘n Sacele
Numai vaduri ca acele.
Vai de biet Român saracul,
Indarat tot da ca racul,
Nici îi merge, nici se ‘ndeamna,
Nici îi este toamna toamna,
Nici e vara vara lui
Si-i strain în tara lui.

Dela Turnu ‘n Dorohoiu
Curg dusmanii în puhoiu
Si s-aseaza pe la noi;
Si cum vin cu drum de fier,
Toate cântecele pier,
Sboara paserile toate
De neagra strainatate.

Numai umbra spinului
La usa crestinului.
Isi desbraca tara sânul,
Codrul – frate cu Românul –
De secure se tot pleaca
Si isvoarele îi seaca
Sarac în tara saraca!

Cine-au îndragit strainii
Mânca-i-ar inima cânii,
Mânca-i-ar casa pustia
Si neamul nemernicia.

Stefane, Maria Ta,
Tu la Putna nu mai sta,
Las’ Arhimandritului
Toata grija schitului,
Lasa grija Sfintilor
In sama parintilor,
Clopotele sa le traga
Ziua ‘ntreaga, noaptea ‘ntreaga,
Doar s-a ‘ndura Dumnezeu
Ca sa-ti mântui neamul tau!

Tu te ‘nalta din mormânt
Sa te-aud din corn sunând
Si Moldova adunând.
De-i suna din corn odata,
Ai s-aduni Moldova toata,
De-i suna de doua ori
Iti vin codri ‘n ajutor,
De-i suna a treia oara
Toti dusmanii or sa piara
Din hotara în hotara,
Indragi-i-ar ciorile
Si spânzuratorile!

Cine ne-au dus Jidanii
Nu mai vaza zi cu anii
Ci sa-i scoata ochii corbii
Sa ramâe ‘n drum cu orbii
Cine ne-au adus pe Greci
N’ar mai putrezi în veci
Cine ne-au adus Muscalii
Prapadi-l-ar focul jalei
Sa-l arza sa-l dogoreasca
Neamul sa i-l prapadeasca

Cine tine cu strainii
Mânca-i-ar inima cânii
Mânca-i-ar casa pustia
Si neamul nemernicia.

Doina, de Mihai Eminescu

 

 

sursa: http://apologeticum.wordpress.com/2012/01/15/mihai-eminescu-il-acuza-de-crima-pe-nefastul-presedinte-basescu-mesajul-marelui-poet-catre-poporul-roman-oprimat/

„Greşalele în politică sunt crime; căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se-mpiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se-mpiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei”.

Mult-iubitul şi prea-pătimitul meu neam românesc,

„Românii nu sunt nicăieri colonişti, venitúri, oamenii nimănui; ci, pretutindenea unde locuiesc, sunt autohtoni, populaţie mai veche decât toţi conlocuitorii lor”. „Rasa istorică formatoare a acestei ţări este „acel neam de oameni, acel tip etnic care, revărsându-se de o parte din Maramureş, de alta din Ardeal, a pus temelia statelor române în secolele al XIII-lea şi al XIV-lea, şi care, prin caracterul lui înnăscut, a determinat soarta acestor ţări, de la [anul] 1200 şi până la [anul] 1700”. „Nu există nici o deosebire între rasa română din Muntenia, Moldova, din cea mai considerabilă parte a Ardealului şi a Ţării Ungureşti. E absolut aceeaşi rasă, cu absolut aceleaşi înclinări şi aptitudini”.

„Un popor, oricare ar fi el, are dreptul a-şi legiui trebuinţele şi tranzacţiunile ce rezultă neapărat din acele trebuinţe, reciprocitatea relaţiunilor sale: într-un cuvânt: legile unui popor, drepturile sale, nu pot purcede decât din el însuşi; condiţiunea de viaţă a unei legi, garanţia stabilităţii (garanţia legitimităţii n.n.) sale e ca ea să fie un rezultat, o expresiune fidelă a trebuinţelor acelui popor; legislaţiunea trebui pusă în aplicarea celei mai înaintate idei de drept, pusă în raport cu trebuinţele poporului, astfel încât explicarea ori aplicarea drepturilor prin lege să nu contrazică spiritul acestora. Industria trebuie să fie a naţiunii aceleia şi păzită de concurenţă iar purtătorul ei, comerţul, s-o schimbe pe aur, dar aurul, punga ce hrăneşte pe industriaşşi îmbracă pe agricultor, trebuie, de asemenea, să fie în mâinile aceleiaşi naţiuni. Ştiinţele, afară de ceea ce e domeniu public, trebui să prezinte lucruri proprii naţiunii, prin care ea să fi contribuit la luminarea şi înaintarea omenirii; artele şi literatura frumoasă (beletristica n.n.) trebui să fie oglinzi de aur ale realităţii în care se mişcă poporul, o coardă nouă, originală, potrivită pentru binele cel mare al lumii”.

„Peste noapte şi prin surprindere”, „am admis legiuiri străine”, „legi străine în toată puterea cuvântului, care substituie, pretutindenea şi pururea, în locul noţiunilor naţie, ţară, român, noţiunea om, cetăţean al universului, fie din Berber, Nigritania, China sau(;) Galiţia?”… „Ei, bine, nu le-am admis pentru român, cu interesele căruia nu se potriveau, ci pentru elemente economice cu care se potriveau şi care ştiu a se folosi de dânsele. Am creat o atmosferă publică pentru plante exotice, de care (din cauza cărora n.n.) planta autohtonă moare… Azi avem cele mai înaintate instituţii liberale. Control, suveranitatea poporului, codice franţuzeşti, consilii judeţene şi comunale. Stăm mai bine pentru aceasta? Nu, de zece ori mai rău, căci instituţiile noi nu se potriveau (şi nu se potrivesc n.n.) cu starea noastră de cultură, cu suma puterilor muncitoare de care dispunem, cu calitatea muncii noastre, încât trebuie să le sleim pe acestea pentru a întreţine aparatul costisitor şi netrebnic al statului modern”.

„E într-adevăr ciudat (simptomatic n. n.) de-a vedea un popor eminamente plugar ca al nostru şi a cărui raţiune de-a fi este tocmai originea lui traco-romană, cum, din chiar senin şi într-o singură noapte, erige teoria de om şi om teorie absolută de stat şi face din banul internaţional şi din posesiunea acestuia singura măsurătoare pentru a deosebi înrâurirea unui om de a celuilalt în viaţa statului. Nici [nu] e lesne de înţeles cum un popor de plugari, ba încă unul care s-a lăsat de păstorie de ieri-alaltăieri şi s-a apucat de plug înainte de abia [cu] cincizeci de ani, putea să se creadă îndestul de bogat pentru a introduce, la el, forme de civilizaţie şi instituţii pe care ţările apusene, bogate prin industrie şi printr-o dezvoltare economică de sute de ani, abia le pot plăti. Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi, îndestul, că puterea productivă a naţiei româneşti n-a crescut, n-a putut să crească în raport cu groaza de cheltuieli pe care le-au impus formele de civilizaţie străină, introduse cu grămada în ţara noastră… Înzecitu-s-au şi însutitu-s-au oare averea românului şi veniturile lui pentru a plăti instituţiile de o sută de ori mai scumpe? Desigur că nu. Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari şi ţăranii au sărăcit; industria de casăşi meşteşugurile s-au stins cu desăvârşire – iar clasele improductive, proletarii condeiului, cenuşerii, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtie şi aspiră a deveni deputaţi şi miniştri, advocaţii, s-au înmulţit cu asupră de măsură, dau tonul, conduc opinia publică, fericesc naţia în fiecare zi, pe hârtie”.

„Astfel, statul român nu mai este un produs al geniului rasei române, ci un text franţuzesc aplicat asupra unui popor ce nu-l înţelege” şi nu-l va înţelege niciodată. „Peste tot aceeaşi idee: să dau străinilor ce-mi cer; cât pentru români, puţin îmi pasă!” „Constituţia noastră, punând greutatea pe o clasă de mijloc, parte străină, parte neexistentă, a dat loc la o declasare generală din cele mai dezastruase. Nu mai există o altă deosebire între oameni, decât cea pe care o stabileşte banul, oricum ar fi câştigat”.

„Un sistem reprezentativ, întins ca o reţea asupra întregii ţări, influenţat însă, întotdeauna, în mod absolut, de guvernul central, şi-a format în fiecare părticică organele sale, sub formă de consilii judeţene, consilii comunale, consilii de instrucţiune, consilii de sus şi de jos, care nici nu ştiu ce să consilieze, nici nu au ce reprezenta (nici nu reprezintă n.n.) decât pe persoanele din care sunt compuse”.

Astfel, „teoria de om şi om, o teorie curat filantropicăşi un rezultat al compătimirii ce omul o are nu numai pentru semenul său, ci chiar pentru animale, devine o stupiditate erijându-se în teorie de stat, căci preface ţara moştenită, apărată cu vărsare de sânge şi cu privaţiuni, într-o mlaştină pentru scurgerea elementelor nesănătoase din alte ţări – introducând într-un stat eminamente naţional un sistem de instituţii cosmopolite”.

Urmare aplicării ei vom „avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, o domnie străină, impusă de străini; libertatea de muncăşi tranzacţiuni; teoria de luptă pe picior în aparenţă egal, în realitate inegal. Şi, în această luptă, nu învinge cine-i tare, nobil, sau eroic; învinge cel pentru care orice mijloc de câştig e bun, cel fără scrupul faţă de concetăţenii săi, cel pentru care orice apărare a muncii e o piedică pe care va tinde a o răsturna, pe cale legiuită sau pe cale piezişă”.

Urmare ei, „capitalul, care ar trebui să fie şi să rămână ceea ce este prin natura lui, adică un rezultat al muncii şi, totodată, un instrument al ei, e, adesea, ca posesiune individuală, rezultatul unor uneltiri vinovate, a exploatării publicului prin întreprinderi hazardate şi fără trăinicie, a jocului de bursă, a minciunii. Elemente economice nesănătoase, uzurari şi jucători la bursă, cavaleri de industrie şi întreprinzători şarlatani, se urcă, cu repejune, în clasele superioare ale societăţii omeneşti, în locurile care, înainte, erau rezervate naşterii ilustre, averii seculare, inteligenţei celei mai dezvoltate, caracterului celui mai drept şi mai statornic…Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. Shakespeare cedează bufoneriilor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfinţesc, zeii mor”… „Mita e-n stare să pătrunză orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii”… „Oameni care au comis crime grave rămân somităţi, se plimbă pe strade, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie”… „Ne mulţumim dacă actele guvernanţilor de azi nu sunt de-a dreptul de înaltă trădare, abstracţie făcând de toate celelalte defecte ale lor, precum mărginirea intelectuală, slăbiciunea de caracter, lipsa unui adevărat şi autentic sentiment patriotic”… „Trădătorii devin oameni mari şi respectaţi, bârfitorii de cafenele – literatori, ignoranţii şi proştii – administratori ai statului român”.

Şi, întrucât, „se-înţelege [de la sine] că în judecarea diferitelor partide politice trebuie să deosebim pe cele sincer politice de cele pretinse sau pretextate politice”, suntem datori să spunem că, „partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale” – care, „păstrând numai coaja legilor şi goala aparenţă, calcă făgăduielile făcute naţiei în ajunul alegerilor, fac tocmai contrariul de ceea ce au promis mandanţilor lor şi trec, totuşi, drept reprezentanţi ai voinţei legale şi sincere a ţării”… În cadrul lor, „organizarea nu înseamnă decât disciplina oarbă a unei societăţi de esploataţie sub comunii şefi de bandă. Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia şi Camorra, care miroase de departe a puşcărie”. Singura deosebire între ele „este foarte micăşi e întemeiată pe o cultură individuală mai mult sau mai puţin îngrijită. Fiecare se reprezentează mai mult pe sine decât [pe] o clasă socială oarecare, şi lucrul principal e forma, mai mult sau mai puţin corectă, în care cineva caută a face plauzibile aşa­numitele sale principii”.

„Cât despre aluatul protoplasmatic care formează, la noi, un stat în stat, aşezat asupra instituţiilor şi a poporului avem puţine de adaos (de adăugat n.n.). Trăind din politicăşi prin politică, şi neavând nici un alt soi de resurse materiale sau de putinţă de a-şi câştiga existenţa, el e capabil de-a falsifica totul: şi liste electorale, şi alegeri, şi forme parlamentare şi idei economice, şi ştiinţă, şi literatură. De aceea, nu ne mirăm dacă vedem acest proteu al unui universalism incapabil şi ambiţios, îmbrăcând toate formele posibile: miniştri, financiari, întreprinzători de lucrări publice, deputaţi (parlamentari n.n.), administratori, membri la primărie, soldaţi, actori, totul în fine… Aluatul din care se frământă guvernanţii noştri e acea categorie de fiinţe fărăştiinţă de carte şi consistenţă de caracter, acei proletari ai condeiului, dintre care mulţi abia ştiu scrie şi citi, acei paraziţi cărora nestabilitatea dezvoltării noastre interne, defectele instrucţiei publice şi golurile create în ramurile administraţiei publice, prin introducerea nesocotită a tuturor formelor civilizaţiei străine, le-au dat existenţă şi teren de înmulţire; aluatul e o populaţie flotantă a cărei patrie întâmplătoare e România, şi care, repetând fraze cosmopolite din gazete străine, susţine, cu o caracteristică lipsă de respect pentru tot ce e într-adevăr românesc, că aceste clişeuri stereotipe egalitare, liberschimbiste, liberale şi umanitare, acest bagaj al literaţilor lucrativi de mâna a treia, aceste sforăitoare nimicuri, sunt cultură naţională sau civilizaţie adevărată”. „Acei ce compun grosul acestei armate de flibustieri politici sunt bugetofagii, cumularzii, gheşeftarii de toată mâna, care, în schimbul foloaselor lor individuale, dau conducătorilor lor o supunere mai mult decât oarbă. Acei ce conduc nu sunt decât străini, străini prin origine, prin moravuri, prin educaţie – interesele străinilor dar, şi numai aceste interese, sunt dezideratul «patrioticului guvern» (persoanelor aflate la cârma ţării n.n.)”… „Pretutindeni, în administraţie, în finanţe, în universităţi, la Academie, în corpurile de selfgovernment, pe jeţurile de miniştri, nu întâlnim, în mare majoritate, decât, iarăşi şi iarăşi, acele fatale fizionomii nespecializate, aceeaşi protoplasmă de postulanţi, de reputaţii uzurpate, care se grămădeşte înainte în toate şi care tratează c-o egală suficienţă toate ramurile administraţiei publice”. Şi-aceasta, în timp ce „patru din cinci părţi ale poporului nostru, nu iau parte la viaţa publică, ale cărei sarcini le poartă, însă, mai greu decât oricine altul”, iar „miile de funcţii administrative şi sutele de funcţii judecătoreşti, sunt puse în mişcare într-un singur scop, pentru a le stoarce voturile”.

„La noi mizeria e produsă, în mod artificial, prin introducerea unei organizaţii şi a unor legi străine, nepotrivite cu stadiul de dezvoltare economică a ţării, organizaţie care costă prea scump şi nu produce nimic”.

„Există două naţiuni deosebite (distincte n.n.) în această ţară: una stoarsăşi sărăcită, de producători, alta îmbuibată, de” miljocitori (spoliatori n.n.)… „Averea se urcă (creşte n.n.) numai în oraşe şi, chiar şi aici, nu în populaţiunea română, ci în cea străină. Nu se intervertesc factorii ecuaţiunii sociale, ci devin cu totul alţii. Avem a calcula astăzi cu factori care, înainte, în vechea noastră organizaţie lipseau cu totul, avem pe străin cu puterea strivitoare a capitalului bănesc, faţă cu românul care ameninţă a cădea în robia celui dintâi, a deveni o simplă unealtă pentru fructificarea capitalului lui”…„Rasa determinantă a sorţii acestei ţări nu mai este cea românească, ci străinii românizaţi -veneticii care-au obţinut cetăţenia română n.n. -de ieri-alaltăieri”, iar autoapărarea împotriva lor e „disproporţionat de grea, de vreme ce aceşti oameni au sprijin pe străini, pârghiile care-i ridică sunt aşezate în afară, pe când înlăuntru n-avem decât poporul nostru propriu, scăzând numeric şi fără o conştiinţă limpede de ceea ce trebuie să facă”.

„Poporul a pierdut de mult încrederea că lucrurile se pot schimba în bine şi, cu acel fatalism al raselor nefericite, duce nepăsător greul unei vieţi fără bucurie şi fără tihnă”… „Cârciumile sunt localuri de îndobitocire şi de prostituţie sufletească”… Mai mult, „a fost natural ca, în urma acestei extenuaţiuni de putere, multe rele endemice, şi altele de caracter endemic, să se iveascăşi să decimeze populaţiile. Astfel, rasa română scade şi străinii sporesc. Numărul infirmilor la recrutaţie a crescut an de an, ţara a fost bântuită de pelagră, de intoxicaţiune palustră, de anghină, vărsat, toate astea în urma influenţei pernicioase ce o exercită asupra sănătăţii mlaştinile, locuinţele insalubre şi neaerate, hrana neîndestulătoare şi munca excesivă”, „sărăcia şi urmările ei morale -adică asupra moralului precum şi asupra moralei n.n. -, decăderea vieţii de familie”… „Populaţia autohtonă scade şi sărăceşte; cărţi nu se citesc; pătura dominantă, superpusă rasei române, n-are nici sete de cunoştinţi, nici capacitate de a pricepe adevărul. Dacă acest sediment învaţă, o face de silă, gonind după o funcţie. Încolo leagă cartea de gard. Şi, pentru a avea o funcţie, trebuie să fii înrudit cu ei”… „Statul a devenit, din partea unei societăţi de esploatare, obiectul unei spoliaţiuni continue şi aceşti oameni nu urcă scările ierarhiei sociale prin muncăşi merit, ci prin abuzul culpabil al puterii politice, câştigate prin frustrarea statului cu sume însemnate. Aceşti dezmoşteniţi, departe de-a-şi câştiga o moştenire proprie pe Pământ pe singura cale a muncii onorabile, fură moştenirea altora, alterează mersul natural al societăţii, se substituie, prin vicleşug şi apucături, meritului adevărat al muncii adevărate, sunt o reeditare, în formă politică, a hoţilor de codru, instituind codri guvernamentali şi parlamentari”… „Clasa de mijloc a devenit un adevărat proletariat de postulanţi care primejduieşte existenţa ţării; şi în care guvernele străine, care au interese în Orient, vor găsi, totdeauna, un manipul gata de a se pune la dispoziţia lor”.

„Faţă c-o asemenea privelişte, în care virtutea se consideră, de unii, ca o nerozie, se taxează, de alţii, ca o crimă, în care inteligenţa şi ştiinţa, privite ca lucruri de prisos, sunt expuse invidiei nulităţilor şi batjocurii caracterelor uşoare, în care cuminţie se numeşte arta de-a parveni sau de-a trăi, fără compensaţie, din munca altora, spiritul cel mai onest ajunge la momentul fatal, de cumpănă, în care înclină a crede că, în asemenea vreme şi-n aşa generaţie, însuşirile rele ale oamenilor sunt titluri de recomandaţie”… Astfel, „trădătorul numindu-se geniu, plagiatorul erou, pungaşul mare financiar, panglicarul om politic, cămătarul negustor, speculantul de idei om cu principii şi speculanta de sineşi femeie onestă, judecata poporului nostru s-a falsificat din ce în ce şi, la formarea sferelor sale ideale, el a pierdut pretutindenea punctul de plecare sănătos”, „că fiecărui drept îi corespunde o datorie” şi că „secretul vieţii lungi a unui stat este păstrarea ierarhiei meritului… „Acela ce cutează a se revolta faţă cu această stare de lucruri, acela care îndrăzneşte să arate că formele poleite învelesc un trup putred, că «progresul» nostru ne duce la pierzare, că elementele sănătoase trebuie să se conjure şi să facă o luptă supremă pentru mântuirea acestei ţări este denunţat (prezentat n.n.) opiniei publice de către negustorii de principii liberal-umanitare ca barbar, ca antinaţional, ca reacţionar”.

„Răul esenţial care ameninţă vitalitatea poporului nostru este demagogia”, căci „demagogii neştiind nimic, neavând nimic, vor să se ridice deasupra tuturor şi să trăiască din obolul nemeritat al săracului. Ei se întemeiază pe nevoile – din nefericire veşnice – şi pe lesnea crezare a mulţimii; şi, fiindcă, în genere, sunt înzestraţi în loc de minte cu vicleşug numai, stăpânirea lor înseamnă domnia brutalităţii, a viciilor şi a uşurinţei”…„Meşteşugul absolutismului demagogic constă în regula(;) de a păstra aparenţele, dar de-a călca cuprinsul, de-a păzi litera, dar de-a ocoli spiritul Constituţiei”… „De câte ori vom deschide istoria, vom vedea că statele scad şi mor prin demagogie, sau prin despotism”…„În teorie nimic mai frumos decât sufrajul universal, dar, în practică, nu este decât opresiunea mulţimei, a ignoranţei, a pasiunilor măgulite şi linguşite de demagogi. Când ştie cineva că toată civilizaţia şi cultura omenească e neapărat (e, din păcate, n.n.) mărginită la cercurile acelea care au îndestul timp şi destulă neatârnare pentru a le învăţa şi pricepe, când ştie că nimicind capul unui învăţat ai nimicit învăţătura lui, care era poate rezultatul unei dezvoltări de sute de ani, când ştie apoi că nulitatea demagogică nu suferă nici un merit adevărat lângă sine şi că, ea şi cu semenii ei, voieşte a fi tot, atuncea vede lesne că radicalismul şi demagogia, sub scutul sufrajului universal şi al principiilor liberale – de care ştiu a se servi cu mare succes, mulţumită credulităţii maselor şi slăbiciunii sau sentimentalismului oamenilor luminaţi – demagogii conduc lumea la distrugerea civilizaţiunii, la haos”… „Cum se-aseamănă demagogia pretutindenea! Pe când statele liberale (statele netotalitare n.n.) în care nu domneşte platitudinea uliţei se diversifică după geniul lor naţional, după instinctele înnăscute, ajungând, pe rând, unul la glorie militară, altul la înflorire în ştiinţe şi arte, un al treilea la dominaţiunea mărilor prin comerţşi industrie; demagogia, stearpă ca idee, improductivă, lipsită de simţ istoric, ameninţă a aduce, pânăşi statele cele mai fericite prin inteligenţa şi iubirea de muncă a poporului lor, la o platitudine, la o vânătoare de posturi, o meschinărie personală care ascunde în sine decadenţa şi descompunerea”.

„Eşti «patriot» de meserie, postulant, consumi numai, te bucuri de partea cu soare a vieţii, adăpostit de eterna lesniciune de a îmbăta o naţie, parte incultă, parte pe jumătate cultă, cu vorbe late şi cu apă rece”… „Din momentul în care luptele de partid au degenerat în România în lupta pentru existenţa zilnică, din momentul în care mii de interese private sunt legate de finanţe sau de căderea unui partid, nu mai poate fi vorba de neatârnarea politică a diferitelor grupuri care-şi dispută puterea statului. Din momentul în care interesul material de-a ajunge la putere precumpăneşte, o spunem cu părere de rău: lupta egală (votul universal n.n.), în ţarăşi în Parlament, nu mai e decât manipulul unor ambiţii personale, al unor apetituri, pe cât de nesăţioase, pe atât de vrednice de condamnat”… „Sistemul demagogic, care din politică face o speculă, din sufragiul claselor amăgite o scară de înaintare în economia, nu politică, ci privată, a membrilor societăţii de exploataţie”, „mănâncă venitul ţării, mănâncă pe datorie pâinea a trei generaţiuni viitoare, căci tot luxul ce-l face azi, mâine va fi mizerie. Deficit lângă deficit, împrumut lângă împrumut, datorie lângă datorie, până ce finanţele României nu vor fi, curând, decât, o gaură mare”. Iar „poporul, mânat la alegeri de baioneta civico-electorală, suportă plebea aceasta, fără a pricepe. Încurcat în paragrafi şi articoli traduşi din franţuzeşte, nemaiştiind a distinge alb de negru şi adevăr de minciună, cu mintea uimită de fraze fără cuprins, de un întreg lexicon de termeni care n-au nici o realitate îndărătul lor, e pe punctul de a-şi pierde pânăşi limba şi bunul simţ, vestit odinioară”… „Toate puterile sufleteşti ale generaţiunii sunt absorbite de lupte de partide şi, la rândul lor, toate partidele nu sunt decât de amploaiaţi, după chiverniseală (foloase necuvenite n.n.) e deviza tuturor partidelor, a tuturor purtătorilor de stindard cum s-ar zice – căci, la urma urmelor, fiecare e în stare să moară pentru stindard şi pentru…chiverniseală”…Căci, „poate să fie un partid demagogic altceva decât esploatatorul intereselor publice? Mulţimea asta de oameni fără învăţătură, care şi-a făcut din politică o speculă, poate ea să trateze negoţul ei cu fraze, altfel decât oricare precupeţ?”

„Pentru cel ce înţelege, un ţânţar sună ca o trâmbiţă, iar pentru cel ce nu înţelege, tobele şi surlele sunt în zadar; şi, în orice caz, lumina nu se aprinde decât pentru cei ce văd, nu pentru orbi”… „Trebuie ca, cu toţii, să ne dăm seama de cauzele ce turbură societatea, de elementele ce impiedică redobândirea echilibrului pierdut, şi să le combatem cu curaj şi stăruinţă: Dintr­un principiu tutelar, principiul egalităţii înaintea legii, s-a făcut o armă de război între clase; toate condiţiunile sociale s-au surpat şi s-au amestecat într-un fel de promiscuitate; spiritul public a luat o direcţiune foarte periculoasă; tradiţiunile ţării s-au uitat cu totul; o clasă nouă, guvernantă, s-a ridicat, fără tradiţiuni şi fără autoritate, încât ţara cea mare, temeiul şi baza naţionalităţii noastre, nu-şi găseşte conştiinţa raporturilor politice cu cei ce o guvernează; drepturile politice au devenit un instrument de ambiţiune, de îndestulare a intereselor particulare; în locul sentimentului public dezinteresat avem pasiuni politice, în loc de opiniuni avem rivalităţi de ambiţii; toleranţa pentru toate interesele cele mai vulgare şi cele mai de jos este morala ce distinge astăzi lumea politică de la noi”; „atât trebuinţele statului cât şi ale particularilor – ale plebei de sus cum zicem noi – sunt cu mult mai mari decât veniturile lor; balanţa comercială – fără importanţă pentru o ţară industrială, dar importantă pentru una agricolă – ne este defavorabilă”.

„Tinereţea unei rase nu atârnă de secolii pe care i-a trăit pe Pământ. Orice popor care n-a ajuns, încă, la o deplină dezvoltare, care n-a trecut încă prin corupţia şi mizeriile ce le aduce cu sine o civilizaţie înaltă, dar în decadenţă, e un popor tânăr. La popoarele tinere se va constata un fel de identitate organică: craniile sunt cu totul asemănătoare în privinţa formaţiunii şi mărimii, statura este cam aceeaşi, precum un stejar nu este decât reproducţiunea unui alt stejar. Din această asemănare de formaţiune rezultă o mare asemănare de aptitudini şi înclinări, care se manifestă în caracterul unitar al naţionalităţii. Din asemănarea de aptitudini rezultă o extremă putere şi energie vitală a colectivităţii. În acest stadiu de dezvoltare, al nediversificării, omul face atât de mult parte din totalitate, încât nu el, ci abia totalitatea formează un singur individ. O încrucişare cu o altă rasă, asemenea tânără, dă un rezultat nou, în care aptitudinile amundurora se împreună într-o formă nouă, vitală. Amestecul, însă, dintre o rasă îmbătrânităşi una tânără dă aceleaşi rezultate pe care le dă căsătoria între moşnegi şi femei tinere: copii închirciţi, mărginiţi, predispuşi spre morbiditate. Iar ceea ce este fizic adevărat e [şi] intelectual şi moraliceşte adevărat. Spiritele sunt morbide: de-acolo substituţia a orice activitate intelectuală adevărată prin viclenie, tertip şi minciună”.

„Elemente străine, îmbătrânite şi sterpe, s-au amestecat în poporul nostru şi joacă comedia patriotismului şi a naţionalismului. Neavând tradiţii, patrie hotărâtă ori naţionalitate hotărâtă, au pus, totuşi, mâna pe statul român. Conştiinţa că ele sunt deosebite de neamul românesc nu le-a dispărut încă – ele se privesc ca o oaste biruitoare într-o ţară vrăjmaşe. De-aceea nu-i de mirare că întreaga noastră dezvoltare mai nouă, n-a avut în vedere conservarea naţionalităţii, ci realizarea unei serii de idei liberale şi egalitare cosmopolite. A fost o fineţe extraordinară de-a debita esenţa cosmopolitismului sub forma naţionalităţii şi de-a face să treacă toate elementele sănătoase şi istorice ale trecutului sub acest jug caudin. Odată egalitarismul cosmopolit introdus în legile politice ale ţării, orice patriot improvizat şi de provenienţă îndoioasă a voit [şi a putut] să stea alături (să aibă aceleaşi drepturi n.n.) cu aceia pe care trecutul lor îi lega, cu sute de rădăcini, de ţarăşi popor. Dar aceşti oameni noi, aceşti «patrioţi», căutau numai foloasele influenţei politice, nu datoriile. Din cauza acestor elemente, care formează plebea de sus, elementele autohtone ale ţării dau repede îndărat în privire moralăşi în privire materială”… „Străini superpuşi fără nici un cuvânt (superpuşi ilegitim n.n.) naţiei româneşti, o exploatează cu neomenie, ca orice străin fără păs de ţarăşi popor”, de-„am ajuns, într-adevăr, în această Americă dunăreană, ca tocmai românii să fie trataţi ca străini, să se simtă străini în ţara lor proprie”… „Acest spectacol al exclusivei (al integralei n.n.) stăpâniri a unei rase şi decăzute şi abia imigrate asupra unui popor istoric şi autohton e o adevărată anomalie, căreia poporul istoric ar trebui să-i puie capăt, dacăţine la demnitatea şi la onoarea lui”… „Nu e indiferent ce elemente determină soarta unui popor. Predispoziţii şi aptitudini moştenite, virtuţi şi slăbiciuni moştenite, calităţi sau defecte intelectuale şi morale, dau domniei unui element etnic alt caracter decât domniei altui element. Demagogia la noi însemnează ura înrădăcinată a veneticului fără tradiţii, fără patrie, fără trecut, în contra celor ce au o tradiţie hotărâtă, un trecut hotărât”.

„A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special, ci o datorie pentru orice cetăţean al acestui stat, ba chiar pentru orice locuitor al acestui pământ (România n.n.), care este moştenirea, în exclusivitate şi istorică, a neamului românesc. Acesta este un lucru care se înţelege de la sine”.

„Ceea ce voiesc românii să aibă e libertatea spiritului şi conştiinţei lor în deplinul înţeles al cuvântului. Şi fiindcă spirit şi limbă sunt aproape identice, iar limba şi naţionalitatea asemenea, se vede uşor că românul se vrea pe sine, îşi vrea naţionalitatea, dar o vrea pe deplin”.

„Nu voim să trăim într-un stat poliglot, unde aşa-numita patrie e deasupra naţionalităţii. Amundouă nu sunt decât două cuvinte pentru aceeaşi noţiune, şi iubirea de patrie e una cu iubirea naţionalităţii. Singura raţiune de a fi a acestui stat, pentru noi, este naţionalitatea lui românească. Dacă e vorba ca acest stat să înceteze de-a fi românesc, atunci o spunem drept că ne e cumplit de indiferentă soarta pământului lui”.

„Nu oprim pe nimenea nici de a fi, nici de a se simţi român. „Ceea ce contestăm, însă, e posibilitatea multora dintre aceştia de a deveni români, deocamdată. Aceasta e opera secolelor. Până ce însă vor fi cum sunt: până ce vor avea instincte de pungăşie şi cocoterie nu merită a determina viaţa publică a unui popor istoric. Să se moralizeze mai întâi, să-nveţe carte, să-nveţe a iubi adevărul pentru el însuşi şi munca pentru ea însăşi, să devie sinceri, oneşti, cum e neamul românesc, să piarză tertipurile, viclenia şi istericalele fanariote, şi-atunci vor putea fi români adevăraţi. Pân-atunci ne e scârbă de ei, ne e ruşine c-au uzurpat numele etnic al rasei noastre, a unei rase oneste şi iubitoare de adevăr, care-a putut fi amăgită, un moment, de asemenea panglicari, căci şi omul cel mai cuminte poate fi amăgit o dată”.

„Voim şi sperăm o reacţie socialăşi economică determinată de rămăşiţele puterilor vii ale poporului, care, dacă nu e preursit să piară, trebuie să-şi vină în fire şi să vadă unde l-a dus direcţia liberală. Prin reacţie nu înţelegem o întoarcere la un sistem feudal, ce nici n-a existat cândva în ţara noastră, ci o mişcare de îndreptare a vieţii noastre publice, o mişcare al cărei punct de vedere să fie ideea de stat şi de naţionalitate, sacrificate până astăzi, sistematic, principiilor abstracte de liberalism american şi de umanitarism cosmopolit. O asemenea mişcare ar pune stavile speculei de principii liberale şi umanitare, ar descărca bugetul statului de cifrele enorme ale sinecurilor «patriotice» şi ar condamna, astfel, pe mulţi «patrioţi» subliniaţi (marcanţi n.n.) la o muncă onestă dar grea; ar apăra treptele înalte ale vieţii publice de năvala nulităţilor netrebnice şi triviale, garantând meritului adevărat vaza ce i se cuvine; ar tinde la restabilirea respectului şi autorităţii şi ar da, astfel, guvernului mijloacele, şi morale şi economice, pentru a cârmui bine dezvoltarea normală a puterilor acestui popor. Nu e dar vorba de reacţiune prin răsturnare, ci prin înlăturarea elementelor bolnave şi străine din viaţa noastră publică de către elementele sănătoase coalizate”.

„Mizeria materială şi morală a populaţiei, destrăbălarea administraţiei, risipa banului public, cumulul, corupţia electorală, toate acestea n-au a face, la drept vorbind, cu cutări sau cutări principii de guvernământ. Oricare ar fi guvernul şi oricare vederile sale supreme, corupţia şi malonestitatea trebuie să lipsească din viaţa publică; oricare ar fi, pe de altă parte, religia politică a unui guvern, ea nu-i dă drept de-a se servi de nulitaţi venale, de oameni de nimic, pentru a guverna”.

„Administraţiunea unei ţări formează un tot nedivizibil; diferitele ei ramure fac parte din aceeaşi sistemăşi sunt neapărate una alteia, tocmai după cum o bucată a unei maşine este neapărată fiecăreia dintre celelate şi mecanismului întreg. Când o bucată a mecanismului merge rău, toată sistema din care face parte suferă”… „A administra înseamnă a privi bunăstarea populaţiunii ca pe un lucru încredinţat înţelepciunii şi vegherii tale. Să gândeşti pentru cel ce nu gândeşte, să pui în cumpănă dările, să le deschizi oamenilor ochii”.

„Sperăm că Providenţa ne va scuti de-a revedea, în viitoarele Adunări, o seamă măcar din acele fizionomii a căror pecete e o neştearsă, înrădăcinată banalitate; sperăm că alegătorii îşi vor fi deschis ochii şi nu vor mai trimite în Adunări naturi despre care nimeni în lume nu poate şti cu ce trăiesc de pe o zi pe alta, nici palavragii care pierd vremea Adunărilor cu discursuri nesărate, dezgustătoare prin lipsa lor de cel mai comun bun simţ”… „Trebuie odată ca poporul românesc să-nţeleagă cum că, totdeauna, omul ce are ceva, omul care are ce pierde, fie nume istoric, fie avere (muncită, în mod cinstit, de către el însuşi n.n.), fie razimul moral al unei mari inteligenţe sau a unei mari culturi, numai acela cumpăneşte [drept] când face legi, judecă cu precauţiune (cu nepărtinire n.n.) şi nu are interes de a sta neapărat la putere, numai şi numai pentru a se hrăni din buget”.

„Natura poporului, instinctele şi înclinările lui moştenite, geniul lui, care adesea, neconştiut, urmăreşte o idee pe când ţese la războiul vremii, aceste să fie determinante în viaţa unui stat, nu maimuţarea legilor şi obiceielor străine”… „Legile(;) ar trebui să fie, dacă nu codificarea datinei juridice, cel puţin dictate şi născute din necesităţi reale, imperios cerute de spiritul de echitate al poporului; nu reforme introduse în mod clandestin, necerute de nimenea sau vulgarizate ca o marfă nouă sau ca un nou spectacol(;)”.

„Toate dispoziţiile câte ating viaţa juridicăşi economică a naţiei trebuie să rezulte, înainte de toate, din suprema lege a conservării naţionalităţii, cu orice mijloc şi pe orice cale, chiar dacă mijlocul şi calea n-ar fi conforme cu civilizaţia şi umanitarismul care azi formează masca şi pretextul cu care Apusul se luptă cu toate civilizaţiile rămase îndărăt sau eterogene”.

„Înmulţirea claselor consumatoare şi scăderea claselor productive, iată răul organic, în contra căruia o organizare bună trebuie să găsească remedii”… „Prin legi practice trebuie să [li] se creeze oamenilor condiţiile unei munci cu spor şi putere de înflorire”.

„Avem nevoie, mai întâi de toate, de-a urâ (de-a combate n.n.) neadevărul, ignoranţa lustruită, cupiditatea demagogilor, suficienţa nulităţilor”, căci „e clar că un stat care cheltuieşte pentru pretinse necesităţi politice mai mult decât poate suporta producţia poporului va ajunge, pas cu pas, la sărăcie, pospăită cu vorbe, dar din ce în ce mai simţitoare prin trebuinţele miilor de indivizi pe care un sistem fals i-a ridicat, prefăcându-i în exploatatori ai averii publice”; precum şi că „sărăcia e un izvor de rele fizice şi morale, care, la rândul lor, sunt cauze ale decadenţei economice”.

Iar întrucât, „nicicând, un sistem de guvernământ demagogic, bazat pe instinctele rele ale unei plebe de parveniţi, de dorinţa lor de câştig, de alergarea lor după funcţii şi onoruri, pe excluderea meritului, nu se va putea împăca cu sistemul contrariu, al unei organizări bazate pe armonia intereselor claselor pozitive ale societăţii, pe înaintarea lină, dar sigură, a meritului, pe dezvoltarea normalăşi gradată”: „dorim să avem un guvern serios şi o Cameră serioasă, oricare ar fi elementele din care ar fi compuse”… „Pentru înaintarea în viaţa politică să se ceară sau o mare inteligenţă sau un mare caracter”, „căci putrejunea moravurilor private, produsă prin declasarea generală, îşi are reversul în putrejunea şi libertinajul moravurilor publice; şi într-o ţară de oameni declasaţi, moraliceşte căzuţi, statul nu poate fi decât icoana lor: el nu va fi un sanctuar, ci un lenociniu”.

„Ceea ce se pretinde, de la o profesie de credinţe politice (de la cei care fac politică militantă n.n) este, desigur, cu precădere, ca ea să corespundă cu simţămintele şi aspiraţiile politice ale ţării şi să fie adaptată instituţiunilor ei. Căci, un principiu absolut, netăgăduit de nici un om cu bun simţ, este că o stare de lucruri rezultă în mod strict cauzal dintr-o altă stare de lucruri premergătoare şi, fiindcă atât în lumea fizică, cât şi în cea morală, întâmplarea nu este nimic altceva decât o legătură cauzală nedescoperită încă, tot astfel, aspiraţiunile şi sentimentele sunt rezultatul neînlăturat al unei dezvoltări anterioare a spiritului public, dezvoltare ce nu se poate nici tăgădui, nici înlătura”… „Pentru a conduce un popor şi economia lui, trebuie o judecată sănătoasă, cunoaşterea dreptei proporţii între mijloacele întrebuinţate şi scopul dorit; şi, oricare ar fi scopurile urmărite de clasa cultă (de clasa conducătoare în stat n.n.) a unui (a oricărui n.n.) popor, ele sunt rele şi de nimic dacă nu echivalează (dacă nu sunt cel puţin echivalente n.n.) cu sacrificiile aduse pentru realizarea lor”.

„Nici s-a născut omul acela, nici se va naşte vreodată, care să afle un sistem de guvernământ absolut (completamente n.n.) bun, în stare să mulţumească pe toată lumea. Precum fiecare om are umbra sa şi defectele inerente calităţilor sale, tot astfel, fiece sistem politic are defectele acelea care sunt în mod fatal legate de calităţile sale. Arta omului de stat constă în aptitudinea de-a alege, într-o stare de lucruri dată, sistemul cel mai suportabil din toate, care să asigure un progres de-o jumătate de secol, sau de un secol (să-şi cristalizeze programe de guvernare realiste şi, totodată, pe termen lung n.n.)”. Pentru a i se facilita îndeplinirea acestei misiuni, „ideal ar fi ca guvernul din ţară să se urce şi (dacă îşi îndeplineşte insuficient de riguros datoria n.n.) să cază prin opinia publică din ţară, fără amestecul elementului de fermentaţie străin”.

Deşi bugetul trebuie degrevat, cât mai mult, de povara susţinerii aparatului funcţionăresc hipertrofiat, „avem opinia că, la prima vedere şi pe dibuite e greu, de nu chiar imposibil, a deosebi sinecurile de posturile care îndeplinesc un serviciu real. Iluzia că cutări posturi ar fi de prisos se naşte din împrejurarea că oamenii însărcinaţi cu ele nu pricep nimic din ceea ce au să facă… Oare dacă subprefecţii ar şti a administra, ar fi ei de prisos? Căci administraţia cere cunoştinţe speciale de economie naţională, finanţe şi statistică, pe lângă cunoştinţa legilor ţării. Dar un subprefect care nu ştie importanţa unei date statistice: nu ştie să distingă o dare comunală ruinătoare de una productivă, nici o şosea de utilitate secundară de una de absolută trebuinţă – un subprefect care iroseşte în lucruri de prisos puterile vii ale poporului e de-a dreptul stricăcios”.

„La comunăşi la judeţ n-ar trebui să fie vorba de alegeri cu caracter politic. Din amestecul spiritului politic în aceste alegeri, unde cestiunea nu-i decât de o bună administraţie şi gospodărire, rezultă că atâtea conştiinţe problematice, atâtea persoane uşurele şi incapabile sunt chemate a administra interese de milioane, a face şi a întrebuinţa împrumuturi pe socoteala contribuabililor, sporindu-le necontenit sarcinile deja destul de grele, şi a nu da acestor contribuabili, în schimbul sarcinilor, decât neglijenţă, insalubritate publică, lucrări de cârpeală sporadică în stradele din centru şi, din când în când, şi oarecari vexaţiuni. Este oare vorba când se fac alegeri comunale să se afirme principii politice, mai ales la noi în ţară, unde avem atâta lipsă de simţ pozitiv, de însuşiri utile, de inteligenţă şi onestitate administrativă? Între un primar inteligent, harnic şi onest şi un găgăuţă ori un claqueur politic cuvintele de coterie trebuie să determine preferinţa alegătorilor contribuabili? Noi ştim căşcoala ai cărei adepţi sunt astăzi la putere răspunde afirmativ la aceste întrebări. Pentru aceşti onorabili nu este nimic mai important decât căpătuirea înregimentaţilor partidului. La judeţşi la comună sunt bani, gheşefturi şi putere; unde sunt toate acestea trebuie să fie date pe mâna «patrioţilor», cu al căror concurs se votează bugetele generale ale statului şi două-trei proiecte de legi organice într-o singură noapte sau un mare gheşeft, ca răscumpărarea Cernavodă-Chiustenge, într-un ceas. Interesele comunei însă, bine înţelese, trebui să importe (să intereseze n.n.) pe aceia care, nu din prisosul, ci din strictul lor necesar, contribuie la casa comunală (la bugetul local n.n.). Recomandăm prin urmare, cu tot din-adinsul, tuturor alegătorilor să meargă la alegerile comunale şi, cumpănindu-şi bine votul, să aleagă dintre candidaţi nu pe aceia ce nu li se prezintă cu alte titluri decât că stau la umbra bairacului liberal-naţional, ci pe aceia care le prezintă garanţii de capacitate şi onestitate administrativă”.

„Dacă alegătorii nu se vor lăsa înecaţi de fraze patriotico­reversibile (de fraze simulat patriotice n.n.) şi nu vor avea în vedere abstracţiuni gazetăreşti, atunci ţara va merge bine”. Şi, întrucât, „demosul este, adeseori, un suveran nestatornic, inesperient, lesne crezător; preocupaţiuni zilnice şi absorbirea vieţii lui într-un veşnic prezent, negândirea lui nici la trecut, nici la viitor, lesniciunea de a-i distrage atenţia prin serbări publice, prin întreprinderi hazardate, prin expediente factice, îl fac, adesea, impropriu de a gândi mai adânc asupra unei cestiuni de interes public, îl fac accesibil pentru fraza mare şi surd pentru adevăr; e bine ca ochi sobri, care disting măreţia înscenării de însuşi fondul piesei ce se joacă, să îi atragă atenţia asupra acestuia din urmă, pe când simţurile lui sunt uimite de partea decorativă a vieţii publice”: iată rolul unei clase de mijloc culte, prospere şi naţionale, care l-ar face să înţeleagă că „fără muncăşi fără capitalizarea ei, adică fără economie, nu există libertate. Celui care n-are nimic şi nu ştie să se apuce de nici un meşteşug (de nici o activitate n.n.) dă-i toate libertăţile posibile, tot rob e, robul nevoilor lui, robul celui dintâi care ţine o bucată de pâine în mână, căci e cu totul indiferent dacă închizi o pasăre în colivie sau dacă ai strâns, de pretutindeni, grăunţele din care ea se hrăneşte”.

Iar politicienii, la rândul lor, să „capete convingerea că statul român, moştenit de la zeci de generaţii care au luptat şi suferit pentru existenţa lui (pentru ca el să poată exista n.n.), formează moştenirea altor zeci de generaţii viitoare şi nu e jucăria şi proprietatea, în exclusivitate, a generaţiei actuale”. Această conştientizare este imperios necesară, întrucât, „prin izolarea noastră între elemente radical străine, suntem poate singurul popor condamnat a nu face politică momentană, ci pe secole înainte”, mai ales în condiţiile în care, „toate puterile apusene ştiu că posedăm înlăuntrul nostru (în interiorul societăţii noastre n.n.) veninul descompunerii sociale, demagogia”, iar „politica străină, împreună cu străinii care ne guvernează, tind la substituirea elementului român prin scursuri din toate unghiurile lumii”…„Sărăcia pentru mase e cu mult mai deschisă corupţiunii decât averea”. „O serioasă turburare socialistă ameninţă Europa. Cetăţenii «liberi, independenţi şi înfrăţiţi» ai republicei universale, care sunt reprezentaţi [inclusiv prin] prin liberalism, încearcă a răsturna toate formaţiunile pozitive de stat. Atentate, scene de uliţă, turburări, încep a-şi arunca umbrele de pe acum. Cercul de oameni într-adevăr culţi e foarte mic. Împrejurul acestui cerc e unul mai mare, al publicului cult, care poate să priceapăşi să aprecieze cultura învăţaţilor, fără însă de-a produce ceva pe acest teren. Masa e sau incultă sau pe jumătate cultă, lesne crezătoare, vanitoasăşi lesne de amăgit. Oamenii cu cunoştinţe jumătăţite, semidocţi sau inculţi cu totul, caută a o asmuţi asupra claselor superioare, a căror superioritate constă în naştere, avere sau ştiinţă. Cultura omenirii, adică grămădirea unui capital intelectual şi moral, nu seamănă cu grămădirea capitalurilor în bani. Victoria principiilor liberale-socialiste însemnează moartea oricărei culturi şi recăderea în vechea barbarie. Cultura oricărei naţii e­mpresurată de-o mulţime oarbă, gata de-a recădea, în orice moment în barbarie”. „În cursul întregii istorii a românilor putem vedea, la ivirea unor pericole mari, înveninându-se, şi mai mult, urile de partid, netoleranţa politică”. „Sentimentul istoric al naturii intrinseci a statului sau o mână de fier, din nefericire, lipsesc; aşa încât, departe de-a vedea existenţa statului asigurată prin cârma puternicăşi prevăzătoare a tot ce poate produce naţia mai viguros, mai onest şi mai inteligent, suntem, din contră, avizaţi de-a aştepta siguranţa acestei existenţe de la mila sorţii, de la pomana împrejurărilor externe, care să postuleze fiinţa statului român ca pe un fel de necesitate internaţională. Cumcă acea necesitate internaţională n-are nevoie de-a ţine seama de sentimentele noastre intime, de existenţa rasei latine, ci numai de existenţa unui petec de pământ cvasineutru lângă Dunăre, ne-a dovedit-o cu prisos Congresul (de la Berlin n.n.). Ce-i pasă Congresului că se răpeşte o parte din patria străveche a neamului românesc ca atare? Ce li-i lor de Hecuba? Ce-i pasă cine va locui pe pământul românesc? Materialul de oameni îi e indiferent, cestiunea europeană e ca să existe o fâşie de pământ între Rusia, Austria şi noile formaţiuni ale fostei Turcii, încolo lucrul le e totuna”. „Istoria îşi are logica ei proprie: nici un neam nu e condamnat de a suporta, în veci, un regim vitreg, corupt şi mincinos. Ne temem că aproape e ziua în care simţul conservării fizice, revoltat de maltratările administrative şi fiscale şi de exploatarea excesivă din partea străinilor, va preface poporul nostru într-o unealtă lesne de mânuit în contra chiar a existenţei statului”…

A murit un mare duhovnic al Romaniei, Arsenie Papacioc


Parintele arhimandrit Arsenie Papacioc, duhovnicul Manastirii Sfanta Maria din Techirghiol, s-a mutat la cele vesnice, marti, in locasul in care a slujit timp de 35 de ani.

Parintele Arsenie suferea de mai mult timp de o serie de probleme cardiace si renale, pentru care a si fost internat de mai multe ori in decursul acestui an, la Spitalul Judetean de Urgenta Constanta.

Parintele arhimandrit Arsenie Papacioc va fi inmormantat joi, la Manastirea Sfanta Maria din Techirghiol.

Arhimandritul Arsenie Papacioc, unul dintre cei mai importanti duhovnici ai Ortodoxiei, s-a nascut in 1914. S-a calugarit de tanar, la Manastirea Sihastria. A fost egumen la Manastirea Slatina, de unde a fost arestat si dus la Suceava. Dupa ani de detentie, in 1976 a ajuns la Manastirea Sfanta Maria – Techirghiol, potrivit Radio Trinitas.

citeste si:

Update:

  1. Mesajul de condoleante al Patriarhului Daniel la trecerea la Domnul a Parintelui Arsenie Papacioc. VA MERGE PATRIARHUL LA INMORMANTARE?
  2. PARINTELE IUSTIN INDEAMNA: Mergeti la Sfantul Arsenie
  3. Patriarhul Daniel NU A VENIT la inmormantarea Parintelui Arsenie Papacioc
  4. FOTO: Imagini de la inmormantarea Parintelui Arsenie Papacioc
  5. Sa fie limpede: Parintele Arsenie Papacioc INDEMNA SA REFUZAM DOCUMENTELE CU CIP
  6. RUSINE TRINITAS. N-au transmis slujba de inmormantare a Parintelui Arsenie Papacioc …
  7. VIDEO: Parintele Arsenie Papacioc despre ecumenism

Parintele Arsenie Papacioc – calvarul in temnitele comuniste (VIDEO)


Parintele Arsenie Papacioc s-a nascut in 15 august 1914, ca al saptelea copil al parintilor Stanca si Vasile, in satul Misleanu, comuna Perieti din judetul Ialomita. Numele de mirean al parintelui Arsenie a fost Anghel.

arsenie papacioc2 300x225 Parintele Arsenie Papacioc – calvarul in temnitele comuniste (VIDEO)De mic, Anghel dovedeste o memorie bogata si o vie inteligenta, de multe ori fiind premiant. Membru in cercul literar constituit in jurul revistei “Vraja”, tanarul Anghel Papacioc arata, pe langa aptitudini atat, si calitati fizice. La intrecerile interscolare, organizate in Bucuresti, obtine locul I la viteza si locul II la sarituri.

Dupa varsta de douazeci de ani, Anghel, care avea o evlavie deosebita, a avut intentia de a intra ca frate la Manastirea Frasinei din Valcea. Staretul manastirii, parintele Simeon, l-a refuzat spunandu-i: “Nu te pot primi, frate. Te vad ca esti nitel mai invatat si nu te pot pune la boi. Ce o sa zica fratii? Pe acesta il tii la cancelarie si pe noi ne pui la greu?”, arata documentele vremii.

Anghel Papacioc nu a renuntat la gandul sau si a mers la Manastirea Cozia, unde a fost primit in obstea monahilor. Tot acolo primeste ascultarea de paracliser si preda educatia civica elevilor. Deoarece vorbea copiilor despre Iisus Hristos, comunistii din Ramnicu Valcea i-au interzis sa mai propovaduiasca celor mici invatatura crestina. A fost nevoit sa paraseasca manastirea si s-a retras la o mosie pe care calugarii de la Cozia o aveau aproape de Caracal. Acolo a ramas un an si jumatate, de unde a fost luat de parintele Gherasim Iscu, staretul Manastirii Tismana. Acesta l-a ascuns la Cioclovina.

Mitropolitul de atunci al Olteniei, Firmilian, a aflat insa de cel care statea la Cioclovina si i-a propus postul de spiritual al Seminarului Teologic. Securitatea insa nu a aprobat acest gest al mitropolitului si fratele Anghel a ajuns la Manastirea Sihastria. Acolo a fost calugarit, la slujba participand mari duhovnici, precum parintele Sofian Boghiu, parintele Benedict Ghius, iar nas de calugarie a fost parintele Petroniu Tanase. Dupa ce a primit preotia, parintele Arsenie a fost numit spiritual la Seminarul Monahal de la Neamt. A urmat mutarea la Manastirea Slatina, unde a fost egumen. De aici a fost arestat in 1958, sub acuzatia ca facea parte din grupul “Rugul Aprins” si dus la Suceava, tinut in ancheta 90 de zile, batut si chinuit de comunisti. Este condamnat la 20 de ani de inchisoare

Dupa ani de detentie, de interminabile anchete si deplasari de la un penitenciar la altul, de la Vaslui, unde era un lagar de munca fortata, la temuta inchisoare de la Aiud, parintele a fost eliberat in 1964 si i s-a permis sa slujeasca la o parohie din Ardeal. De aici a ajuns, in 1976, la Manastirea Sfanta Maria din Techirghiol, unde s-a mutat la Domnul marti, la 96 de ani, si unde isi va gasi odihna de veci.

“Am fost al saptelea copil la parinti, nascut in 1914, la 15 august, comuna Perieti, satul Misleanu, judetul Ialomita. Parintii se numeau Vasile si Stanca. Tata a fost agent sanitar peste sase sate si a contribuit masiv la constructia Bisericii din sat. Ma cheama Papacioc pentru ca tatal bunicului meu a fost preot in Macedonia, in nordul Greciei, si de aici vine numele. Era aroman si i s-a spus: «Popa cu cioc» – Papacioc. Dar la origine ne chema Albu. Si bunicul meu a venit cu mii de oi din Macedonia si s-a instalat pe Ialomita, unde era campie. Satele erau rare…”, spunea parintele Arsenie Papacioc cand vorbea despre sine.

“M-am uitat la voi sa va vad figurile, doar, doar, in felul asta as putea sa va vad si inimile. Trebuie sa zbori cu amandoua aripile, vertical, fara cea mai mica abatere. Pentru ceea ce a facut Hristos pentru noi, nu e permisa nici cea mai mica abatere. Iar daca se intampla, sa fie fara voia noastra, sa cautam duhovnicul si sa ne dezlegam. Pentru ca nici o nenorocire nu inseamna ceva, daca credinta ramane in picioare. Cel mai mare castig al Satanei este descurajarea noastra in urma unor caderi, slabiciuni. Dragii mei, nu se ajunge sa strabati distante decat pas cu pas, dar sigur. Va cunoasteti dupa identitatea din buletin, dar nu va cunoasteti inimile, posibilitatile”, spunea parintele Arsenie Papacioc.

 

CONVORBIRI DUHOVNICEŞTI – Parintele Arsenie Papacioc


Prea Cuvioase Părinte Arsenie, ce aţi învăţat în chip deosebit în viaţa mânăstirească din început până astăzi?

– După ce am intrat în monahism m-am simţit foarte mic şi neînsemnat, dar încurajat puternic de importanţa tainei acestei dăruiri. Am simţit imensa valoare a focului naşterii din nou într-o aşezare smerită a fiinţei mele, lucru care în lume nu s-ar fi putut trăi şi cunoaşte, pentru că nu există crucea de aur a tăierii voii.
Aici, în viaţa monahală, ies la iveală multele neputinţe din om şi aşa simţi nevoia să te umileşti, fermentul cel mai important pentru formarea personalităţii duhovniceşti a omului nou – călugărul. Aici, cu darul lui Dumnezeu, se ascute mintea şi se smereşte inima şi nu ştii de unde cunoşti lucruri ascunse ţie până acum. Aici ştii că omul smerit nu se vede niciodată smerit şi fiecare are o măsură de umilinţă, care nu-i altceva decât o grozavă armă de apărare împotriva duhurilor rele, că este lucrarea darurilor date cu plăcere de mâna Stăpânului tău.
Aici, în viaţa de mânăstire, se descoperă la nesfârşit posibilităţi de viaţă curată şi un fel de a fi prezent cu sufletul şi a simţi că „Dumnezeu vrea să-ţi dăruiască mai multe bunătăţi decât ceri tu”, cum spune Fericitul Augustin, şi eşti îndemnat spre o mare nădejde, cum spune Solomon: Cine a nădăjduit spre Domnul nu s-a ruşinat.
Dar cea mai mare mulţumire o am către nemărginita bunătate a lui Dumnezeu, că ne-a dat şi am cunoscut mijlocitoare pe Maica Domnului, apărătoarea desăvârşită a păcătoşilor. Spre a ne schimba viaţa ne trebuie numai o voinţă tare şi o încredere mare în mila Maicii Domnului şi în atotputernicul ei ajutor. În mânăstire mi-am aprins sufletul de bucurie, încredinţându-mă rugăciuni-lor Maicii Domnului, apărarea neajunsă a noastră, a celor slabi.

Ce fapte bune se cuvine să facă un călugăr ca să dobândească din belşug nădejdea mântuirii?
– „Să ştii să aduci pe Duhul Sfânt în tine”, spune Sfântul Serafim de Sarov. Nu atât faptele noastre bune ne pot mântui sufletele, cât harul şi mila lui Dumnezeu, care, cred eu, nu poate fi dat mai îmbelşugat pentru nevoinţe, oricum ar fi ele. Ni se dau de sus pentru curăţirea sufletului nostru de faptele rele ale aproapelui nostru. Să nu-l vorbeşti de rău, în tine, pe fratele tău şi mai ales în afară de tine.
Aceasta să fie cea mai grabnică preocupare a noastră: iubirea, căci, trăind în această mireasmă, nici celelalte fapte cu chip frumos nu rămân neîmplinite. Şi, chiar dacă ar mai rămâne unele, rânduiala divină nu-şi va retrage harul de la tine. Motivul neapărat al mântuirii noastre este să iubim pe toţi fraţii noştri, că toţi sunt răscumpăraţi. Acesta va fi criteriul de judecată al vieţii noastre la răspântia cea din urmă, care va începe cu această gravă întrebare: „De ce n-ai iubit, dacă ai purtat numele Meu în rânduiala vieţii tale? De ce ai speculat iubirea altora, acoperindu-ţi păcatele tale şi de ce ai dispreţuit pe cel neînsemnat, sărac, sau suferind, când Eu, însângerat, scuipat şi bătut în cuie, am zis: Poruncă nouă vă dau vouă, să vă iubiţi unul pe altul, nu să vă urâţi sau să vă înstrăinaţi inimile faţă de celălalt? Şi de ce n-aţi dat, să izbăviţi pe fratele vostru sărac de ruşinea de a sta cu mâna întinsă?”
Iată, deci, unde trebuie să fie mai întâi atenţia zilelor vieţii noastre pentru înfricoşata Judecată.

Monahul care nu-şi poate împlini tot canonul său călugăresc, nici făgăduinţele date la tun-derea în monahism, ce fapte bune ar trebui să facă pentru a nu-şi pierde sufletul?
– Să facă cu drag orice fel de ascultare, că mare este tăierea voii, sau măcar să nu se împotri-vească şi să ştie că este urâciune înaintea lui Dumnezeu cârtirea. Să lupte să vadă pe toţi cu inimă de frate, să-i ajute în neputinţe şi să nu critice pe superiori şi nici pe alţii; dacă este începător, lucrul acesta este şi mai grav. Să fie mulţumit cu ce are şi să mulţumească cu umilinţă că stă în mânăstire, la atât de sigur adăpost.
Chiar dacă un frate sau monah nu este prea avansat în trăire, să stea cu toată statornicia în mânăstire şi să se spovedească cu gând înfrânt şi curat şi nu se va pune problema pierderii sufletului, că nu este puţin lucru sau neînsemnat să stai în mânăstire hotărât şi fără cârtire.
Spune în Pateric Sfântul Ishiron (pag. 121) că cei ce vor trăi în veacul din urmă şi nicidecum lucrare nu vor avea, dar vor răbda până la sfârşit, aceia mai mari decât noi şi părinţii noştri se vor chema.
Oricum, va şti bunul Dumnezeu; dar nu vom îndrăzni să spunem că îşi vor pierde mântuirea. Statul în mânăstire cu drag, chiar dacă există neputinţă multă, dar îşi smereşte inima, chiar dacă nu va primi după dreptatea divină şi nici mila şi darul nu le va avea, va avea însă marea milos-tivire a lui Dumnezeu la Judecată, căci mare este Dumnezeul părinţilor noştri.

Cum putem scăpa de mulţimea grijilor pă-mânteşti, ca să dobândim mai mult timp de rugăciune?
– Părinte Ioanichie, mare este rugăciunea din inimile şi gurile tuturor către Dumnezeu! Rugă-ciunea este ca o săgeată ascuţită cu care au tras de mii de ani toţi sfinţii şi chiar cei mai simpli creştini. Rugăciunea a pătruns inima cerurilor – care erau poate mâhnite pe pământeni -, şi pe aceleaşi urme au venit răspunsurile salvatoare şi aşa s-a contribuit la menţinerea în viaţă a credin-ţei pe pământ, din neam în neam.
Frate creştine, ai şi tu istoria ta, eşti încadrat într-o mare unitate creştină, Biserica, şi eşti răs-cumpărat de jertfa Mântuitorului pentru totdeauna. Preţuieşti, deci, atât de mult şi ai o răspundere atât de mare şi de nobilă. Cât de greu este să cerem fiecare cât de puţin, simplu şi direct, ca Dumnezeu să ne ajute în atâtea necazuri şi doriri, şi să-I mulţumim!
Cine este acela care nu are nimic de cerut Domnului nostru Iisus Hristos şi Maicii Domnului? Se spune că Maica Domnului este supărată pe toţi aceia care nu-i cer niciodată nimic! Ea este o nouă lume şi cât poate Dumnezeu cu puterea, poate şi Maica Domnului cu rugăciunea. Arată-te, deci, a fi un fiu cu inimă de copil al Maicii Domnului!
De grijile pământeşti nu putem scăpa, decât dacă nu vrem. Ca suflete dăruite, se impune mai multă voinţă de a nu ne lăsa aglomeraţi şi copleşiţi de grijile acestea pământeşti până într-atât. Ne rânduim viaţa ca oameni care gândim mai înalt şi cu multă răspundere. Se spune că dacă am putea întreba pe cei de sus, adică pe cei mântuiţi: „Ce v-a costat pe voi de aţi ajuns la atâta fericire?”, ne-ar răspunde: „Timp, puţin timp petrecut bine!” Iată, deci, că nu avem cu nici un chip altă vreme să ne împlinim sufletele chemate, dăruite şi plecate cu atâta hotărâre.
Trebuie să ne gândim că ne numim „cin înge-resc”. Îngerii se roagă neîncetat, în toată veşnicia.

Cum să putem birui mai uşor războiul desfrâ-nării şi al gândurilor trupeşti?
– Pentru biruirea acestui război al curviei, în orice stadiu s-ar afla, trebuie mai întâi cerut harul bunului Dumnezeu. Nu este o bătălie de scurtă durată, pentru că trebuie neapărat ajuns la o biruinţă totală. La început fiecare se vede neputincios să se împotrivească, dar la Dumnezeu totul este cu putinţă.
Începutul acestei lupte este:
a) Să vrea neapărat să scape de acest război;
b) Să se roage cu toată inima la Dumnezeu şi la Maica Domnului să-l ajute;
c) Să ocolească, atât cât se poate, împrejurările care ar putea trezi patimile;
d) Să nu primească în minte momelile care vin şi care pot părea a fi nevinovate şi încep să se concretizeze cu imagini; toate aceste gânduri să le alunge, schimbându-şi mintea în rugăciune, dar o rugăciune a lui, nu recomandată de cineva, oricine ar fi acela; o rugăciune cu suspinele proprii, chiar dacă n-au cuvinte.
Dacă atacul este iute, îndulcitor, copleşitor, să suspine la Maica Domnului şi să nu cedeze atacului. În faze avansate, să se mărturisească înfrânt şi curat, fără menajamente şi fără învinu-irea momentului, împrejurării sau a persoanelor. Mărturisindu-se mai des, îl va ajuta foarte mult.
Duhovnicul îl va înţelege, îl va iubi, îl va asigura că nu e singur, dar nici nu-l va lăsa în motivările lui, „că ar fi necesar şi prea firesc”. .
Duhovnicul să aibă râvnă şi bunătate să-l poată dezlipi de patima aceasta ascunsă şi cu multe capete. Se recomandă lectură, cărţi şi orice cu subiecte pregătitoare la moarte. Va fi iertat, oricare ar fi greşeala, prin pocăinţă, şi aceasta ar fi o mare cucerire, dar să nu se amăgească cineva să creadă că fără de pocăinţă s-ar cunoaşte vreo iertare. Păcatul acesta face să nu puteţi vedea nici ce e Raiul, nici ce e iadul cu adevărat, şi la aceasta ar trebui gândit şi meditat mai mult.
Pentru cei ce au aşezare duhovnicească şi totuşi sunt răniţi mai mult sau mai puţin şi trec prin baia pocăinţei, li se consideră drept accidente şi vor avea motive serioase să intre cu adevărat într-o smerită smerenie, şi aceasta aduce o mare bucurie lui Dumnezeu faţă de cel care are părerea de sine că nu e căzut.
Nu este un paradox, ci este şi o dreptate şi o mare milostenie divină. El, Stăpânul şi Păstorul cel bun, a lăsat stâna de oi şi a mers să caute oaia rătăcită şi a purtat-o pe umeri fericit, ducând-o la staulul împărăţiei slavei. Citeam ceea ce vă spun acum: „Sunt, frate creştine, crede-mă, două feluri de bucurii care nu se pot uni: tu nu vei putea a te bucura aici pe pământ cu plăceri trecătoare şi vinovate şi în cer a împărăţi cu Iisus Hristos”. Atunci fărădelegea îşi va astupa gura sa (Psalm 106, 42) „Nebunule, acel timp de care abuzezi îţi sapă groapa şi ziua de mâine va fi veşnicia!” Spunând acestea, gândesc că ar putea încuraja pe cei ce luptă cu atacurile din afară şi cu firea dinăuntru.

Cum putem birui şi alunga de la noi slava deşartă şi cugetul mândriei?
– Urâtă şi necurată patimă! Toate relele pescu-iesc în balta aceasta! Să nu audă Dumnezeu de omul mândru! Îi ia darul întreg, ca să se potic-nească, doar s-ar smeri, cum spune Scriptura.
Îl părăseşte, devine o mare urâciune; îi ia gustul frumosului, îl lasă rătăcit şi haotic prin toate gunoaiele marginilor lumii. Nu mai are chip, nu mai are asemănare şi nici discernământul conştiinţei. E adevărat cum spun unii Sfinţi Părinţi: „Unde căderea a apucat, acolo mai înainte mândria a lucrat”. Nici o patimă nu te apropie mai mult într-o asemănare cu diavolul ca mândria.
Toate patimile se mai pot, să zicem, apăra cu firea şi cu grozavele împrejurări ale vieţii, dar mândria nu se poate apăra cu nimic! Ea are nesuferita cutezanţă să stea lângă orice virtute şi chiar, la cine poate, se ascunde în smerenie, pe care o are ca un paravan. Lucru foarte des întâlnit şi, întărind cuvântul, este ceea ce spune un părinte: „E smerit mândruleţul!”
Fiind atât de primejdioasă şi atât de prezentă la toate vârstele şi rangurile, este bine ca nimeni să nu desconsidere pe nimeni, oricât ar fi de neînsemnat, căci şi în el se ascunde Hristos, şi chiar să-l întrebe, pentru a-i cere o părere, măcar şi convenţional, şi acesta ar fi un prim pas, adică un semn pe drumul Evangheliei.
E bine să întrebi, să ceri păreri sau sfaturi de la oricine, oricine ai fi tu, că, cine ştie, harul lui Dumnezeu se sălăşluieşte mai mult în cei simpli şi nebăgaţi în seamă. Pleacă-te măcar pentru smerenie trupească, cum se zice, că tot este un sunet plăcut şi vei vedea câtă nevoie ai de semenii cu care a rânduit Dumnezeu să trăieşti şi să te vezi şi te vei convinge în drumul vieţii că înţelep-ciunea stă sigur mai mult unde este smerenie, pentru că acolo este Dumnezeu.
Iată, Lucifer a căzut iremediabil, cădere măreaţă numai prin două cuvinte: „Eu sunt…”, şi, căzând, a ajuns împotrivitor pe veci, urâciunea pustiirii. Să nu se amăgească cineva că fără o adevărată purificare în singură apa smereniei, va putea intra în împărăţia de unde au căzut îngerii! Iată, la repezeală, gândurile şi îndemnurile mele ca să poată cineva delibera că Dumnezeu ne-a făcut frumoşi singur numai pentru El!

Ce să facem să ne putem stăpâni limba şi să dobândim darul tăcerii?
– Cu adevărat, mare este nestăpânirea limbii, cum spun sfinţii: Mare este căderea prin limbă. Vorba multă este mai mult deşertăciune decât folos, iar vorbirea de rău este o mare primejdie pe lumea aceasta, dar şi pe lumea cealaltă. Se zice că cei mai mulţi din osândiţii iadului sunt cei care ucid cu vorbirea de rău!
Trebuie să-l iubeşti, frate, pe fratele tău. Nu aceasta este porunca cea mai mare a Mântuito-rului? El a dat această poruncă ca o încununare a tuturor învăţăturilor Sale, ca singura cale spre mântuire – iubirea – şi a urmat neuitata şi sfâşie-toarea Golgotă!
Trebuie făcută educaţie de amănunt a răspun-derii ce o avem pentru viaţa noastră, singurul timp pe care îl avem să ne punem pază limbii şi să ne curăţim inima de răutate. Sfântul Grigorie Teologul spune: „De orice cuvânt în plus vom da răspuns, cu atât mai mult de orice cuvânt ruşinos” şi, cu atât mai grozav, de orice cuvânt ucigător! Patericul va fi de mare folos la capitolul „Folosul tăcerii” (pag. 242). Sfântul Isidor Pelusiotul spune: „Vorbirea cu folos este o binecuvântare, iar dacă este întărită cu lucrare, este încununată”. „Că viaţa fără cuvânt mai mult foloseşte, iar cuvântul şi strigând supără. Iar dacă şi cuvântul şi viaţa se vor întâlni, face o icoană a toată filosofia” (pag. 108).
Închide pe Domnul în inimă şi fii cu luare aminte acolo şi să stai acolo înaintea Domnului fără să ieşi. Atunci îţi vei da seama de orice fir de praf. Aşa începe învăţătura tainică. Ea înseamnă o oglindă pentru minte şi o făclie pentru conştiinţă. Ea usucă desfrâul, înăbuşă furia, alungă mânia şi ridică mâhnirea, înlătură cutezanţa, nimiceşte deznădejdea, luminează mintea, alungă lenea, te smereşte cu adevărat şi ai cugetare fără linguşire; răneşte pe demoni, curăţă trupul şi nu este părtaşă, ci străină de orice lucru spurcat.
Cugetă mereu: „La cine mă voi duce? Sunt vierme…” Aceasta şi altele care ţin de gândul morţii şi al veşnicelor aşezări, aparţin de învăţătu-ra tainică.

Cum putem dobândi darul smereniei şi al lacrimilor la rugăciune?
– Smerenia nu are cum să vină singură, fără ca tu, în mersul duhovnicesc al vieţii, să cugeţi că nu poţi nimic fără darul lui Dumnezeu. Mântuitorul zice: Fără de Mine nu puteţi face nimic! Canonul 124 din Cartagina zice: „Şi dacă totuşi cineva zice că poate ceva – fără Hristos -, anatema să fie”.
Frate, nu ştii că, dacă eşti cu păreri de sine, mândru, eşti părăsit de ajutorul lui Dumnezeu?! Că zice: Dumnezeu, celor mândri le stă împo-trivă, iar celor smeriţi le dă har. Gândeşte-te, deci, că fără harul lui Dumnezeu eşti praf şi cenuşă. Şi dacă socoţi că ai fost răbdat până acum şi aşa va fi mereu, ia aminte, cu mare teamă, că Dumnezeu îndelung rabdă, dar şi înainte apucă!
Fiule, gândeşte-te că în singurul timp al acestei vieţi, cu râvna ta, cu dorirea ta de a fi cu îngerii în cer, caută să te smereşti, că numai aşa dai valoare acestor frumuseţi ce ţi le-ai căpătat, ca să nu fie aceste bogăţii sufleteşti – vai! – pieirea ta în foc. Ia aminte, frate, că dacă vei cugeta că Dumnezeu te poate cerceta chiar acum, că vei muri, el, cugetul, te va învăţa ce să faci, ştiind că în ce te va găsi – Hristos -, în aceea te va judeca.
Fără de smerenie nu este nici o nădejde de mântuire! Şi „dacă n-ai, frate, umilinţă în inima ta, atunci să pricepi că ai oarecare înălţare în inima ta”. Dar să înţelegem că Domnul ne cere atât de puţin pentru ca să moştenim împreună cu El !… Umilinţă, umilinţă şi iar umilinţă!

Mulţi credincioşi spun că au slăbit în rugăciune şi nu se mai pot ruga. Ce să facem să avem râvnă şi evlavie la sfânta rugăciune?
– Nu trebuie să încetăm a ne ruga măcar cu mintea. Aceste momente de vid, ori de urcuş sau coborâş se constată şi-n lumea sfinţilor, pentru smerenia lor. Dumnezeu cumpăneşte darurile cu fiecare, pentru un echilibru duhovnicesc. Unii pierd din calitatea rugăciunii, altora, care s-au rugat cu smerită inimă, le-a venit un fel de mângâiere şi, apoi, cu părerea de bine, se roagă numai să le vină mângâieri, dar este o simplă amăgire, un fel de a ne târgui, şi astfel de mângâieri pot veni şi de la diavoli, că simţi falsa satisfacţie a amăgirii. Diavolii sunt bucuroşi să te ţină în starea aceasta de falsă liniştire, ca tu să rămâi insensibil faţă de adevărata mângâiere a unei rugăciuni ruptă din inimă, fără interes şi fără oprire. Roagă-te smerit să aduci pe Dumnezeu în inima ta, decât să te înalţi cu mintea şi să te rătăceşti cumva pe sus, că mai bine este să nu fii nimic, decât să fii eroul altcuiva şi nu al lui Hristos.
De rugăciune avem nevoie fără de nici o încetare, pentru că este cuviincios să fim mereu cu Dumnezeu şi apoi suntem pândiţi, de aseme-nea, de cel rău, fără de nici o încetare. Mila lui Dumnezeu este cu noi; să nu se teamă nici o ini-mă plecată, căci suntem răscumpăraţi cu Sângele Mântuitorului şi preţuim, deci, cât preţuieşte El.
Sunt mulţi, care, dacă se roagă cineva din ai lor sau mulţi alţi trăitori creştini, se amăgesc să creadă – măcar că vor trăi într-o continuă nepă-sare -, că vor avea şi fericita binecuvântare a acelora. E bine să se ştie din vreme că „prin florile lor, buruienile câmpului se roagă în zadar să fie iertate de coasă” (Iorga). „Nu este ruşinos pentru un om de a cădea strivit de dureri, ci este ruşinos de a muri nepăsător şi istovit de plăceri” (Pascal).

Ce rugăciuni şi cărţi de rugăciune recomandaţi călugărilor şi mirenilor?
– Nu mă gândesc să amintesc aici atât de rugăciunile tipicului zilei, care se fac, ci e bine să mă gândesc mai mult la ceva permanent, nu atât la a înşirui cuvinte, cât la a te educa şi antrena iubirea, într-o stare de simţire, de vibraţie a sufletului tău. Această tresărire cu fineţea unui suspin aş încerca să o recomand.
Sfântul Agaton zice: „Cine se roagă numai când se roagă, acela nu se roagă”. Este vorba, deci, de a-l face simţit pe Dumnezeu, pe Maica Domnului şi pe oricare sfânt, cu inima ta, cât mai continuu. Aceasta ar ţine luminiţa sufletului tău aprinsă şi va fi mai greu ca acel suflet să fie atacat. Trebuie ştiut că mult se teme diavolul de omul treaz, cât mai treaz! Rugăciunea este un mijloc neapărat folositor, dar trezvia este un scop atins.
Recomand rugăciuni către scumpul nostru Mântuitor, către Maica Domnului, mai ales paraclisele, mângâierea neadormită a sufletelor noastre; rugăciuni către sfântul înger păzitor şi, la nevoie şi evlavie, către orice sfânt.
Cărţi de rugăciune, pentru oricine, cele care sunt; că de altfel, este nevoie mai mult de inima ta!

Ce cărţi sfinte recomandaţi pentru citit călugărilor şi mirenilor?
– Recomand călugărilor, mai întâi, Sfânta Scriptură, după care, neapărat, Patericul egiptean şi Patericul românesc, pentru că sunt Părinţii pământului tău şi-ţi dau îndemnuri nebănuite şi râvnă să cunoşti şi să împlineşti. Apoi: Vieţile Sfinţilor, scrieri ale Sfinţilor Părinţi, Filocalia, Urmarea lui Hristos etc.
Pentru cultură generală recomand scrieri despre artă ortodoxă, pentru stil şi armonie mai ales. Şi pentru oricine, orice carte sau publicaţie religioasă, mai ales cu pregătire la moarte.

Care sunt marile foloase ale Sfintei Liturghii?
– Nu poate explica mintea omenească minunea, valoarea şi foloasele Sfintei Liturghii, măcar în parte. Domnul nostru Iisus Hristos este de faţă în Sfântul Altar. Şi, dacă ar fi cu putinţă să se vadă cerurile deschise, nu s-ar putea vedea nimic mai mult în cer, de cum este în Sfântul Altar, la Sfânta Liturghie.
Că: „Tu eşti Cel ce aduci, Cel ce Te aduci, Cel ce primeşti şi Cel ce te împarţi, Hristoase, Dumnezeul nostru!”
Iată o taină nepătrunsă de mintea omului: Domnul împrumută chipul, glasul şi mişcarea preotului. Repet, El este Cel ce săvârşeşte, dând omului prin hirotonie, mai presus de fire, bogăţia darului preoţiei, sâvârşindu-se marile prefaceri ale pâinii şi ale vinului în Trupul şi Sângele Mântuitorului, ca să-L avem văzut prin credinţă permanent, ca noi să ne împărtăşim, adică să mâncăm Trupul şi Sângele Lui. Că de nu veţi mânca Trupul Meu şi nu veţi bea Sângele Meu, nu veţi avea viaţă întru voi. Iată, deci, folosul cel mai desăvârşit: că având în toată fiinţa ta pe Hristos Biruitorul, vei fi luminat şi de temut pe tot drumul, de mare răspundere, al mântuirii tale şi al semenilor tăi.
La Sfânta Liturghie primeşti într-un fel deosebit harul lui Dumnezeu, tăria cea mare a creştinului, aprinzând lumina adevărului din om pentru viaţa şi lupta împotriva stăpânitoarelor puteri ale întunericului.
Iată, deci, că viaţa noastră este cu adevărat condiţionată numai de această mare Taină a Îm-părtăşirii cu Trupul şi Sângele Domnului. Această Sfântă Liturghie care se săvârşeşte într-un chip atât de nepătruns, cu cinste, evlavie şi binecuvân-tare, are rânduite rugăciuni şi prefaceri adânci pentru salvarea de la pieire a lumii întregi, vizând direct pe cei pomeniţi pentru sănătate, luminare, frumuseţe şi tăria nelimitată asupra duhurilor rele.
Este atât de necesară şi de obligatorie parti-ciparea la Sfânta Liturghie, mai mult chiar decât ne sunt necesare lumina şi aerul. Dumnezeu ţine pământul mai mult pentru Sfânta Liturghie care se săvârşeşte pe El! Liturghia este cea mai mare lucrare pe pământ şi folosul dincolo de închipuire al întregii creaţii a lui Dumnezeu.

Cum pot contribui călugării la mântuirea, povăţuirea şi catehizarea mirenilor?
– Întâi printr-o comportare cuviincioasă, ne-smintitoare, iubitoare şi cu râvnă în toate, în biserică şi în afară de biserică; o râvnă fără alt interes decât mântuirea. Apoi, în contact direct cu mirenii, prin liniştea, bucuria mare şi aşezarea lor, că, prin harul lui Dumnezeu, au plecat cu totul la sfatul Evangheliei, la slujire şi sârguinţă neînceta-tă pentru Hristos.
Apoi, să le vorbească smerit despre iad şi despre Rai cu toată convingerea şi să-i sfătuiască, fără să-i judece, că viaţa aceasta este prea scumpă pentru a o petrece numai în deşertăciuni, că ei pot trăi în lume ca nişte creştini, căci au destule îngăduinţe pentru neputinţele lor, dar să nu-şi înstrăineze sufletele de la Hristos. În foarte multe cazuri tot pilda vieţii călugărului vorbeşte mai puternic inimilor nepăsătoare sau chiar împietrite ale mirenilor. Sfântul Vasile spune: Să nu ruşinăm pe cei ce-şi pun nădejdea în noi. Să nu-i smintim.
În general, viaţa de mânăstire cu slujbe mai trăite şi îmbogăţite, precum şi rânduială în toate sectoarele mânăstirii, făcute cu un sentiment şi o dorinţă îngerească, ca pentru Hristos, ar putea să-i folosească şi să-i determine să vrea să gândească mai mult.

Care este marea misiune şi răspundere în faţa lui Dumnezeu a unui păstor de suflete?
– Este nemărginit de mare. Cu cât este mai mare sufletul decât trupul, cu atât mai mare este răspunderea unuia ca acesta decât a oricărui conducător din lume. Căci sufletul este omul, nu trupul.
Misiunea păstorului de suflete este una singură: fără abatere să-i ducă la Hristos. Nu e uşor, dar are puterea Aceluia, Căruia I S-a dat toată puterea în cer şi pe pământ, a Domnului nostru Iisus Hristos, Care este cu el. Nu i s-a dat păstorului de suflete, preotului, puterea pentru o deşartă mărire personală, ci ca să poarte cu inimă de părinte toate slăbiciunile fiilor săi sufleteşti, în chip egal. Să sufere pentru ei în momente de căderi şi rătăciri de tot felul şi să ştie că sufletele lor din mâna lui i se vor cere la judecată, zice Scriptura. Şi Scriptura nu se poate desfiinţa.
Conducătorul de suflete să gândească smerit despre el, despre toiagul şi haina pe care le poartă, căci cei care-l ascultă, îl ascultă pentru Hristos. Deci ei fac tot ce fac ca eroi ai lui Hristos. Să nu se interpună, el, conducătorul, că, vai, este o mare şi gravă rătăcire, că adică ar zice că el este Cel ce este.
Un conducător de suflete să aibă credinţă şi nădejde că nu-l va lăsa Domnul neajutat, dacă-şi iubeşte fiii duhovniceşti şi înţelege, cu suspine, că mântuirea lui este condiţionată exclusiv de mân-tuirea fiilor lui.
Dojana va fi necesară, sigur, dar nu aceasta este singura metodă în formarea lor. Aceasta rămâne poate un simplu accident. Tot blândeţea şi înţelegerea creşte şi zideşte, căci nu trebuie să-i iei libertatea de a gândi la Hristos până într-atât încât să nu rămână şi pentru el ceva; să poată cugeta şi merge, să înţeleagă şi să-şi poată forma personalitatea duhovnicească.
Conducătorul trebuie să fie în toate un mare exemplu. Sfântul Ioan Scărarul spune că „păcatul cu gândul al păstorului de suflete este mai greu în ziua Judecăţii decât păcatul cu lucrul al ucenicu-lui”.
Şi mai departe spune acelaşi sfânt: „Cu cât te are cineva mai mult la evlavie, cu atât eşti mai mult dator a te iscusi întru cunoştinţa dumnezeieş-tilor Scripturi, a-i folosi pe ei prin pilda vieţii”.
Sfântul Grigorie Teologul zice: „Tot atâtea suflete ucidem, câte, din vina noastră, le lăsăm să se osândească”. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur spune, pentru conducătorii de suflete: „În zilele de pe urmă puţini preoţi se vor mântui. Cei mai mulţi se vor osândi. Măcar că vor scăpa de păcatele proprii, dar nu vor scăpa de păcatele celor care i-au avut să-i păstorească”.

În ce constă responsabilitatea duhovnicului?
– Pentru aceasta Marele Vasile hotărăşte în ce chip este duhovnicul şi zice: Duhovnic se numeşte cel ce nu mai vieţuieşte după trup, ci de Duhul lui Dumnezeu se poartă şi fiu al lui Dumnezeu este şi s-a făcut asemenea chipului Fiului lui Dumnezeu.
Nu este lucrul tuturor a povăţui pe alţii, ci cărora li s-a dat dumnezeiasca alegere, după cum zice şi Apostolul: Alegerea duhurilor care des-part pe cel rău de cel bun cu sabia cuvântului.
Deci, toată puterea jertfei Mântuitorului pe Cruce de a ierta păcatele oamenilor, a dat-o duhovnicului şi a întărit-o, pecetluind această putere, zicând Apostolilor: Iată, vă dau vouă putere: ce dezlegaţi voi, dezleg şi Eu şi ce legaţi voi, leg şi Eu.
Răspunderea de duhovnic este neînchipuit de mare, gândind că mântuirea creştinului este condiţionată de a fi dezlegat de păcate.
Ce imensă obligaţie ai, să nu piară vreun suflet, căci şi tu eşti chemat să-i rânduieşti zilele! Răspunzi nu numai de cei care sunt bolnavi, bătrâni şi care poate aşteaptă sfârşitul; trebuie să se gândească asupra tuturor vârstelor, că toţi au nevoie de harurile divine pentru puterea de a cunoaşte, de a lupta cu răul din ei şi din afară şi de a se forma şi a fi mereu în binecuvântare.

Ce trebuie să facă un duhovnic pentru a zidi şi a mântui cât mai multe suflete?
– Duhovnicul este şi el un om. Ca om întru totul cu dorinţe, cu slăbiciuni, primeşte darul acesta al iertării păcatelor prin mărturisire, iertare pe care numai Dumnezeu poate să o dea. Se cuvine, pe lângă acest mare dar al Duhului Sfânt, să ceri şi tu în continuare de la Dumnezeu îndoit dar, ca proorocul Elisei, să poţi avea neapărat o viaţă curată, de sfinţenie, mai aleasă şi mai deosebită decât a celorlalţi oameni, cu patimile vindecate, povăţuindu-te numai de îndemnurile Sfântului Duh, dacă voieşti să ai numele de duhovnic adevărat, unit cu fapta. În toate să fii exemplu. Dacă vei posti, vor posti şi fiii tăi; dacă te vei smeri, se vor smeri şi ei; şi-n toate vor fi după buna rânduială a lui Hristos, pentru că ei cred mai mult în cele ce văd la tine cu lucrul, decât ce aud din gura ta! „Că ochii sunt mai încrezători decât urechile” (Sfântul Nicodim Aghioritul).
Deci, duhovnicul trebuie să fie iubitor şi înveselitor cu toată lumea. Să se vadă că eşti primitor şi înţelegător şi când au venit la tine, să-ţi vadă blândeţea, bunătatea, iubirea şi că eşti sincer doritor să-i ajuţi în procesul lor de conştiinţă pentru lucrul cel mai de preţ – mântuirea. Să fii, ca duhovnic, popular, să-l convingi mai întâi de acel lucru care l-ar îngrijora: că păstrezi taina spovedaniei lui cu preţul vieţii tale. Ferească Dumnezeu să fie altfel! Că discuţia este omenească, dar lucrarea divină. Că eşti martor cinstit cu puterea de a dezlega sufletul lui de orice păcat mărturisit şi că, aşa cum spune Sfântul Ioan Gură de Aur, păcatele mărturisite „nu se mai iau în vedere nici la vămi, nici la Judecata de Apoi. Atunci el va vedea cât a fost de mare momentul mărturisirii lui”.
Să-l convingi că omul nu este acela care a greşit, ci este acesta care se căieşte şi se spove-deşte acum. Şi dacă a căzut în apă adâncă şi e salvat cu darul lui Dumnezeu şi răsuflă liniştit, nu-l mai ceartă nimeni că de ce este ud: bine că a scăpat de la pieire.
În felul acesta blând şi de la inimă, dându-şi seama că se săvârşeşte cu el Taina iertării păcate-lor, îşi deschide sufletul cu totul; să nu facă o mărturisire rea, cumva – care l-ar primejdui mai mult -, să nu-i rămână nimic, nici păcatele mari şi grozave şi nici cele mici, care se cred a fi neînsemnate. Dar e un lucru foarte înşelător să crezi aşa ceva, pentru că: „nu este lucru mic în viaţă răul cel mai mic”. Îţi va cere ajutor, să-l cercetezi după o oarecare rânduială şi să o faci cu toată inima, că e fiul tău. Şi să-l asiguri că la răspântia cea din urmă, cândva, veţi fi de faţă şi îngerii noştri se vor bucura şi, cu ei o dată, rudele, lumea şi toată creaţia lui Dumnezeu.
O astfel de lucrare duhovnicească va avea ecou şi în alte suflete şi vor cerceta Biserica şi va străbate peste munţi Duhul lui Dumnezeu, încura-jându-ne spre unitate în dragoste creştină, căci credinţa noastră, a creştinilor, este iubire.
Duhovnicul, arătându-şi întru totul şi întru toate dragostea de părinte adevărat, se socoteşte că moartea cu fiii lui e mai dulce decât o viaţă fără dânşii.

Astăzi, când creştinii nu mai pot ţine după sfintele canoane postul şi viaţa morală, în ce condiţii îi putem împărtăşi?
– Creştinii trăiesc şi ei momentele lor istorice şi nu sunt lipsiţi de dorinţele şi de grijile vieţii, dar sâmburele de adevăr ce există în om nu se poate să nu răscolească şi să nu le trezească acea voce a fiinţei superioare din ei – conştiinţa. Nu cred că există vreun creştin care să nu aibă un sentiment şi suspin de tresărire, care să nu se închine când aude bătaia clopotelor, legată de o tradiţie religioasă sau un eveniment deosebit. El ştie, cu acea scânteie divină din el, că acest sunet sobru, sacru şi pătrunzător al clopotelor cheamă viii, plânge morţii şi împrăştie viforele năprasnice.
Canoanele rămân valabile ca nişte mari faruri de orientare, să se vadă, mai ales gravitatea păcatelor, ele având însemnările şi subînsemnările lor, dar trebuie cunoscut că au şi elasticitatea lor. Lupta mare este să-i vindeci rana, nu să-l laşi singur ani întregi fără marile haruri ale Sfintelor Taine. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „Ani vrei să-i dai? Trebuie să-l însănătoşeşti!” Să ajungă la o cunoştinţă de sine şi să intre singur în marile bogăţii ale harurilor cereşti. Să ştie că venirea Mântuitorului, Care „S-a pogorât până în adâncu-rile mizeriei omeneşti, nu ca să anihileze făptura Sa, ci pentru a o transfigura”, că marea jertfă a Mântuitorului s-a făcut ca să fim iertaţi prin pocăinţă de toate păcatele şi el, creştinul, să rămână într-o mare nădejde fără să se teamă. Căci „nici o nenorocire nu înseamnă ceva şi nimic nu este pierdut atât timp cât credinţa rămâne în picioare, cât timp capul se ridică din nou şi cât timp sufletul nu abdică” (Maeterlink).
Nu trebuie apăsat pe o puternică nevoinţă prin canonisire, ci mai mult pe o intensitate a ei. Nu timpul poate decide, ci calitatea vieţuirii printr-o continuă dispoziţie sufletească, nedând loc la amărăciuni opace. O sinceră şi apăsată părere de rău îi va aduce o mai adevărată smerenie, atât de primită spre iertare şi atât de binefăcătoare spre viziuni noi şi descoperiri mai presus de raţiunea omenească, cu care dragostea lui Dumnezeu îm-bogăţeşte pe omul smerit, iar nu pe cel încorsetat într-o aspră nevoinţă. Iisus Hristos Se dăruieşte mai cu plăcere unei inimi rănite, dar căită şi smerită, decât unei inimi care posteşte şi se roagă, dar care desigur, îşi cere dreptul. „Nici văduva şi nici fecioara n-au altă treaptă în cer decât aceea pe care o fixează umilinţa”.
Deci duhovnicul nu greşeşte, micşorând timpul pocăinţei în marea lui răspundere, că spune Sfântul Vasile cel Mare în Canonul 74: „Cel care are putere de a lega şi dezlega nu se canoniseşte micşorând timpul pocăinţei, pentru cel care se căieşte de bunăvoie spovedindu-se, că unul ca acesta ajunge degrabă la iubirea lui Dumnezeu”.
Cine iubeşte pe fiii lui şi mântuirea lor, ar trebui să ştie că eforturile şi mărturisirea lor nu înseamnă chiar nimic, pentru ca tu să nu fii în inima lui şi să nu poţi face pogorământ, împărtă-şindu-l. Iisus Hristos, milostivul nostru Stăpân, S-a bucurat să bage primul om în Rai, un tâlhar, care L-a mărturisit; acelaşi Hristos, Care a mustrat cu asprime pe mai-marii sinagogilor pentru împietrirea lor. Le-au luat-o înainte desfrânatele, tâlharii şi vameşii, iertaţi cu blândeţe şi rămâneau încurajaţi, sfinţindu-şi sufletele.
Iată, deci, cum Iisus Hristos, cu aceeaşi iubire şi blândeţe, doreşte să se dăruiască fiilor Lui şi este iarăşi amânat de rigoarea şi asprimea „Legii”. Dumnezeu este milostiv şi caută pricini să umple pe creştini de bogăţia harurilor Lui. Duhovnicul trebuie să-şi cerceteze fiii cu ochi pătrunzători şi mână uşoară, cum spune Ilie Miniatis: „Sufletul omului nu-şi poate întinde aripile aici pe pământ dacă nu se simte înconjurat de iubire, veşnicie şi nemărginire”.

Duhovnicul care face pogorământ la Sfânta Împărtăşanie şi nu urmează asprimea sfinte-lor canoane, se poate mântui?
– De la început să se ştie că aceste pogorăminte ce se fac să se poată împărtăşi cu Sfintele Taine, nu într-un timp prea îndelungat, cum spun unele canoane la diferite păcate mai grele, se fac cu multă şi smerită chibzuială, cu acoperirea tot a unor canoane: 74, al Sfântului Vasile; 102, al Sinodului VI Ecumenic; 4, al Sfântului Grigorie de Nyssa şi cu îndemnurile pline de duh ale Sfântului Ioan Gură de Aur, cu experienţa multor Sfinţi Părinţi care înţeleg că întreaga Sfântă Scriptură este o dulce şi frumoasă armonie, chiar dacă aceşti Sfinţi Părinţi nu au canoane date, dar nu sunt lipsiţi de autoritate – să zic juridică – în Biserică (vezi însemnările Canonului 87 al Sfântului Vasile cel Mare, din care se înţelege că orice cuvânt al Sfinţilor Părinţi are putere canonică).
În afară de aceste acoperiri şi binecuvântate şi motivate procedee, spune şi sfânta cumpănire din fiinţa ta să nu depărtezi cu asprime, dar nici să încălzeşti cu toleranţe vinovate.
În marea ta răspundere, când vorbeşti de la inimă la inimă şi, bineînţeles, de la ins la ins, vei înclina mai mult să crezi că bunul Dumnezeu te va îndemna mai repede spre îngăduinţă. Nimeni nu va tolera, însă, o dezlegare la întâmplare şi, mai ales, fără o angajare a fiului duhovnicesc, ca el să iasă din dezordinea sufletească pentru a ajunge la o cunoştinţă de sine. Acest procedeu nu zideşte pe fiul duhovnicesc, ci, mai mult, amă-geşte şi el rămâne căldicel sau împietrit la lucruri mari. Se spune că cerbul pentru două lucruri nu aleargă bine: când e prea gras, sau când e prea slab. Adică nevoinţa multă s-ar putea să-l slăbească şi nepăsarea şi neangajarea s-ar putea să-l îngraşe. Să ţii cont că fiecare ins are particularitatea lui şi vei avea în vedere cât poate purta.
Dar, oricum, lucrul de valoare de care trebuie să se ţină seama este că inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi. Acesta-i marele punct de plecare, părinte duhovnic, şi acesta-i răspunsul la această întrebare care s-a pus. Şi nu numai că nu vei fi certat de Biserică sau de Dumnezeu, ci ţi se va socoti ca o mare înţelepciune, dacă ai reuşit să trezeşti în fiii tăi bunătatea creştină.
Nu poate fi nimic uşor, de nu va fi bunătatea nemărginită a lui Dumnezeu şi rugăciunile Prea-sfintei Născătoare de Dumnezeu cu noi cu toţi.

Cât timp opriţi de la Sfânta Împărtăşanie pe cei ce fac avort? Dar pe cei ce fac desfrânare şi adulter? Dar pe cei ce practică paza şi nu vor să nască copii?
– În cuprinsul Canonului 4 al Sfântului Grigo-rie de Nyssa se spune: „Când unul din aceştia îşi va cunoaşte păcatele şi se va mărturisi de bunăvoie (de sineşi), arătând căinţă, să i se aplice canonul cu iubire de oameni”…
Pravila Bisericească a Părintelui Nicodim Sachelarie spune: „Pentru cei sârguincioşi spre pocăinţă şi a căror viaţă înclină spre mai bine, stă în puterea celui ce aplică canonul ca, pentru folosul Bisericii, să scurteze timpul ascultării şi să-i întoarcă mai curând şi tot acesta poate a-i şi împărtăşi. Că precum este oprit mărgăritarul înaintea porcilor, tot aşa necuviincios este a lipsi de cinstitul mărgăritar pe omul curăţit prin pocăinţă de păcat”. Şi pentru că sunt întrebat cum aplic eu canoanele, răspund că din început îl pun în cunoştinţă de cauză. Arăt, cu pravila în mână, să vadă şi să ştie cât este de grav păcatul lui. Arătându-i aceasta, îl încurajez şi consider prima săgeată binefăcătoare în inima lui şi-mi dau seama că, necunoscând păcatul, l-a făcut cu uşurinţă, căci neştiinţa este cea mai de seamă pricină care pregăteşte calea adevăratei păcătuiri. Sfântul Agaton zice: Rădăcina tuturor răutăţilor este neştiinţa.
În canonisire efectiv am procedat cu teamă, dar am ţinut cont de toate sfaturile de uşurare canonică arătate mai devreme şi am dat pentru avort trei ani. Dacă au făcut farmece, fără circum-stanţe uşurătoare, dau mai mult de trei ani. Dacă au omorât prunc după naştere, cu voie, de la şapte ani în sus. Se ţine cont şi de data de la care n-au mai făcut.
Pentru desfrânare, în afară de năpastă şi de atâtea alte situaţii şi împrejurări fără ieşire, sau de nu a participat încurajând păcatul, dar i-ar fi adus necazuri majore, canonisesc de la un an la trei ani; cum e cazul de adulter, fie ambii soţi sau numai unul din ei. Cei ce fac fraudă conjugală şi atentat la planurile lui Dumnezeu, adică cei ce se păzesc să nu nască copii, până într-un an.
Am răspuns mai mult aşa, pentru orientarea lucrurilor, dar mulţimea feluritelor căderi schimbă datele şi nu poţi scrie despre fiecare, dar oricum rămân credincios celor scrise la alte întrebări mai sus: „Inimă caldă şi inimă uşoară”.

Ce sfaturi duhovniceşti mai de folos daţi credincioşilor şi călugărilor care vin la sfinţia voastră?
– Ca pentru nişte fii ai lui Dumnezeu, am încercat să spun la cât mai mulţi despre o poziţie de strategie duhovnicească în lupta noastră cu cel din afară, diavolul. Neputinţa lui mare asupra noastră este că noi suntem şi dorim mult să fim cu Dumnezeu.
Diavolul ţinteşte acest mare obiectiv: să ne despartă de Dumnezeu.
Nu-i va fi uşor să o facă direct, că aşa s-au încununat mulţi creştini care au simţit în ei puterea credinţei, ştiind că omul e făcut de Dumnezeu singur, numai pentru Dumnezeu şi nu se pot despărţi de El. Satana, care n-are o clipă de răgaz, gândeşte ca indirect să poată despărţi pe om de Făcătorul lui. Luptă cu orice chip să-l bage pe om în păcat, păcate de tot felul, şi, dacă reuşeşte, nu înseamnă că şi-a atins marele obiectiv, ci îi dă o mare întristare, care îl face să se considere pierdut, ca şi când nu mai poate fi iertat şi, descurajându-se, singur se desparte de Dumnezeu, şi, iată, acesta-i scopul atins de vrăjmaşul.
Nu trebuie să-ţi pleci capul şi să abdici, oricare şi oricum ar fi păcatul. Recunoaşte-L mai departe pe Stăpânul tău milostiv, că nici o nenorocire nu înseamnă ceva, dacă ai credinţă de stâncă. Nu te deznădăjdui cu nici un chip. Satana, şi poate slăbiciunea ta, te-au înşelat, dar inima nu i-ai dat-o lui şi numele lui Dumnezeu din tine nu l-ai şters. Aşa păcătos cum eşti, Dumnezeu e cu adevărat mult iubitor şi, pentru că-L recunoşti, mult milostiv şi iertător. Te va căuta El singur, te va găsi, te va îmbrăţişa, te va lua pe umerii Lui, te va duce la stână şi te va iubi mai mult decât pe alte oi, pentru că tu, de fapt, nu L-ai părăsit. Aceasta este o mare poziţie duhovnicească şi atunci marile tale căderi în viaţă rămân simple accidente.
Recomand o nesfârşită veselie sufletească în ascunsul tău, că aceasta mărturiseşte că eşti cu Iisus Hristos în inima ta şi-n respiraţia ta. Inima ta va vibra mereu o rugăciune fără cuvinte. Deci, o stare de stăpân asupra ta şi de veselă liniştire, chiar dacă te-ai înnoroit, că oricare ar fi motivul unei întristări descurajatoare, ea este numai şi numai de la diavol.
Ar fi bine ca lumea creştină, mai ales, să preţuiască mai mult singurul timp ce-l avem pentru pregătirea la moarte şi să-şi păstreze cu străşnicie inima, că dintru aceasta sunt ieşiri de viaţă, cum spune la Pilde (4, 23).
„Cu nematerialnicie la Cel nematerialnic gândeşte şi vei pricepe!” „Când interesele şi conştiinţa se află în luptă, conştiinţa trebuie să învingă, ca să rămâneţi fii ai luminii, fii ai zilei, fii ai harului!” „Mulţi se plâng că le lipseşte harul; mai cu drept ar fi dacă harul s-ar plânge că el lipseşte de la mulţi”.
Dumnezeu nu cere nimic imposibil, ci, prin poruncile Sale, te îndeamnă să faci ce poţi, să ceri ceea ce nu poţi şi El te va ajuta ca să poţi face voia Lui.

De ce a slăbit credinţa şi viaţa morală în rândul credincioşilor şi cum să le sporim credinţa şi trăirea în Hristos?
– Aparent pare că este slăbită credinţa, dar nu până într-atât. Oamenii au zilnic obligaţii familiale, profesionale, sociale mai urgente şi nu pot participa regulat la slujbele bisericeşti. Însă nu sunt puţini care să nu aibă un fior de înviorare şi să nu se închine când aud bătaia clopotelor, ca un strigăt de chemare a viilor, ca un plâns al morţilor, ca o putere care împrăştie în tot felul fulgerele.
O mărturisesc şirurile nesfârşite de credincioşi la marile hramuri în ţara noastră, care, cu o adâncă nerăbdare, îşi aşteaptă fericiţi rândul, ceasuri lungi, ca să se închine, să sărute Sfintele Moaşte. Aceştia sunt toţi credincioşi tăcuţi, anonimi şi liberi. Într-o comunitate mare, sunt şi oi albe şi oi negre şi o credinţă mai firavă şi nimeni nu poate spune că e neprihănit.
Trebuie slujbe zilnic la biserici, peste tot, cu predici calde, neobositoare şi exemplificatoare şi să nu fie cu nici un chip prilejuri smintitoare. Nimic nu va fi mai frumos ca un slujitor al lui Hristos cu viaţă plină de aşezare duhovnicească, nevinovat, senin, blând, cu ochi de lumină în-gerească. Un copil în braţele tatălui său a strigat tare, în biserică, spre uimirea tuturor, când a ieşit preotul în veşminte din altar: „Tată, iată un Doamne-Doamne viu!” (nu ca cei de pe perete).
Inima curată, nevinovată, a acelui copil a arătat simplu, dar tare, că Dumnezeu, Care ne iubeşte ca pe lumina ochilor, ne cercetează peste tot, ne caută peste tot, ne cheamă: Veniţi la Mine cei osteniţi şi împovăraţi şi adăpostiţi-vă la blânda şi smerita mea inimă, că eu sunt singura Cale, singurul Adevăr, şi singura, nesfârşită şi fericită Viaţă!
Pe lângă cuvinte libere folositoare să li se recomande cărţi folositoare, mai cu deosebire pe cele ce amintesc de fericirea sfinţilor cu îngerii de sus, de viforul ispitelor, precum şi de grozava şi nesfârşita ardere a iadului. Şi cine va avea din înţelepciunea cea mare, i se vor lumina inima şi calea!
Fericitul Augustin spune: „Pentru cine vrea să creadă, am o mie de motive, pentru cel ce nu vrea, n-am nici unul! Singurul motiv este moartea!”

De ce ne temem de moarte şi cum putem spori în noi bucuria vieţii veşnice?
– Se tem de moarte doar cei care nu s-au pregătit deloc de viaţa cu Hristos. Dar nu este rău că se tem, că prin aceasta se recunoaşte viaţa veşnică şi frica e un început de înţelepciune. Şi aşa vor pune paşi spre cunoaştere şi mireasmă, adunând flori din grădina duhovnicească a Bisericii lui Hristos. Se spune că sunt trei categorii de creştini mântuiţi. Întâi, este categoria fiilor care fac voia lui Dumnezeu din iubire. A doua, este categoria negustorilor care fac fapte bune pentru plată de la Hristos. A treia, este categoria robilor care fac de frică cele ale lui Dumnezeu. Ce bine ar fi să ne depăşim mereu, să ne silim, că este singura vreme când bătaia inimii noastre poate cuceri întreg cerul!…
Ce zici, frate creştine? Te prinzi să te sileşti la o alergare atât de salvatoare şi la o ajungere atât de lăudată de nesfârşite cete îngereşti şi să vezi slava Maicii Domnului, care, neştiută de tine, te-a plâns şi te-a ocrotit şi, în cinstea aceasta, în lumina cerurilor deschise, te va încununa ca pe un biruitor Hristos Domnul?
Cu adevărat, spune Sfântul Pavel: Că nu sunt vrednice suferinţele de acum faţă de bucuriile ce ni se vor descoperi nouă. Iar „sfârşitul filosofiei este să ştii că trebuie să crezi” (Geibel). Să ştii să mori liniştit!

Ce sfat şi cuvânt de folos îmi daţi mie şi fiilor duhovniceşti ai Prea Cuvioşiei voastre?
Să ne iubim cu adevărat unii pe alţii!
Să încercăm să iubim pe toată lumea, şi pe aceea care se zice că e rea.
Să iubim, să iubim mult şi să iubim frumos.
Să iubim rana şi pe cel care ne-a făcut rana.
Să ştim să furăm pe Hristos de la duşmanii noştri. El stă ascuns la cei care ne sunt duşmani. Nu poţi fi gazda lui Hristos dacă nu-ţi sunt dragi cei care Îl ţin ascuns, dacă inima ta nu este un mic cer al iubirii.
Lui Hristos I se cuvin primele roade ale tuturor lucrurilor, dar mai cu seamă primele roade ale iubirii!
Iar pentru răspunsurile mele date în grabă, dar cu cel mai bun gând, atât spun: Milostiv fii mie, Doamne!

Cu ce fapte bune trebuie să se întrarmeze mai întâi fraţii care doresc să intre în nevoinţa monahală?
– Cel dintâi lucru şi înainte de orice, trebuie să ştie cel venit în viaţa monahală că este o intrare fără de întoarcere. Să rămână într-o definitivă statornicie. Să ştie că cinstea aceasta este fără de asemănare, să-I slujească lui Hristos, dăruindu-I-se cu totul, asemenea îngerilor. Nu singură înalta înţelegere îi va păstra statornicia în cinstea de a sluji lui Hristos dăruit ca monah, ci neapărat să simtă că o face dintr-o necesitate sufletească.
Partea aceasta ce ţine de inimă va trebui cultivată şi încurajată în relaţiile ce le avem cu începătorii. Lucrul acesta să fie în atenţia tuturor vieţuitorilor din mânăstire. În inimă, zic, unde, cu harul lui Dumnezeu, sunt toate forţele biruitoare din om, cum se zice la Pilde (4, 23): Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ţâşneşte viaţa.
Pe fondul acestei liniştite statornicii va veni noilor începători o eliberare cât mai totală de lume şi bunul Dumnezeu le va dărui în toată viaţa lor multe bogăţii duhovniceşti necunoscute de ei şi îi va umple de o supraomenească bucurie.

Care este virtutea hotărâtoare a noilor înce-pători, cu care ar putea să biruiască ispitele şi patimile cele dinlăuntru şi cele din afară?
– De la început Dumnezeu a creat pe om cu această puternică şi mult discutată însuşire – „voinţă liberă”. Aceasta ni se cere mai întâi: să vrem să biruim ispitele. Şi, mişcând, va veni neîntârziat harul.
Rugându-ne intens lui Dumnezeu, voind şi ostenindu-ne mereu, harul nu va lipsi de la noi. Iată unde este taina de început şi de totdeauna a biruinţei noastre. Harul este de natură divină – „energie necreată”, spune Sfântul Grigorie Palama.
Din primii paşi spre viaţa monahală, plină de taine şi înţelesuri preafrumoase, noul începător este bine să-şi îndrepte inima şi să-şi însuşească o aleasă evlavie, nedifuzată şi nădăjduită către Maica Domnului. Apoi, mereu, cu bucuria în inimă, să se recunoască a-i fi un fiu iubitor şi nevinovat şi Maica Domnului îi va arăta cu priso-sinţă cât de mult se va bucura a-i fi Mamă.
O fiică îmbunătăţită se ruga Maicii Domnului, zicând: „Maica Domnului, arată-te a-mi fi mamă!” Iar Maica Domnului i-a răspuns: „Arată-te a-mi fi fiică!”

Ce patimi trebuie să lepede începătorii mai întâi din inima lor ca să poată gusta din bucuria vieţii duhovniceşti?
– Să lepede mai întâi patima care este mai aproape de el, care-l stăpâneşte cu mai multă tărie. Să ştie că va trebui să lupte împotriva tuturor patimilor, dar cu mai multă atenţie şi întrarmare cu acele patimi care îl înconjoară şi anume îl pândesc. În lupta lui să fie convins că nu va fi singur, cerând cu inimă de foc ajutorul lui Dumnezeu, al Maicii Domnului, al îngerului păzitor şi al oricărui sfânt spre care are evlavie.
Lupta este pe toată viaţa, dar nimic nu-i mai frumos şi mai măreţ decât să fii stăpânul propriei tale vieţi şi să lupţi şi să biruieşti, având alianţă deplină cerul întreg. Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea! – zice Domnul nostru Iisus Hristos şi zice pentru fiecare dintre noi, văzându-ne pe toţi stăpâni alături de El.

Dacă un nou începător nu iubeşte rugăciunea şi slujbele bisericeşti, poate deveni călugăr? Cum trebuie călăuziţi fraţii începători ca să poată spori în rugăciune?
– Dacă nu iubeşte rugăciunea şi slujbele bise-riceşti, înseamnă că a venit de acasă fără să aibă măcar o inimă de creştin. Este mai greu să-i porţi pe unii ca aceştia, dacă-i primeşti.
Se spune simplu despre călugăr că este un creştin bun şi se consideră că a plecat la mânăs-tire pentru o viaţă îmbunătăţită în trăire, unde rugăciunea trebuie deprinsă a fi chiar neîntreruptă.
Se constată, de altfel, la toţi începătorii un dor de rugăciune chiar exagerat, zic de rugăciuni lungi, îngenuncheate, necunoscând celelalte valoroase împliniri din trăirea monahului: ascultările nesfâr-şite cu o singură dăruire, posturile cu o mare dreaptă socoteală şi, mai ales, să fie sprijin cu o inimă bună pentru necazurile sau neajunsurile unora. Dacă noul începător nu vrea şi nu simte nevoia să se roage, nici alte fapte bune ce ţin în ansamblu de trăirea în mânăstire nu le va putea împlini, nici pe departe. Adică, nu se cuvine ca un vieţuitor dăruit lui Hristos şi Maicii Domnului să aştepte mântuirea fără nici o trezvie a inimii şi fără nici un dor îngeresc. Într-o lenevire ca aceasta vieţuind, ar dori totuşi „să-i cadă mană cerească de sus”?
Chiar dacă le vom arăta bunăvoinţă, nu vor rămâne până la urmă în mânăstire, că n-au roadele şi darurile sfintelor rugăciuni, care nu se fac niciodată în zadar, fără un răspuns. Pe unii ca aceştia îi vânează cu uşurinţă cumplitele ispitiri diavoleşti, dându-le dor de lume.
Ce frumos este să te încadrezi în versuirea cântată neîntrerupt în biserică: Toată suflarea să laude pe Domnul!

Care sunt cele mai grele patimi cu care trebuie să se lupte monahii şi, mai ales, începătorii? Cum anume le pot birui?
– Aş îndrăzni să spun că pentru mulţi veniţi la mânăstire cea mai grea ispită este nestatornicia. Aceşti diavoli cotropitori doresc să te smulgă de pe poziţie. În planul de luptă duhovnicească, cel dintâi lucru este să-ţi determini precis poziţia. Şi tu, venit în viaţa monahală, eşti pe cea mai înaltă culme, în cel mai de vârf cuvânt al Sfintei Scripturi, în acel: Vrei să fii desăvârşit? Aşa o numeşte Sfântul Vasile cel Mare. Această dorinţă şi încadrare monahală este cea mai nesuferită de diavolii din toată creştinătatea. La mânăstire se vine cu un dor mare, cum se spune, ca o nebunie pentru Hristos, de a se răstigni pentru El, de a suferi ocara, lovirea, prigonirea şi înfrângerea marelui duşman, orgoliul, şi se păzeşte şi se încearcă sincer spre marea nădăjduitoare a mântu-irii, smerita smerenie. Atunci vei simţi adevărata libertate, dorind să iubeşti cu adevărat pe toţi. Adică să primeşti umilinţa, spinii coroanei lui Hristos, cuiele, suliţa şi moartea pentru El. Aşa îţi vei uşura patimile grozave şi vei fi cândva şi undeva un mic „mântuitor”, lucrând atât la mântuirea ta, cât şi la a altora. Diavolii nestator-niciei nu vor putea birui pe unii ca aceştia, care, ispitiţi, mai mult se vor încununa.
O altă patimă foarte primejdioasă, care se strecoară atât de uşor şi pare a se motiva mereu şi îşi face loc imediat între toţi este vorbirea de rău. Sunt convins că cei mai mulţi care îşi pierd sufletele, şi le pierd pentru această neînfrânare împătimită a limbii. Nu ştii să vindeci, dar ştii să deschizi, ca orice ucigaş, rana! Suprema poruncă – iubirea – este propovăduită, întărită şi trăită de Mântuitorul, ca o arvună a luminii şi frumuseţii Împărăţiei cerurilor. Că iubire şi milă este întreg Creştinismul!
Dar această nemuritoare iubire este urmărită de răutatea – mică sau mare – a vorbirii de rău, viermele neadormit care îţi roade tainic inima şi zilele mântuirii tale. Acest vierme al urii ucide-l, iubite frate călugăr sau creştine, şi iubeşte tare pe Hristos, Care te aşteaptă în inima fratelui tău pe care îl săgetezi mereu.
Patima vorbirii de rău destramă unitatea mânăs-tirească şi societatea creştină şi se face vinovat de moarte cel ce atacă ce a întemeiat Hristos pe cea mai trainică temelie – Iubirea şi Credinţa. „Un bărbat sfânt, spune în Patericul vechi, a văzut pe oarecine păcătuind şi, lăcrimând cu amar, a zis: „Acesta a greşit astăzi, iar eu voi greşi mâine, negreşit. Apoi acesta se va pocăi cu adevărat, iar eu nu mă voi pocăi niciodată!”” Deşi l-a văzut chiar păcătuind, s-a osândit pe sine, iar pe acela l-a văzut îndreptat.
De aceea zic că gândirea, şoptirea şi vorbirea de rău sunt patimi care aduc mari neajunsuri întregii obşti creştineşti. Toate patimile sunt primejdioase şi de toate trebuie scăpat, pentru că oricare din ele ar fi, ne poate pierde sufletul. Timpul este scurt şi viaţa este una şi se duce repede. Deci să nu ne mai îngrijim de altceva, decât de „plâns peste plâns şi smerenie peste smerenie, ca să îmblânzim pe Iisus Hristos, Stăpânul nostru”.
Cu toată străjuirea, păzeşte-ţi inima mai mult ca orice, că dintru aceasta ţâşneşte viaţa (Pilde 4, 23).

Ce trebuie să înveţe mai întâi duhovnicii pe ucenici, pe fraţii începători?
– Socot că este bine ca mai întâi fraţii începă-tori să cunoască marea însemnătate a monahis-mului, deci marea importanţă a transformării întregii lor fiinţe. Apoi să-şi învioreze inima şi să ştie că intrarea în mânăstire nu este un simplu refugiu pentru sufletele slabe sau pentru neputincioşi. Sfântul Vasile cel Mare se întreabă: „Care este cuvântul cel mai de vârf al Sfintei Scripturi, ca să-l pot ajunge?” Şi-l remarcă unde Mântuitorul spune tânărului bogat: Vrei să fii desăvârşit? Lasă-ţi toate şi vino după Mine! Iată un prim şi mare scop al călugărului – mergerea spre desăvârşire. Cine are această supraomeneas-că dorinţă şi plecare este umplut de mari haruri şi aduce o veselie fără de nume îngerilor şi întregii împărăţii cereşti şi, mergând până la capătul vieţii strâns legat de acest temei al Sfintei Scripturi, va trăi şi în el veşnic, cu adevărat, o supraomenească bucurie.
Călugării se mai numesc „îngeri ai pământu-lui”, „cin îngeresc”, „mirese ale lui Hristos”, „mucenicie albă” şi parcă Sfânta Scriptură nu ar fi atât de îmbogăţită fără îndemnurile la o luptă sufletească spre desăvârşire ale acestor fiinţe omeneşti, care-s făcute după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Este ştiut că totul este posibil, dacă vrei să mergi pe un drum atât de înălţător. Că dacă vrem să pornim, harul, adică puterea divină de sus, este cu tine nedespărţit şi cine poate fi împotriva ta şi cine te poate birui, dacă Stăpânul cerului şi al pământului este cu tine?
Iubite frate, care ai venit la slujbă îngerească în cinul monahal, nici o cinste nu este mai mare ca aceasta. Adică să te dăruieşti şi să jertfeşti lui Dumnezeu în curăţenie tot ce este bun şi frumos, că şi în mânăstire ţi se descoperă uşor chipul de cunoaştere al păcatului, adică a tot ce este urât.
Aici putem umbla cu grijă să fim curaţi faţă de iubirea lui Dumnezeu. Aici şi numai aici te poţi încadra şi încinge cu autoritate în unele preafrumoase rânduieli care-ţi pot da un nume nou, o minte ascuţită şi o inimă dăruitoare ca să fii omul lui Dumnezeu, Care îţi pregăteşte să-ţi dea în dar întreaga Lui împărăţie. Aşa vei putea să calci peste diavolii care vor să te calce acum. Atotputernicul nostru Dumnezeu, Creatorul, Biru-itorul şi Luminătorul a tot şi a toate, iubeşte inimile curajoase şi ne acoperă cu mireasmă necunoscută de lume şi, ca să nu ne descurajăm, zice cu drag, ca un Părinte mult preamult iubitor: „Cine se leagă de voi, de lumina ochilor Mei se leagă”.
Mânăstirea este un mic cer al pământului şi este o cinste pentru toată lumea pământului. Frumuseţea este că aici se pot cuceri cerul şi pământul, tot ce-i mai frumos, tot ce-i mult folositor, tot ce-i puternic, tot şi toate, pentru că-L cucerim pe Însuşi Dumnezeu, Care ni se dăruieşte total.
De secole întregi s-a putut vedea că toate aceste preaplăcute ,,bune vestiri” s-au putut împlini de oameni ca noi, că puterea unor astfel de oameni este de la Dumnezeu, Căruia Îi purtăm chipul şi asemănarea Sa şi Care ne-a îmbogăţit cu tot harul Său.
O întoarcere de la mânăstire spre lumea nepăsătoare, fără de nici o explicaţie, spunem, va fi asemenea unei căderi luciferice. Sunt, frate creştine, crede-mă, două feluri de bucurii care nu se pot uni una cu alta. Tu nu vei putea a te bucura aici pe pământ de plăceri trecătoare şi vinovate, şi în cer a împărăţi cu Iisus Hristos. Atunci fără-delegea îşi va astupa gura sa (Psalm 106, 42).

Care este semnul duhovnicesc că au sporit fraţii începători?
– Mai întâi au o veselie nevinovată cât mai continuă. Apoi îşi dau seama că ascultările sunt o mare împlinire călugărească, unde îşi încearcă fiecare tăierea voii şi o fac fără cârtire şi cu drag. Întreabă cu interes să cunoască şi se vede în ei o căinţă adevărată în greşeli şi neîmpliniri.
Nu duc vorba şi nu aduc venin în chiliile lor. Se simt cu râvnă la rugăciune, la citiri şi cântări, la biserică şi peste toate se simte în ei un duh de smerită cugetare în toate mişcările lor, un duh evlavios şi simţi că prezenţa lor te odihneşte.

Aţi cunoscut noi începători şi monahi tineri sporiţi în viaţa duhovnicească? Prin ce virtuţi anume?
– Da, cât mi-a fost cu putinţă, am cunoscut, spre bucuria mea, mulţi fraţi, nu de prea multă vreme veniţi în mânăstire, cu sufletele dăruite lui Hristos, încurajaţi şi înveseliţi pentru mila arătată de Dumnezeu că sunt consideraţi şi recunoscuţi ca fii ai mânăstirii.
Mai întâi, ca o virtute mult grăitoare, la mulţi se remarcă această bucurie, prin faptul că nu-şi măsoară ascultările cu puterile proprii şi nu dau înapoi. Desigur, ei sunt convinşi că ascultarea, porunca, este de sus, după cuvântul Domnului, Care zice: Cine ascultă de voi, de Mine ascultă. Şi au credinţa că vor fi ajutaţi, căci la Dumnezeu totul este cu putinţă. Ascultările fără îndoială şi fără cârtire sunt un act al unei inimi viteze, al unei educaţii de credinţă intensă şi dau o nădejde ascuţită că Dumnezeu nu te va înşela când spune: Fără de Mine nu puteţi face nimic.
Oricare frate sau monah, cu astfel de convin-geri de credinţă şi cu inimă vitează, poate rezolva lucruri grele în ascultările sale, chiar dacă i-ar depăşi măsura puterilor proprii.
Mai mult ca oriunde, în ascultările făcute cu inimă şi dragoste s-a lăsat văzută puterea harului lui Dumnezeu. Au fost fraţi ascultători care au legat fiare sălbatice, care au dat la o parte pietre uriaşe ca stânca, au trecut – pentru că aşa era ascultarea – pe deasupra râurilor, sau au fost purtaţi pe spatele peştilor şi n-au conceput să nu asculte.
Aceşti eroi ai tăierii voii au în toată fiinţa lor o veselie ascunsă, au cugetări smerite şi au o prezenţă în toate inimile necăjite, fie chiar şi răutăcioase, căci ei doresc să vadă în fiecare ins toate frumuseţile omeneşti. Aceştia sunt respec-tuoşi, liberi, fără de teamă şi au o mare nădejde la Preasfânta Stăpână, Maica Domnului, zicând: „Învredniceşte-mă să te laud în veci, o, Sfântă Fecioară!”

Care este semnul că am reuşit să biruim şi să scoatem din noi patima mândriei şi a iubirii de sine?
– Cred că niciodată nu va putea fi „un semn”, definitiv, că mândria este scoasă. Omul smerit nu se vede niciodată că-i smerit. Lupta aceasta de o viaţă întreagă, simţită, ruptă, dreaptă şi cinstită o ştie şi o va încununa Dumnezeu. Apoi, acestui diavol al mândriei, plin de o nesuferită duhoare, nu-i va fi deloc uşor că aţâţă şi se aruncă singur în foc cu un suflet care doreşte şi ştie sigur că nu va putea vedea şi împărăţi cu Hristos fără de o smerită smerenie.
Spune Sfântul Ioan Scărarul că diavolul trufiei alungă pe toţi ceilalţi diavoli şi el ţine locul la toţi. Toată Scriptura şi toată marea sfătuire a Sfinţilor încercaţi în luptă cu acest diavol cotropitor al mândriei ne spun că fără harul de sus nu se va putea birui această patimă. Bunul Dumnezeu a spus cu tărie că acest mare har nu-l va da decât celor smeriţi, cum spune în Sfânta Evanghelie, că celor smeriţi le dă har!
Măsura de curăţire a inimii este măsura de izbucnire a simţirii către Dumnezeu. Cât de scumpe sunt îndemnurile oamenilor încercaţi şi cât rău poate pricinui o rânduială după cum îl taie capul pe fiecare! Pentru puţina noastră osteneală şi smerenie cu ce alese daruri suntem învredniciţi! Nu va mai fi iubire de sine, adică mândrie, când uimirea vă va cuprinde şi veţi vedea cât de mare este mila lui Dumnezeu pentru noi păcătoşii. Oricărui ostenitor în Hristos îi putem spune: „Smereşte-te, că ai pentru ce!”
Blândeţea şi râvna pentru toate cele bune, nemânierea şi urmărirea păcii, nu a dreptăţii, sunt semne de nemândrie. Îndreptăţirea de sine nu poate fi laolaltă cu smerenia şi Dumnezeu se arată, nu atât celor ce se ostenesc, cât celor simpli şi smeriţi.

Când anume cunoaştem că am sporit în rugăciune şi smerenie?
– Sporeşti în rugăciune şi smerenie atunci când simţi nevoia să te rogi aşa cum simţi nevoia de aer şi apă. Există o chemare ascunsă în tine care te îndeamnă continuu să ceri, să mulţumeşti şi să lauzi pe Creatorul tău, eul din tine care se vrea la Tatăl şi la mama lui. El doreşte să se biruiască pe sine, dar se vede slab şi neputincios. El nu vrea să fie rob, adică împătimit, purtând un nume atât de mare, de creştin, ci se vrea lângă Stăpânul şi Răscumpărătorul său.
Astfel, sufletul se trezeşte în om şi simte cum inima rănită de dor se apropie de Dumnezeu să comunice. Aşa încep marile treziri spre viaţă în Dumnezeu. Ecoul acesta armonios pe care-l auzi în tine este semnul că eşti viu şi vrei să rămâi omul viu în bucuria harului Celui dătător de viaţă. Sfântul Ciprian zice: Cum vrei să fii auzit de Dumnezeu, când nu te auzi nici pe tine însuţi? Sau Spune-mi unde eşti atunci când nu te afli înlăuntrul tău? Şi iarăşi: „Darul anume îşi face loc în noi, pe măsură ce se trezeşte eul nostru şi sunt dezrădăcinate patimile”. Când inima se va curăţi de patimi, atunci se va înflăcăra simţirea către bunul Dumnezeu.
Totul este zidit de darul Sfântului Duh, fiindcă darul li se dă întotdeauna preaîmbelşugat credin-cioşilor. Cei ce I s-au dăruit Lui fără de întoarcere sunt călăuziţi de El şi El singur îi zideşte aşa cum ştie.
Dumnezeu este ascuns în poruncile Sale. Cei care îl caută pe Domnul, Îl găsesc pe măsura împlinirii lor. „Lui Dumnezeu îi trebuie numai inima şi îi este de ajuns”, dacă ea va sta deschisă cu evlavie în faţa Lui. Rugăciunea neîncetată tocmai în aceasta constă, să ne aflăm întotdeauna cu evlavie în faţa lui Dumnezeu. Iar peste această stare, pravila, rugăciunea citită, nu face decât să pună lemne pe foc.
Dumnezeu este un Dumnezeu al inimii. Roagă-te, deci, cu simţire! De unde aş înţelege că Dumnezeu nu este atât un Dumnezeu al minţii, ci al inimii, spun Sfinţii Părinţi.
Puterea rugăciunii nu stă în cutare sau cutare cuvinte, ci în felul cum se săvârşeşte. Această grijă, preocupare de fineţe sufletească continuă, aduce o retragere în tine neprovocatoare şi smerită în toate.

Cum putem dobândi duhovniceşte pe fraţii care nu au răbdare şi se mânie repede?
– Trebuie mai întâi să înţelegem cauzele care-i fac nerăbdători şi mânioşi pe fraţi. Apoi trebuie să le vorbim cu multă bunătate şi blândeţe şi chiar cu un fel de apreciere, arătându-le şi cele bune ale lor. Cât de nesuferite şi primejdioase sunt aceste două, nerăbdarea şi sora ei, mânia, care îţi anu-lează toată frumuseţea aşezării sufletului tău şi toată agonisirea duhovnicească!
Cineva a văzut pe altcineva care se căznea să deschidă un lacăt la o uşă şi nu putea nicidecum, de unde a început încet, încet, să-l cuprindă o mânie aşa de mare, că se dădea cu capul de uşă şi făcea spume la gură. Şi a zis cel care privea degradanta scenă: „În veac n-o să mă mânii măcar cât de puţin şi o să fac orice efort pentru a-mi stăpâni firea de om, că am văzut cât de urât îi stă omului mânios”.
Deci noi, cum zic sfinţii bătrâni ai Patericului, dacă ne supunem patimilor, cu nimic nu ne deose-bim de închinătorii la idoli. „Că cei ce se biruiesc de iuţeală şi se robesc de mânie şi nu taie de la sine tulburarea patimii, aceştia se leapădă de Iisus Hristos şi au în sine pe Marte ca dumnezeu şi se închină idolului turbării ca şi elinii. Iar cei ce au biruit acestea şi le-au izgonit de la sine şi s-au înfrânat de ele, aceştia au călcat idolii şi s-au lepădat de închinarea dumnezeilor celor mulţi şi s-au făcut mucenici fără de sânge”. „De se va întâmpla între tine şi altul cuvânt de scârbă şi va tăgădui cuvântul, nu-l aţâţa pe el, zicând că ai spus! Că se întoarce şi zice: „Aşa am zis! Şi ce?” şi se face mare ceartă. Ci lasă cuvântul şi se face mare pace; că pacea este de patru ori mai mare decât dreptatea”. (Sfântul Ioan Scărarul – Cuvânt despre mânie – Filocalia nr. 9).
Iarăşi, zice un bătrân că „cel ce se nedreptă-ţeşte de voie şi iartă pe aproapele, fiu este al lui Hristos; iar cel ce nici nu nedreptăţeşte, nici se nedreptăţeşte, este al lui Adam; iar cel ce nedrep-tăţeşte, sau dobânzi cere, sau înşeală, fiu este al diavolului”. Trebuie să-ţi încălzeşti sufletul răcit de ură, de nerăbdare şi mânie prin a răbda pe fratele tău, ca să rămâi omul lui Dumnezeu, că unul ca acesta iartă şi se roagă să-şi astâmpere focul mâniei. Încă multe alte ispite te aşteaptă să le arzi cu focul harului Sfântului Duh şi să rămâi un om al iubirii şi al păcii.

Tinerii începători, din lipsă de educaţie, sunt de obicei superficiali în credinţă şi nevoinţă. Promit repede, dar fac puţine. Cum trebuie să-i dobândim duhovniceşte pentru Hristos? Ce metode recomandaţi?
– Aceşti tineri trebuie să înţeleagă cuvântul Sfintei Scripturi care spune: Vai de cel ce face lucrul Domnului de mântuială. Aceştia, se vede, nu cunosc nici ce este iadul, nici ce este raiul. Să-i apropiem cu inimă caldă. Să le explicăm şi lor că Domnul nostru Iisus Hristos stă ascuns în poruncile Sale şi, în măsura în care le împlineşti, în măsura aceea ţi se dăruieşte şi El. Şi cât este de greu să-L avem întreg pe Stăpânul a toată făptura în inimile noastre! Că spus este: Fără de Mine nu puteţi face nimic! Şi Scriptura n-o putem desfiinţa şi nici să credem că o putem împlini cu jumătăţi de măsură. Domnul şi Mântuitorul nostru ne vrea întregi. Numai satana ne vrea vicleneşte doar un singur vârf de deget, că ştie el, vicleanul, că aşa ne poate stăpâni toată fiinţa.
Alt timp de pocăinţă nu mai este, iar sfârşitul nu ne va fi plin de milă sau târguială. Ci atunci va fi înfricoşarea cea mare, când se va arăta nu mila, ci dreptatea, că zice: „Înspăimântător lucru este să fii judecat după dreptate de un judecător fără îndurare”. Apoi, în această sfântă grădină, care este mânăstirea, se află cu prisosinţă toate roadele posibile pentru fericita viaţă veşnică. Acum e ziua mântuirii (II Corinteni 6, 2).
Acesta este veacul pocăinţei, acela al răsplătirii. Acesta este al faptelor şi al răbdării, acela al mângâierii. Acum Dumnezeu este ajutăto-rul celor ce se îndreaptă de la calea răului, iar atunci va fi înfricoşat cercetător al faptelor, cuvin-telor şi gândurilor omeneşti. A cui este munca, ale aceluia sunt roadele. Cinstea şi cununile se cuvin învingătorilor, însă, după cuvântul Apostolului: Nu numai că se cade să învingem, ci să ne şi luptăm după lege (II Timotei 2, 5).

Uneori lucrurile se prezintă şi invers. Sunt începători hotărâţi şi iubitori de nevoinţă şi vârstnici apăsaţi de gânduri şi cuprinşi de nesimţire duhovnicească. Ce ne spuneţi despre aceştia? De ce unii vârstnici nu pot spori în lucrare duhovnicească? Ce trebuie să facă aceştia?
– Pentru tinerii cu mare râvnă către nevoinţă spunem că se bucură Hristos de râvna lor, dar Îl pot şi întrista dacă în lucrarea lor n-au măsură, adică dreaptă judecată în nevoinţă. Că vor putea cădea în ispita cea de-a dreapta, cu cele bune exagerate, care rămân fără mireasma trezviei inimii, care ar putea fi un scop împlinit. Este o vorbă bătrânească la români: „Munca nu se face numai cu puterea, ci mai mult cu socoteala”.
Iar vârstnicilor care nu pot spori în lucrarea duhovnicească sau nu vor, le spunem tuturor că viaţa le este încă mai scurtă şi Judecătorul este lângă uşi. Celor ce le convine să creadă că vor trăi încă mult, Mântuitorul le spune: Astăzi de veţi auzi glasul Meu, să nu se învârtoşeze inimile voastre. Şi cine poate crede că fără veste nu-l poate lovi o cărămidă, o boală necruţătoare, un trăsnet sau o muşcătură înveninată? Atunci, sigur, moartea va fi marele dascăl al trezviei, dar, vai, va fi prea târziu. În cer nu mai este pocăinţă.

Unii începători şi chiar vârstnici îşi pierd repede elanul, bărbăţia, râvna duhovnicească în lupta cu ispitele. Pentru ce pătimesc aceas-tă ispită şi cum pot dobândi din nou râvnă, bărbăţie, încredere?
– Viaţa duhovnicească se observă şi la sfinţi că este în zig-zag. Urcă şi coboară, dar de cele mai multe ori nu-i mare primejdie, că prin coborâş harul lucrează mai încetinel şi oamenii se smeresc. Părerea de rău şi smerenia sunt nemăsu-rat mai mari decât isprăvile elanului nevoinţelor. Cum spune prea frumos Apostolul Pavel: Când sunt slab, atunci sunt tare, recunoscând prin aceasta că lucrează harul mai mult în cei smeriţi, că smerenia în neputinţă este mai sigură, lucrătoare. M-am folosit de sfatul unor Sfinţi Părinţi care spun că nu este bine să doreşti daruri mari, ci să te mulţumeşti cu daruri mici, că este necuviincios să-ţi zădărăşti fiinţa ta duhovni-cească, comportându-te ca un om plin de mândrie şi grozăvindu-te. Psalmul 130 spune: Doamne, nu s-a înălţat inima mea, nici ochii mei, nici n-am umblat întru cele mari, nici întru cele mai minunate decât mine (Psalm 130,1)
Dar nu trebuie să fim nici nepăsători, fără de lucrare şi interes, ca şi cum am sta într-un tron închipuit, aşteptând, cum se zice, „vocaţia”, harul de-a gata. Lucrul care ţi-ar aduce o mare nădejde şi un echilibru liniştitor este o stare de trezvie fără echivoc, o permanentă luare aminte de sine. Atunci nu te-ai certa sau te-ai cerceta pretenţios cu harurile lui Dumnezeu.
Pe cei ce-şi pierd repede elanul, dar sunt de bună credinţă şi ştiu că fără harul lui Dumnezeu nu se poate face nimic şi totuşi se consideră părăsiţi, îi încurajăm să rămână într-o continuă nădejde şi linişte sufletească, recunoscându-şi neputinţele, smerindu-se adevărat cu inima.
Unii ca aceştia vor vedea curând iubirea de oameni a lui Dumnezeu. „Că cine se lasă întreg în mâna lui Dumnezeu, Care este de toate întru toate, nu-i moare nimic, nu-i piere mimic, ci toate îi trăiesc, toate îi slujesc”.

Cum putem câştiga pentru Hristos pe fraţii care sunt slabi în fapte bune şi nu au statorni-cie, ascultare şi răbdare?
– Trebuie să le zicem cu toată inima acestora, ca să ne mântuim sufletele noastre, despre „înfăţi-şarea omului înaintea Judecătorului”, despre învinuirea, cercetarea şi despre sentinţa ce o rosteşte dreptul Judecător, Iisus Hristos, Care va veni în persoană, în ceasul în care nu gândeşti (Luca 12, 40).
„Cu cel bun va fi plin de iubire, iar cu cel rău, înfricoşător, zice Fericitul Augustin. Ce frică îl va cuprinde pe cel ce va vedea pentru prima oară pe Mântuitorul şi încă mânios! Cine va sta înaintea mâniei Lui?” Ziua aceasta este „ziua mâniei”, cum zice cântarea. „Mânia Judecătorului va fi o prevestire a osândirii tale şi vor fi spaime şi suferinţe mai mari decât atunci când te-ai afla chiar în iad”.
O, frate, cu atât mai mare tortură va simţi sufletul la vederea lui Hristos, pe Care în viaţă L-a dispreţuit sau cu lenevire I-a neglijat poruncile! „Nici o nădejde de a-L mai îmblânzi. Să ceri îndurare, când vei fi judecat chiar pentru dispre-ţuirea îndurării! Ce se va întâmpla dar?, întreabă Fericitul Augustin. Unde va fugi păcătosul când, deasupra lui, are pe Judecătorul mânios, sub el, iadul deschis, la dreapta, păcatele ca acuzator, la stânga, duhurile rele care sunt gata la execuţie şi înlăuntrul său mustrările conştiinţei?”
Cugetând la toate acestea, cum se mai poate ca fraţii şi oricare dintre noi să fie cu voia slabi şi nepăsători, nestatornici în ascultări şi fără răb-dare?

Cum putem vindeca sufleteşte pe cei care cârtesc, defaimă, vorbesc de rău pe aproapele şi nu-şi stăpânesc gândurile, limba şi pântecele? 
– Cu iubire veşnică te-am iubit pe tine, zice Dumnezeu. Frate dragă, Dumnezeu din iubire te-a ales din mulţimea atâtor oameni. Ţi-a dat viaţă şi te-a aşezat în lumea aceasta. Toţi cu care trăieşti sunt aleşii Lui pe care îi iubeşte şi îi apără. Sunt lângă tine, ca laolaltă să vă iubiţi şi prin aceasta se va vedea teama şi iubirea de Dumnezeu. Cerul şi pământul şi toate fiinţele strigă neîncetat că iubesc pe Dumnezeu. Soarele, luna, stelele, munţii, izvoarele, florile şi toată făptura se pare că strigă: „Iubiţi pe Dumnezeu, iubiţi opera lui Dumnezeu!”
Ce zici de toate astea? Crezi şi nu-L iubeşti? Te poţi gândi să iubeşti altceva decât pe Hristos? Şi totuşi, iată, tu vorbeşti de rău pe cei pentru care Domnul S-a jertfit să le dovedească că-I iubeşte şi cine îi loveşte, Îl loveşte şi pe Răscum-părătorul lor.
Gândurile noastre, mai degrabă să se îndrepte spre facerea lumii, spre blestemata cădere în păcate, spre răscumpărarea noastră veşnică de către Dumnezeu pe Cruce, ca să avem parte, străduindu-ne, să iubim pe toată lumea, oricum ar fi, că toţi sunt făcuţi frumoşi numai pentru singur Dumnezeu.
Iubite frate, care eşti stăpânit de iubirea de sine, crezi că nu va veni vremea la o înaripare duhovnicească şi aripile, fiind întinse, nu vor putea zbura din cauza nemiloasei tale lăcomii?
Nu te poate obliga nimeni să duci o viaţă de mare ascet, care, după unii, pare o nebunie, ea fiind de fapt o sfântă nebunie, dar ai putea spune de la câte lucruri bune te-ai lipsit în preocuparea de azi, ca o fiinţă aleasă cu nume mare şi frumos, ţinând cont de subţietatea sufletului în rugăciuni, meditaţii, dăruiri şi multe altele, pentru armonia cu cei cu care trăieşti?
Deci, ori părăseşte plăcerile păcătoase şi vei câştiga viaţa de veci, pe care să ne-o adăugăm în fiecare zi, ori trăieşte îngreunat de patimi, care te duc la nesimţire, spre o moarte veşnică. Alege, iubite frate!

Este vindecare şi mântuire pentru cel mândru şi iute din fire? Cum poate fi dobândit pentru Hristos?
– Da, este vindecare şi mântuire şi pentru cel mândru, dar va trebui să trăiască într-o mare frică de Dumnezeu, că zis este cu străşnicie: Domnul celor mândri le stă împotrivă! Acest păcat este cel mai urât de Dumnezeu. Este păcatul luciferic care a adus căderea unei cete întregi de îngeri şi i-a făcut lipsiţi total de darurile lui Dumnezeu. Sunt draci nesuferiţi, urâţi, vicleni, fiinţe cu ură desă-vârşită şi blestemaţi pe vecii vecilor. Aceasta este soarta tuturor celor ce se încred în puterile lor, mai presus de toţi, îngâmfaţi, nemiloşi, urâţi de semenii lor, îndrăzneţi şi fără ruşine. Dacă Dum-nezeu a luat darul de la ei, vor fi din ce în ce mai mult într-o asemănare cu diavolul.
Frate, tu ştii Scriptura, că Dumnezeu numai celor smeriţi le dă har, şi zici că te vei lăsa mai târziu de patima înălţării de sine, dar nu bagi de seamă că într-aceasta sufletul tău se pierde deja?
Poţi să arunci un mărgăritar de mare preţ în apă, zicând că-l vei căuta mai târziu? Dar dacă nu vei putea să te smereşti cu adevărat, ca să primeşti darul mântuirii tale? Ca să scapi de mândrie, ai nevoie de rugăciune, de plâns şi părere de rău adevărată. Aceasta este un dar de sus. Dar dacă Dumnezeu nu-ţi dă această părere de rău? Dacă vine moartea şi nu-ţi lasă timp? „Ziua de mâine, zice Fericitul Augustin, n-a promis-o Dum-nezeu nimănui; poate să ţi-o dea, poate să nu ţi-o dea!”
Lăudăroşenia, semeţia, iuţimea, care este o fiică a mândriei, dispreţul şi plăcerea să fii vestit şi grozav şi altele asemenea „toată măduva omului o pierd şi îl lasă sec”. Smeriţi-vă, iubiţi fraţi, „că altfel nu veţi putea gusta bunătăţile împărăţiei Mele!”, zice Domnul Atotţiitorul.
Să întrebăm pe atâtea suflete măreţe, bogate, pe toţi învăţaţii, principii şi împăraţii care deja au trecut la cele veşnice, să-i întrebăm ce le-a mai rămas acum din măreţia, desfătările şi stăpânirea lor? Toţi, frate, vor răspunde: Nimic, nimic! „O, omule; zice Fericitul Augustin, tu preţuieşti ceea ce are omul aici, bagă însă de seamă la ceea ce duce cu sine! Când moare, nu ia nimic altceva cu sine decât un cadavru greu mirositor şi o haină zdrenţăroasă ce va putrezi împreună cu el”.

Cum putem dobândi în viaţă, în mânăstire, pacea sufletului? Cum o putem păstra în inima noastră şi s-o dăm şi altora? Care sunt foloasele păcii duhovniceşti şi din ce fapte bune se naşte ea? 
– Simţi uneori că vine un duh liniştitor, eliberator în inimă. Pacea nu vine decât numai şi numai atunci când, mai mult sau mai puţin, simţi că doreşti cu adevărat să nu te stăpânească nici o patimă. Simţi nevoia să te controlezi, să fii cât mai treaz faţă de orice lucru vătămător, cât de mic. Vei simţi o bucurie tainică şi o cuviincioasă îndrăzneală spre bunul tău Stăpân, să nu-L superi şi să-ţi întindă mâna salvatoare mereu, şi aceasta într-o plăcută şi neînvinsă atenţie a ta. Eliberarea aceasta o ai pentru că ştii să faci nu ce vrei tu, ci numai ce-I place lui Dumnezeu. Cât de aproape şi de coborâtor este Dumnezeu pentru inimile acestea! Cum se spune: Se laudă mila asupra judecăţii. Şi iarăşi, se bucură sufletele alese să spună: „Fiindcă Dumnezeu din firea Sa este bunătate nemărginită, dorinţa Lui cea mai fierbin-te este să ne facă şi pe noi părtaşi fericirii Sale”.
Iată că pacea este o mică împărăţie cerească în om pe care n-o putem cuceri decât fiind luptători smeriţi şi viteji, mult iubitori, liberi faţă de tot ce e rău şi numai ţinând mâna inimii noastre spre mâna inimii Stăpânului. Şi dacă, oameni fiind, greşim, poate Dumnezeul nostru ne pedepseşte în viaţa aceasta, ca să ne cruţe în cealaltă. 0, Dumnezeule, mâniatu-Te-ai şi Te-ai milostivit spre noi! (Psalm 59, 3). Şi iarăşi: Dat-ai celor ce se tem de Tine semn ca să fugă de la faţa arcului, pentru ca să se mântuiască cei iubiţi ai Tăi (Psalm 59, 4).
Rămân multe negrăite şi frumoase despre tine, scumpă şi mult dorită „pace sufletească”, dar simt încă plăcerea să-ţi mai dăruiesc o mică coroniţă! A zis ucenicul unui mare părinte învăţat: „Ce fericit eşti, părinte, că ştii atâtea lucruri şi eu, un biet om simplu, nu ştiu nimic! Tu poţi să te faci mai sfânt decât mine!” „Auzi, îi răspunse atunci părintele, dacă o bătrână simplă ştie a iubi pe Dumnezeu mai mult decât mine, ea poate ajunge la un mai mare grad de sfinţenie decât mine”. Să ne folosim de smerenia şi pacea celor simpli! „Se scoală cei neînvăţaţi şi răpesc cerul”, spunea cineva. „Fericit este cel ce pricepe lucrul şi-şi mântuieşte sufletul său”.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Să mergem la morminte şi aşa vom cunoaşte şi vom dobândi mai uşor pacea sufletului”.

Ce legătură este între pacea inimii şi conştiin-ţa curată? Cum le putem dobândi pe amân-două în mânăstire, în viaţă?
– Când conştiinţa nu este curată nici inima nu poate avea pace. Ele sunt într-o indestructibilă relaţie. Poate ca inima să fie împătimită şi să producă nelinişte conştiinţei.
Conştiinţa se eliberează extrem de mult atunci când păstrăm cu tărie pacea sufletească împotriva dezordinii din noi. Chiar dacă n-am împlinit întru totul idealurile noastre la măsura zilei, să păstrăm în noi şi să rămânem credincioşi principiului: o trăire vie, neşovăitoare. Dacă nu-L mărturiseşti pe Iisus Hristos înaintea oamenilor în momentele ce se ivesc, atunci nu-L mărturiseşti nici înaintea sufletului tău, pentru a-L considera Adevărul desăvârşit pe care zici că Îl doreşti şi vrei să-I slujeşti. Şi, iată, rămâi căldicel, că nu a zice, ci a lucra înseamnă a ajunge.
Mergând pe drumul cel mare şi bun împotriva chemărilor ruşinoase şi comode ale firii, încă fiind pe drum, te simţi mult eliberat de conştiinţă şi inima se consideră oarecum ajunsă, se bucură şi încep să iasă din ea puteri de viaţă, având cu plinătate în ea harul cel mult liniştitor.
Să nu-ţi munceşti oare conştiinţa singur, mer-gând după puterea ta spre desăvârşire, pentru că nu ai ajuns, căci nu se poate ajunge uşor? Lupta este de o viaţă, nu te ispiti singur. Smereşte-te mereu, căci, văzând Domnul Păcii silinţa ta, dar şi liniştea ta, vei fi binecuvântat cu toată bunătatea şi numele bun, din marea şi dreapta Judecată şi iubire a lui Dumnezeu şi te va stăpâni un sentiment al veşniciei şi aceasta, iubite frate, nu este puţin lucru. Să veghezi mereu asupra ta, fără nici un duh înălţător, şi oriunde te vei găsi, faţă de marile chemări inima ta se va bucura şi cu rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu vei rămâne un om al Crucii, un fiu al Învierii.

De ce S-a numit Fiul lui Dumnezeu Cuvânt şi Domnul Păcii?
– Iată, sunt plin de sfială şi neputincios să răspund la aceste întrebări care au fost şi în uimirea îngerilor, cum spune Sfânta Scriptură: Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută. Cum aş putea eu pătrunde aceste taine şi adevă-ruri pe care le trăim, le simţim şi ne supunem lor până la moarte, pentru că sunt adevărate, dar nu le putem întru totul cuvânta şi înţelege? Îmi cer cuvenita iertare şi cu o sinceră nădejde în harul divin spun şi eu la măsura puterii mele, dar şi a râvnei şi a dragostei inimii mele.
Zice Sfântul Ioan Evanghelistul: La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut (Ioan 1,1-2). Dumnezeu este Cuvântul. Se înţelege, adică Se simte pe Sine Însuşi neîntrerupt ca Stăpân.
Deci într-o permanentă simţire de Sine a trimis pe Fiul, Dumnezeu Cuvântul, să fie arătat şi prin El, Tatăl, la toată făptura, căci toată făptura are în felul ei o simţire de sine.
Dumnezeu, cauza cauzelor, S-a vărsat pe Sine în lume prin Fiul, Dumnezeu Cuvântul, Care a luat chip smerit de om, ca să fie cunoscut prin cuvânt ca Fiu al Tatălui. Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine. Cuvintele pe care vi le grăiesc Eu, nu le spun de la Mine, ci Tatăl, Care sălăşluieşte în Mine, El Însuşi face aceste lucruri (Ioan 14, 10).
Cuvântul este marea şi desăvârşita putere de afirmare, ca omul şi întreaga Creaţie, în deplină simţire de sine, să cunoască pe Creatorul lor. Prin Cuvântul şi prezenţa Duhului Sfânt s-a cunoscut înalta simţire, trăire şi relaţie între Ziditor şi zidire.
Dumnezeu Cuvântul a făcut să se cunoască, pe cât este cu putinţă, marea taină a cauzei, a tot ce există. Tatăl a trimis pe Fiul Său să-L facă cu-noscut şi să fie auzit şi ascultat ca un Dumnezeu Creator al cerului şi al pământului cu toată frumuseţea şi podoaba lor. Eu le-am arătat lor numele Tău (Ioan 17, 26).
Dacă n-ar fi venit Dumnezeu Cuvântul în sfinţita Sa lucrare, întreaga făptură nu s-ar fi cunoscut pe sine şi nici n-ar cuvânta prin simţire de sine şi nici n-ar fi declanşat atâta mişcare, limpezire de o înaltă fineţe a conştiinţelor, de cunoaşteri adânci şi chiar de un delicat proces de despătimire a îngerilor, descoperindu-li-se noi taine.
Prin această mai presus de fire întrupare a lui Dumnezeu Cuvântul, Fiul Omului a făcut ca în noi şi-n toate să se recunoască faptul că există tainic o continuă cuvântare divină întru Sine. Toată creatura lui Dumnezeu are puterea Cuvân-tului în ea şi-L rosteşte potrivit firii şi însuşirii proprii şi Dumnezeu a dat omului să desluşească „limbajul” acestora.
Cuvântul, pe de altă parte, este puterea divină din făptură – şi, tocmai de aceea, să ne simţim în răspunderea ce-o avem tari şi liberi – şi este auzită ca o continuă verigă mistică de aur în lanţul nesfârşit al cunoaşterilor.
Cum se spune: „S-a vărsat Hristos în buzele tale”. Buze ale lui Hristos le-a numit Scriptura. Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi. Dumnezeu Cuvântul simte nevoia de a Se arăta pe Sine, ca întreaga Creaţie să vină şi să fie împreună în simţire, adevăr şi veşnică fericire. Dumnezeu Cuvântul nu ne-a adus prin cuvânt numai comunicare, luare la cunoştinţă. El ne-a adus mai mult decât ne-a pierdut Adam. Ne-a adus puterea de discernământ şi puterea de a birui răul, de a accepta suferinţa şi de a iubi pe vrăjmaşi.
Cuvântul divin este puterea de comunicare a adevărului vieţii. Prin El, Dumnezeu Cuvântul, este trezită toată făptura, care şi-a recăpătat cunoştinţa de sine într-o formă tainică şi tinde şi trăieşte glorios în simţirea Stăpânului. Fiinţa superioară, omul, a putut cunoaşte că poartă în sine pe Creatorul său. Dumnezeu Tatăl S-a vărsat prin graiul Fiului Său, ca oamenii să cunoască înţelepciunea, iubirea desăvârşită pentru om, calea spre El şi lupta neadormită cu puterile răului.
Dumnezeu Cuvântul nu este împărţit în două persoane, ci este acelaşi Fiu şi Unul-Născut – Dumnezeu Cuvântul, precum ne-au arătat proorocii şi Sfinţii Părinţi. Prin unire, renaştere şi reînviere cu Hristos se descoperă în noi, „în potenţial şi desfăşurare”, chipul mistic al Fiului Omului – Dumnezeu Cuvântul. Adică să te simţi „pe sine” într-o liniştitoare vibraţie a întregii tale fiinţe şi cu totul în comuniune şi dialog cu Dumnezeu Cuvântul şi într-o supraomenească bucurie – momentul mistic al unirii noastre cu Mântuitorul prin împărtăşirea cu Preacuratele Taine.
Cât despre Fiul lui Dumnezeu ca Domn al păcii, vă zic că Domnul nostru Iisus Hristos a biruit moartea. A biruit răul şi pe domnul răului – satana. „Toată firea cea potrivnică a fugit şi oastea vrăjmaşului s-a domolit, diavolul a căzut, şarpele s-a călcat şi balaurul s-a strivit, prin care neamurile ce Te-au mărturisit s-au luminat şi s-au întărit în Tine, Doamne, prin care viaţa s-a arătat, nădejdea s-a întemeiat, credinţa s-a întărit, Evanghelia s-a propovăduit, prin care omul cel pământesc s-a înnoit, crezând în Tine, că cine este ca Tine, Dumnezeu Atotputernic?” (Sfântul Vasile cel Mare).
Deci Domnul a biruit păcatul în tot adâncul lui care tulbura, războia şi neliniştea sufletele şi tot ce este în lume s-a eliberat de răzvrătitorul şi cotropitorul diavol. Domnul nostru Iisus Hristos domneşte peste toată fiinţa, peste toată firea din cer şi de pe pământ ca Domn al Păcii, pentru că a adus iubirea în lume şi a dat putere de biruinţă tuturor să fie liberi şi să simtă în ei şi în afară de ei pace. Pacea Mea dau vouă; nu precum vă dă lumea, ci ca stăpâni şi biruitori peste turbaţii şi războinicii diavoli.
Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea, zice Domnul, şi împăcaţi, purtăm şi noi în inimi, ca fii adevăraţi, pe Domnul Păcii.

Cum trebuie să folosim cuvântul dumnezeiesc ce ni s-a încredinţat, mai ales nouă, preoţilor şi păstorilor, spre păstorirea şi mântuirea sufletelor omeneşti?
– Preotul trebuie să rămână permanent întru această neegalată demnitate sacră. El poartă prin marele har preoţesc puterea divină ca săvârşitor al Tainelor mântuitoare, mai ales ca liturghisitor. Iar aceasta ne-a rămas în inimă din sfaturile marilor părinţi privind cuvântul şi întreaga manifestare a preotului. „Fost-a vreodată o promisiune şi un angajament mai solemn? Ai luat harul după gân-dire matură, în Casa lui Dumnezeu, în chiar Altarul Său, în faţa bunelor vestiri, adică Sfânta Evanghelie! L-ai pecetluit cu Sângele lui Iisus Hristos la Sfânta Împărtăşanie şi te-ai făgăduit în faţa Marelui Arhiereu că i-L vei da aşa, întreg, la Judecata de apoi, cum ţi-a poruncit? Ce-ţi rămâne de făcut, decât să împlineşti credincios toate condiţiile acestor făgăduinţe cereşti!” (Hirotonia în preot)
Inima este centrul vital al întregii noastre fiinţe şi cuvântul este manifestarea cu grai a inimii. Vrăjmaşul viclean şi crud ne asaltează mereu spre a ne răpi. Preotul bun îşi extinde vigilenţa la toate, nefiind aproape nimic ce nu i-ar putea deveni ocazie primejdioasă. Curăţenia, cu-minţenia, în tot felul, mai ales la preot, sunt cinstea naturii omeneşti, mărgăritar de puţini cunoscut şi de mai puţini aflat. Această aşezare lăuntrică este o forţă invincibilă şi, în prestanţa lui, preotul se simte liber în faţa Cuvântului spus tuturor ca în faţa lui Dumnezeu.
Dacă unele practici de pocăinţă, cuvântându-le, sunt foarte folositoare prin ele însele, potrivi-se-vor oare totdeauna unor păcătoşi învechiţi care abia încep să trăiască creştineşte? Cu aceste suflete obişnuite de atâta vreme numai în vicii puţin se câştigă, ba adesea se expune omul primejdiei de a pierde totul, dacă ar voi să le supună unei virtuţi desăvârşite. Pretinzând prea mult, nu obţii nimic şi, crezându-te drept, cazi în asprime.
Să ne folosim, deci, de acea dreaptă măsură care deosebeşte condiţiile, cumpăneşte puterile şi împrejurările, fără a privi prea departe. Iar pentru a evita un mare număr de imprudenţe, să păstrăm un zel prudent, care este statornic şi energic, fără grava idee fixă. Fără îndoia1ă că tăria şi energia formează esenţa râvnei preoţeşti, care, în ultimă analiză, nu-i decât dragostea pusă în acţiune. Dragostea e mai tare ca moartea, cum se zice.
Nimeni nu-i mai puţin potrivit vieţii apostolice decât cei fricoşi, care nu ştiu altceva decât să cedeze cu laşitate, chiar atunci când rezistenţa e cea mai sacră datorie şi a căror activitate se reduce la frică şi la tăcere: Nu căuta să fii judecător, fără numai dacă poţi înfrânge cu tărie fărădelegile, zice Ecclesiastul (Ecclesiast 6, 7). Nu te teme în faţa lor… Eu te-am dat ca o cetate întărită (Ieremia 1, 17). Sunt împrejurări în care preotul trebuie să zică: „Pot muri, dar a tăcea nu pot” (Fericitul Ieronim).
Ce e mai trist decât această pornire exagerată de prudenţă? Închipuieşte-ţi un păstor de suflete care, bazându-se prea mult pe vederile proprii, se ţine tare de o vedere fixă în a voi ca toţi să i se supună şi îşi ia ca maximă neschimbată ideea de a nu da înapoi niciodată. Asemenea păstori îşi înstrăinează sufletele şi creează în jurul lor primejdii care îi vor constrânge să fie anulaţi şi se vor vedea reduşi la imposibilitatea de a face binele.
Spune un mare autor duhovnicesc: „De ce nu dezlegi şi tu cum am dezlegat Eu pe leproşi şi de ce îi ruşinezi, poate? O, nu eşti şi tu un alt Iisus? Nu ţi-am iertat şi ţie destule? De ce eşti dur şi pretenţios cu alţii?” „Fereşte-te să faci din catedra adevărului o scenă pe care să-ţi pretinzi zilnic propria ta stimă şi să dojeneşti pe credincioşi! Trebuie să ştii a certa cu tărie, dar cu blândeţe, fără a strica leacul cu veninul propriei tale nerăb-dări” – argumentul băţului, cum spune latinul. De asemenea, „nu te ocupa de rodul trudei tale! Voi avea Eu grijă să încolţească în sufletele unde ai fost un simplu semănător”.
Iată, deci, cât de important este a ne conduce cu înţelepciune, sfătuindu-ne şi, mai ales, a urma pildele Domnului nostru Iisus Hristos şi mărturia sfinţilor Lui. Să urmăm limbajul simplu şi potrivit împrejurărilor, ca model de prudenţă şi discreţie în conducerea sufletelor! Model, de asemenea, de blândeţea cea mai gingaşă. Întotdeauna, dar mai ales în faţa credincioşilor sau în prezenţa oricui, să vorbească propria ta viaţă! Toţi au o scânteie de adevăr în ei lăsată de Dumnezeu. Şi, printr-o cuceritoare blândeţe şi înţelegere coborâtoare întotdeauna la ei, vorbind pe limba lor, vor fi pătrunşi spre o viaţă creştină.
Dar nimic, nici talent, nici cunoaştere în cuvântări susţinute, atât de necesare, nu vor putea aprinde statornic inimile credincioşilor, dacă nu este simţită o dragoste continuă pentru ei şi, mai ales, dacă nu eşti un exemplu viu de preot, la o măsură posibilă ca om al lui Dumnezeu.

Am văzut oameni vârstnici care se tem de moarte mai mult decât cei tineri. Cum se poate acest lucru? Cum trebuie să cugetăm şi să aşteptăm ceasul morţii după Sfânta Evanghelie?
– Frica de moarte nu-i din pricina morţii, ci din a vieţii. Vrei, aşadar, să nu te temi de moarte? Trăieşte creştineşte! Celui ce se teme de Domnul, bine-i va fi întru cele de pe urmă (Isus Sirah 1,13). Cine a trăit bine în Hristos, nu poate muri rău. Cine este pregătit de moarte nu se teme de nici o moarte, chiar dacă va veni pe neaşteptate. „El moare pentru că nu moare!”
Câtă vreme trăim, să-L iubim pe Dumnezeu atât cât putem. Viaţa să ne servească numai spre a spori în dragostea lui Dumnezeu. Mărimea iubirii ce o află la noi moartea va fi măsura dragostei de care vom fi cuprinşi pe întreaga veşnicie faţă de Dumnezeu!
Cât de multă bucurie ar cuprinde sufletele, dacă ar şti cât de mult ne iubeşte Dumnezeu şi ne aşteaptă să-I deschidem (Apocalipsa 3,20). 0rigen spune: „Dumnezeu mai mult se îngrijeşte de mântuirea noastră decât diavolul de pierzarea noastră, pentru că Dumnezeu cu mult mai tare ne iubeşte decât ne urăşte diavolul!”

Cum vedeţi monahismul românesc de-a lungul istoriei? Care ar fi însuşirile, caracteristicile lui proprii?
– Văd monahismul românesc de-a lungul timpului într-o regenerare, înviorare şi prospeţime de neînchipuit.
Scriptura lui Dumnezeu ne umple de speranţe, unde monahismul se arată ca cea mai de vârf podoabă şi unică în toată Istoria bisericească. Dumnezeu vorbeşte: Vrei să fii desăvârşit? Cine nu lasă tată sau mamă, soţie, copii, rang şi bogăţii pentru numele Meu acela nu Mă iubeşte. Monahismul încearcă o jertfă continuă pentru Hristos, Care S-a jertfit pentru noi. Ne-a făgăduit că va fi cu noi până la sfârşitul veacurilor şi ne-a întărit: Eu te-am dat ca o cetate întărită (Ieremia 1, 17) şi făgăduinţa Lui va întări cetatea noastră şi va trăi cât va trăi şi Sfânta Scriptură!
Ce nădejde mai putea fi, ca Isaac, jertfit de tatăl său, să devină tatăl unui popor numeros, precum a promis Dumnezeu? Ce speranţă, ca Dumnezeu să-Şi împlinească promisiunile, când trebuie să învieze un mort? Dar, chiar dacă ar trebui să învieze mii de morţi, să nimicească lumea, să zidească o altă lume, toate le-ar face, căci la Dumnezeu un singur lucru este cu neputinţă: acela de a nu-şi ţine cuvântul.
Căci avem cuvântul Lui întărit: Amin, amin, zic vouă, tot ce veţi cere în numele Meu de la Tatăl Meu, se va da vouă. Adică, „având această nădejde tare de promisiunea şi mijlocirea Mea, Eu făgăduiesc pe Mine Însumi, Adevărul veşnic, pe Mine, Care urăsc minciuna şi pedepsesc fărăde-legea. Eu voi avea grijă de tine, dacă Îmi vei încredinţa Mie toate preocupările şi grijile tale”. Domnul s-a făcut scăparea mea şi Dumnezeu, ajutorul nădejdii mele (Psalmi 92, 22).
Şi dacă Dumnezeu nu Şi-ar fi luat nici un angajament – vorbesc ca un om -, în favoarea noastră, singură încrederea noastră L-ar fi obligat să ne ajute şi să ne mântuiască. Pentru că încrederea noastră L-ar bucura şi L-ar onora mult. Pentru că a nădăjduit în Mine îl voi mântui, pentru că a cunoscut numele Meu îl voi scăpa.
Iată, cetatea aceasta, Monahismul, nu este un simplu hazard sau o mergere aventuroasă a cuiva, ci este plecată pe temeiurile cele mai adânci şi mai lăudate ale Sfintei Scripturi. Secole întregi monahismul a jertfit în taină, a cântat şi lăudat pe Dumnezeu în chipul cel mai îngeresc, a sfinţit pământul pe unde a trăit, a eliberat sufletele, gonind şi umilind pe cotropitorii diavoli şi a dovedit în chip strălucit că se poate conforma în toate voinţa proprie cu aceea a lui Dumnezeu, care neîndoios înseamnă a câştiga un mare grad de sfinţenie.
Dumnezeu ne iubeşte că dorim să I ne dăruim total, şi încă prin ce dragoste! Cea mai înduioşă-toare, cea mai generoasă şi mai statornică! „A Te iubi şi a face să fii iubit! Iată toată mărirea şi toate mângâierile ce Te doresc!”
Consider, caracterizând, că trăinicia sufletului monahului român este mai mult pentru că el nu vine la mânăstire pentru a respecta numaidecât o regulă, ci vine dintr-o mare necesitate sufletească de a se mântui. El a văzut pe Hristos şi fuge şi caută prin toate mijloacele, fie nevoinţe, fie jertfe, să-L prindă; ca acel câine din Pateric, care vede iepurele şi fuge insistent pentru că-l vede, să-l prindă; nu precum un alt câine care fuge pentru că vede pe primul fugind; acesta se va retrage, pentru că nu ştie de ce fuge.
Regula în sine este considerată la unele confesiuni religioase aproape ca un scop împlinit şi rămâne doar un om ordonat. Aceasta n-ar fi puţin lucru, dar se obişnuieşte să se spună: „tipic, tipic şi la inimă nimic!” Caracteristica monahului român este că se aprinde uşor de dor pentru Cerul cerurilor, care arde veşnic şi te vrea aprins!
Această ţâşnire a multora spre frumoasa cetate a Monahismului se face, de altfel, pe fondul creştin trăitor şi evlavios al sufletului poporului nostru român!

Consideraţi că apariţia şi înmulţirea sectelor este un semn apocaliptic, profeţit de Însuşi Mântuitorul?
– N-aş îndrăzni să spun lucrul acesta, că trăim o vreme apocaliptică, mai ales că toţi sectanţii au cap de afiş în propaganda lor „Sfârşitul lumii”, „Vine Sfârşitul!”; ca să se producă aşa-zisa panică şi, fără deliberare, unii se duc orbeşte la ei. Când omul orbeşte de bunăvoie, cine-l mai poate reţine? Şi, dacă va trebui să credem că e un semn apocaliptic, ar scădea râvna de combatere şi învăţătura împotrivă va fi zadarnică, pentru că deja trăim un sfârşit, trăim împliniri de proorociri.
Ei, sectanţii, au câmp liber de bătaie pe mai multe feţe ale situaţiei: subvenţii susţinute, lume de tot felul ce nu ţine de nici o parohie (mai ales la oraşe), şi apoi lipsa de vigilenţă a unor preoţi care nu iau treaba în serios, lăsând lucrurile să meargă de la sine, trăind din punct de vedere pastoral prea comod. Ei au şi cărţi, fac şi catehizare.
Unde ar fi astăzi lumea, unde ar fi atâtea milioane de suflete, dacă preoţii buni ar fi părăsit apostolia lor din pricina greutăţilor pe care le întâmpinau? Biserica a trebuit să lupte trei veacu-ri şi s-a scăldat în sângele martirilor săi, pentru ca să poată obţine dreptul de existenţă aici, pe pământ, şi noi, oameni de puţină credinţă, ne vom da înapoi la cea dintâi încercare, când sectanţii seamănă ziua în amiaza mare neghina peste lanul de grâu al parohiei noastre?
Să iubim pe Dumnezeu, să iubim poporul, să ne iubim înţelepţeşte şi pe noi înşine şi nu vom da înapoi în faţa unei mici jertfe când va fi vorba de mântuirea sufletelor: „Căci care este nădejdea noastră… sau cununa laudei noastre?” Au nu sunteţi voi preoţii înaintea Domnului nostru Iisus Hristos până la a doua Lui venire? Oare preotului zelos îi este rezervată în cer doar o singură cunună?
Sfântul Grigorie cel Mare răspunde că atâtea cununi îşi câştigă păstorul, câte suflete mântu-ieşte. Ba, se va număra încă între principii acestei Împărăţii: Cel ce va face şi va învăţa, acesta mare se va chema în Împărăţia cerurilor (Matei 5, 19) şi cum se mai spune: Cei ce învaţă dreptate pe mulţi, vor fi ca şi stelele veşnice.
Oferă-te, deci, Păstorului păstorilor să te trimită în căutarea oii pierdute, că a ieşit din cârd şi, cum se zice, „marginile sunt ale dracilor”.
Dăruiţi-vă, preacinstiţi preoţi şi fiţi gata în toate ocaziile ce vi se vor prezenta pentru a lucra împreună cu Hristos Domnul la mântuirea sufletelor! Foc am venit să arunc pe pământ şi ce alta doresc decât să se aprindă? (Luca 12, 49).
Ferice de preotul vrednic pe care Părintele veşnic îl proclamă fiul Său în Raiul plin de uimirea îngerilor – Raiul preoţilor. Există, cum ar spune Sfântul Ioan Gură de Aur, şi un iad al preoţilor, că nu vor scăpa de păcatele celor păstoriţi, pe care i-au lăsat în rătăcire. Iar Sfântul Grigorie Teologul spune: „Tot atâtea suflete ucidem, câte din vina noastră lăsăm să se osândească”.

După o lungă experienţă de duhovnic, îndrăz-nesc să vă întreb ce metode spirituale folosiţi mai mult pentru formarea şi creşterea fiilor duhovniceşti? Care anume dintre ele au dat cele mai bune rezultate?
– N-aş vrea să displacem lui Dumnezeu, dar am voi să fim şi pe înţelegerea oamenilor. Am dorit mult ca toţi care cercetează duhovnicul să vină la el liberi, ca la un mare prieten, şi să poată vorbi cu el neapărat ca şi cum ar vorbi sieşi. Trebuie apreciat, şi să se ştie de la început, că nici un moment nu-i mai important, mai extra-ordinar pentru toată existenţa lui aici pe pământ şi în veşnicie, ca acest moment al spovedaniei.
Demonstrez, dacă e cazul. O mărturisire bună este să reuşeşti să nu rămână nici un păcat nespus, oricât de mic ar fi, fiind silit să spun încă o dată că nu este lucru mic în viaţă răul cel mai mic. Să-i arate duhovnicului multă iubire şi preţu-ire, că se spovedeşte curat şi este mult apreciat, că spune cu inimă ruptă şi smerită toate păcatele, oricât de mari ar fi.
Dezlegarea dată de duhovnic se poate numi har al harurilor, cum spune un mare autor duhov-nicesc. Iar credinciosul să fie asigurat cu orice chip de păstrarea secretului tainei. Şi dacă îl scapi şi scoţi un suflet din adânc de ape, nu-l mai mustră nimeni că de ce e ud!
Am văzut că se bucură, pe drept cuvânt, toţi când le dovedeşti că toate păcatele mărturisite, fie chiar grozave, nu se mai au în vedere nici la vămi, nici la marea Judecată de apoi, lucru întărit şi de spusele Sfântului Ioan Gură de Aur.
Trebuie convins cu blândeţe şi cu un ton intim că va fi neapărat silit să se oprească de la ele pe viitor; şi să fie înţeles, spun la mulţi, că e zadarnică spovedania dacă patima nu cedează în inima lor pe viitor. Am văzut că este cu efect, spunându-le: „Frate, sau soră, ştii cum eşti frăţia ta? La fel cu acela care a furat de nouă ori, dar spune să-i dezleg zece, că fură la noapte iar!”
În fine, nu trebuie scăpate fel de fel de prezentări ale realităţilor morţii şi apoi că până atunci vor fi eliberaţi de duhurile rele şi rebele şi harul lui Dumnezeu îi va salva neîntrerupt în lupta vieţii lor. Ce nebunie e a se lipi de ceea ce trece atât de repede! Se cade oare să îndurăm atâtea griji pentru a ne pregăti regrete atât de amare?
Trebuie să-i amintim, când este lângă tine, venit cu inima mai pregătită spre uşurare şi folosinţă, că vom muri în curând, adică vom merge la casa veşniciei noastre (Ecclesiast 12, 5).
Să le spunem credincioşilor ce vin la spoveda- nie, cu iubire şi deschis, că timpul, lumea şi toate lucrurile vremelnice vor dispare ca o fantomă şi nu ne va mai rămâne altceva decât veşnicia: „0norurile fug, aurul te părăseşte, trupul putrezeşte, singură veşnicia rămâne!” Va fi bună sau va fi îngrozitoare? O, clipă înfricoşată! A mă înfăţişa la judecata lui Dumnezeu, singur în prezenţa Lui, a fi întrebat şi examinat din toată viaţa mea de un Judecător drept, Care nu va mai fi Dumnezeul milei, ci al dreptăţii, Care va răsplăti fiecăruia după faptele sale. Aceasta trebuie să ştiu: Când şi cum voi muri eu!
Dragostea, înţelegerea, blândeţea şi harul Duhu-lui Sfânt să stăpânească atmosfera celui mai potrivit moment în doi, la scaunul de spovedanie; şi simţi că pleacă cu o inimă de miel, chiar dacă s-a considerat în viaţa lui un leu neînfricat!
Aşa am dorit şi aşa am căutat să procedez şi am avut multe bucurii şi nădejdi şi roadele le las în voia Dreptului Judecător.

Care sunt cele mai grele probleme care se întâlnesc în scaunul de spovedanie şi cum le rezolvaţi?
– Conflictele de familie, îndoiala în credinţă, suferinţele de tot felul, divorţul, avortul, iată câteva dintre ele. Problema mai grea ar fi cu cei care vin nepregătiţi, siliţi să vină la spovedit din partea altora sau care vin la întâmplare, cu un fel de-a se înşela singuri.
Aceştia nu au prea multă cunoştinţă de importanţa Tainei Pocăinţei şi nici nu au o trezvie a conştiinţei. Şi sigur, se riscă să nu se spove-dească sincer, curat, din inimă, cu căinţă, ci cu eventuale prejudecăţi.
Aceştia trebuie luaţi de la început cu viaţa şi moartea şi amănunte susţinute, după puterea lor de înţelegere, să le trezeşti conştiinţa, profitând de singurul fapt important, că totuşi au venit la tine, împinşi, traşi, cu un fel necinstit de a se înşela singuri.
O lămurire intensă trebuie. Căci e mare păcat ascunderea păcatelor sau spunerea lor cu scuze sau cu mai multe înţelesuri, lucru atât de nesuferit în faţa Dreptului Judecător, acestea numindu-se „furtişag de cele sfinte” sau păcat împotriva Duhului Sfânt. La fel primirea cu nevrednicie a Preacuratelor Taine.
Toate acestea trebuie spuse cu căldură şi, prin mila lui Dumnezeu, Care îl iubeşte şi pe el, poate fi salvat, dezlegat şi, deci, iertat. Este o greşeală să-l dezlegi pe om, rămânând în confuzii de felul acesta. Astfel de dezlegări nu au nici o valoare, ba se va mai agrava starea sufletului celui ce vine la spovedanie.
Am avut la scaunul de spovedanie două cazuri grave. Întâi, un om care nu voia să-şi mărturi-sească un păcat foarte grav. Nici după mari insistenţe n-a vrut să-l spună şi, desigur, nu l-am dezlegat. După câteva zile a murit nespovedit. Dumnezeu, ca pe fiecare din noi, l-a adus la timp pentru iertare şi numai printr-un singur cuvânt putea fi salvat. Lucrul acesta a speriat şi înţelepţit pe mulţi, mai ales pe aceia care ştiau păcatul, pentru că îl făcuseră împreună.
Un alt caz, înspăimântător, s-a petrecut cu un bolnav pe care îl ţineam la mânăstire de trei zile pentru Sfântul Maslu. Soţia lui ne spusese de unele păcate grele ale lui şi trei zile l-am rugat şi am insistat să se spovedească la ce duhovnic vrea, că eram mai mulţi, arătându-i, cu timp şi blândeţe, că bunul Dumnezeu a rânduit iertarea tuturor păcatelor prin spovedanie. Însă el nu voia cu nici un chip să se mărturisească.
Când eram noaptea la Sfântul Maslu, a treia zi, a început deodată să urle pur şi simplu că vin nişte arapi grozavi să-l ia şi vedea cu mintea pe ei, toate păcatele lui şi, nespus de speriat, a cerut grabnic să se spovedească. Acum se făcuse înţelept!
Au ieşit afară repede toţi din camera unde eram, şi el, în vaiete pătrunzătoare, atât a mai putut să spună: „Am făcut… Am făcut…” şi a murit în braţele mele. L-am dezlegat cu un senti-ment de răspundere şi milă, măcar pentru dorinţa lui din urmă, dar era mort. Întâmplarea aceasta s-a povestit în toată regiunea aceea mulţi ani.
Iată îndoiala, acea vinovată necredinţă şi înşelare că la moarte nu vin diavolii sau îngerii buni pentru bietul tău suflet! Ce izvor de nelinişte şi frică în clipele din urmă, când liniştea e atât de necesară! Şi la ce nu se expune omul dacă este surprins de moarte! Viermele lor nu doarme, spune Sfânta Evanghelie (Marcu 9, 48).
Prima mustrare de conştiinţă a osânditului va fi, aşadar, cugetul la acea plăcere ticăloasă şi de nimica, pentru care este osândit pentru totdeauna; a doua mustrare e cugetul că printr-o osteneală cât de mică ar fi putut fi fericit; în urmă este cugetul că, pierzând pe Dumnezeu, Bunul cel mai înalt, a pierdut totul.
Împlinească-se în mine, totdeauna, întru toate, voia Ta, Doamne! Amin.

Spuneţi-ne un cuvânt de folos şi pentru fraţii şi fiii noştri duhovniceşti de astăzi.
– Iată cuvântul meu către fiii Bisericii:
Credeţi în Dumnezeu, iubiţi Biserica şi ascultaţi de părinţi şi de păstori.
Mergeţi în viaţă pe singurul drum – smerenia.
Faceţi-vă un nume bun alături de Hristos, în mijlocul acestor frământări şi concepţii amestecate.
Rugaţi-vă mult, cât mai mult.
Rămâneţi eroi numai ai lui Hristos. Şi vitejia voastră va avea un nume atunci când vă veţi birui pe voi înşivă.
Veţi fi liberi numai când veţi păşi cu iubire spre cei care vă urăsc.
Şi voi, fiilor duhovniceşti, rămâneţi cu Dum-nezeu în toată veşnicia. Până în sfârşit i-a iubit pe ei.
Zice Duhul Sfânt: Fiule, dă-mi inima ta! (Pilde 23, 26).
Împlinirea voinţei dumnezeieşti să fie deci, ţinta tuturor dorinţelor, faptelor, meditaţiilor şi a suspinelor noastre.
Să zicem mereu: Doamne, cum ai binevoit, aşa ai făcut! Căci aceasta este pacea care covârşeşte toată mintea (Filipeni 4, 7).
Să purtăm în inimă pe Preasfânta Maică a Domnului, căreia nimic nu-i este cu neputinţă. O, iubire neajunsă, Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, Fecioară puternică, roagă-te neîn-cetat lui Hristos Dumnezeu pentru noi!

Blagosloviţi, şi să fie toate cu inimă bună.