DESPRE LIMITELE UNIVERSALE ALE LIMBII ROMANILOR


Autor: Andrei Vartic

Link: http://ro.altermedia.info/general/despre-limitele-universale-ale-limbii-romanilor_4999.html

MAI ALES în ultimii ani, adică în democraţia revoluţiei informaţionale, mai mulţi intelectuali români au pus cu insistenţă întrebarea cu privire la limitele limbii pe care o vorbesc românii. Şi chiar pe cea a imposibilităţii integrării românilor în spaţiul de civilizaţie vest-european din cauza acestor limite. Mai mult – şi tradiţiile, şi istoria, şi religia, şi miturile, şi straturile proto-valahe, şi substratul cultural indo-european, şi cel al vechii Europe sunt „demitizate” cu insistenţă, uneori cu modele de-a dreptul arogante, de felul celor utilizate de moderatorii mai multor emisiuni politico-culturale ale televiziunilor din România: „Ce-i pasă lui nea Nae de la Mărtineşti de ce a fost şi cum a fost odată? El vrea acum o bucată de pâine mai mare şi cu unt mai mult!”. Stranie punere a problemei, de-a dreptul comunistă: „Nu ne pasă ce-i în inimă, ce-i în minte, vrem să fie numai burta plină!”. Aşa procedează şi comuniştii din Basarabia în lupta lor şi cu democraţia, şi cu economia de piaţă, şi cu limba, şi cu istoria românilor spunând: „Democraţii v-au dat limbă şi v-au luat totul de pe limbă!”.

De fapt tocmai distrugerea câmpului unificator al limbii române au transformat Basarabia într-un câmp al plângerii. Sărăcia şi amoralitatea, căderea în manifestările patologice şi animalice sau în cele de iluzie, dar şi violenţa şi crima, ura şi mânia, invidia, goana după plăceri, avere şi putere devin modele de fiinţare într-o comunitate, inclusiv în cea etnică, tocmai prin anihilarea tradiţiilor şi a substraturilor culturale şi mitice. Dintre acestea substratul primordial, cel al moşilor şi strămoşilor, al întemeietorilor neamului (şi al începuturilor celui mai vechi om modern pe pământ) este cel mai important. Fără el se pierde nu numai solul binefăcător prin care rădăcinile au putere dominatoare. Fără arhetipul primordial orice om se usucă, fără modelele lui morale şi spirituale dispare orice individualitate.

Este bine să amintim aici că poveştile populare ale românilor, urmând, desigur, o tradiţie universală, încep cu sintagma „a fost odată ca niciodată”. Această construcţie lingvistică magistrală, de altfel o pildă excepţională de terţ inclus, merită, după opinia noastră, nu numai interesul mai îngust al folcloriştilor, ci, mai ales, pe cel al cercetătorilor de pe domeniul ştiinţelor exacte, orientaţi încă în secolul trecut de Ştefan Lupasco şi Basarab Nicolescu spre limitele în care energia se naşte din paradox. Fără să discutăm aici depărtările acestea, reale, deşi paradoxale, să remarcăm faptul că prin fraza de început a poveştilor româneşti modernitatea este pusă mereu, clipă de clipă, în limitele sacre ale rostului fiinţării, limite în care tradiţiile fundătoare sunt armonizate necontenit cu starea de acum a lumii, cu necesitatea absolută a luptei acum împotriva răului, universal şi el, care ne atacă de la limitele de fiinţare. Inclusiv de la acelea pe care le are fiecare om în sine, chiar în gene, şi pentru care nu există şi nu va exista posibilitate de anihilare. Fiindcă aşa de dihotomic este Cosmosul, şi în partea sa macro, şi în micro-agregatele sale.

http://ro.altermedia.info/general/despre-limitele-universale-ale-limbii-romanilor_4999.html