Martin Luther şi cauzele secrete ale reformei lui

după GuraHumorului.org

În 1948, organizaţia CRUCIADA NAŢIONALISTĂ CREŞTINĂ publica sub semnătura lui Gerard L. K. Smith în St. Louis-Missouri, fragmente din cartea lui Martin Luther: DESPRE EVREl ŞI MINCIUNILE LOR. Comentarii paralizante, în sensul că acuza Biserica luterană şi toată intelectualitatea, istorici, critici şi teologi, de complicitate organizată internaţional pentru a ţine departe de public această lucrare a lui Luther, în care se vădeşte adevărul despre poziţia reformei faţă de evrei.

În originalul german, cartea lui Luther are 136 de pagini si este foarte virulentă, asa cum a fost tot timpul stilul putin paranoic al lui Luther. Smith publică însă numai 48 de pagini, limitându-se strict la atacurile lui Luther împotriva evreilor şi lăsând deoparte justificările invocate de el.

Adevărul este că nici o enciclopedie, nici un dicţionar academic, nici măcar Enciclopedia Catolică nu suflă un singur cuvânt despre antisemitismul lui Luther, care nu a fost numai o izbucnire de moment, ci a avut o lungă perioadă de incubaţie, pînă la izbucnirea în scris şi în predici. După un răstimp în care Luther s-a sprijinit şi a fost sprijinit de evrei, nu numai în reformă sau material, ci chiar cu informaţie istorică din textele ebraice şi cu multe convertiri la luteranism, convertiri care s-au dovedit, aproape în totalitale, înşelătorii.

Această conspiraţie a tăcerii nu cred că s-a făcut spre apărarea lui Luther, Catolicismul neavând nici un interes să-l apere pe cel ce a zguduit Vaticanul din temelii. Fără îndoială că această trecere la index a cărţii s-a făcut din teama de scandal şi din permanenta anxietate pe care problema evreiască o năştea în sufletul tuturor după cel de-al doilea război mondial, îndeosebi când evreii au reuşit să-si însuşească, într-o mare măsură, mijloacele de comunicare cu care pot influenţa opinia publică şi distruge orice adversar.

Dincolo de cinstea şi onestitatea intelectualului, dincolo de regula informaţiei libere, pe care instituţiile culturale, bibliotecile, inclusiv a Congresului American şi a Vaticanului, ar trebui să le respecte, se ridică spectrul spaimei de ce vor spune evreii şi, în acest caz, libertatea accesului la informaţie nu mai operează.

Publicarea comentariului lui G. L. K. Smith a făcut ca, pentru scurtă vreme, complotul tăcerii să fie rupt, după care s-a reinstalat valul uitării voite. Până în anul 1994, când, în toamnă, un grup de pastori luterani fundamentalisti au scris o scrisoare comunităţilor evreieşti prin care îsi cer scuze în numele luteranismului, pentru pamfletele antisemite ale lui Luther. Atunci, pentru prima oară am aflat de existenţa acestor pamflete, despre care profesorii mei de la teologie nu au suflat niciodată nici măcar un singur cuvânt, deşi cred că cel puţin doi dintre ei, care îşi făcuseră studiile în Germania, trebuia să fi auzit măcar de ele.

Se pare că noi, creştinii, am intrat în epoca scuzelor istorice, în special fată de evrei, din moment ce atît Reforma cât si Vaticanul fac mea culpa public pentru injustiţiile făcute poporului iudeu şi, în post scriptum, şi altora, deşi, conform profesorului Junin, apărator al adevărului neotestamentar, iudaismul nu şi-a cerut niciodată scuze pentru omorârea lui Hristos, nici pentru dezastrul comunist.

Să urmărim foarte sintetic periplul evreiesc în istoria Europei. Trecem peste perioada distrugerii Ierusalimului şi a templului făcute de Titus în secolul al doilea, cînd evreii tulburau Imperiul roman cu revoltele lor necontenite şi începuseră să aibă o mare influenţă la curtea imperială. Sentimentele de revoltă ale romanilor şi-au găsit formularea intelectuală în afirmaţia lui Tacitus că Evreii sunt duşmanii umanităţii. În Europa Medievală, persecuţiile împotriva evreimii sunt cunoscute, ca şi motivaţiile lor, de aceea nu mai vorbim despre ele.

În Anglia, regele Eduard dă un decret, în 18 iulie 1290, prin care se punea în vedere locuitorilor de origine iudaică să părăsească ţara înainte de ziua tuturor sfinţilor. Se pare că sancţiunile pentru nesupunere erau atît de grave, încât 16000 de evrei fug în Spania, care devine, de atunci, placa turnantă a evreimii. La început, i-au primit ca pe o contrapondere împotriva populaţiei arabe: dar curând se simt sufocaţi de numărul mare de evrei şi intrarea în mâinile lor a aproape tuturor finanţelor, încât şi regii, şi nobilii ajunseseră la discreţia lor. Legendele încep să circule, toate acuzîndu-i pe fiii lui Israel de nefericirea spaniolilor.

În timpul marii ciume din 1348-1350, s-a spus că evreii au otrăvit puţurile, râurile şi izvoarele pentru a introduce spaima de moarte în creştini, aşa cum s-a întâmplat în Egipt pe vremea lui Moise. În 1492, Ferdinand de Aragon dă un decret de expulzare a evreilor din Spania, iar în 1496, un decret similar apare şi în Portugalia. Evreii fug în masă în Germania si în tările Europei Centrale si de Est, unde vor stârni aceeaşi reacţie de mânie după câţiva ani. Luther a luat imediat atitudine, încercând să-i apere din toate puterile pe persecutaţi şi influenţând electorii diferitelor landuri să-i adăpostească. Iată ce scria el într-un pamflet:

“Evreii sunt cel mai mizer popor de pe pământ. Oriunde se stabilesc, sunt atacaţi, alungaţi din toate ţările, în toate ţările. Stau ca pe o roabă, fără ţară, fără popor, fără guvern.”

De altfel, toată mişcarea umanistă a luat apărarea poporului ales, în frunte cu Johnan Reuchlin. Luther, a cărui reformă a fost făcută, într-o măsură şi sub influenţa umanismului, face acest lucru cu mult mai multă râvnă decât alţii şi chiar devine părintele misiunii protestante iudaice. Nu cunoastem care a fost pozitia lui Luther fată de evrei înainte de a-si începe reforma. Cert este că, din clipa în care si-a început reforma, Luther a manifestat o mare compasiune şi o preţuire deosebită pentru poporul ales, de multe ori chiar în detrimentul creştinismului. În lucrarea sa, Magnificat, el cere încetarea oricărei persecuţii a evreilor, dar nu invocând mila şi iubirea hristică, ci ineficienţa propagandei creştine printre acestia:

“Cine ar mai vrea să devină creştin”, spune el, “văzându-i pe creştini purtându-se atât de necreştineşte cu semenii lor?”

Înţelegem că ambiţia lui Luther era de a-i creştina pe evrei şi, pe cât se pare, el avusese promisiuni din partea unor rabini şi intelectuali evrei că se vor creştina, dacă el va pune capăt persecuţiilor bineînţeles, prin trecerea lor la luteranism. În 1523, la scurtă vreme de la afisarea tezelor sale, Luther scrie o carte intitulată: “Că Iisus Hristos S-a Născut Evreu”. Tot în această perioadă. el îi scria unui prieten de-al său, evreul Bernhard, pe care-i botezase: “Dar cînd lumina de aur a Evangheliei va străluci, cu adevărat, putem spera că multi evrei se vor converti cinstit si adevărat, fiind răpiti astfel de prezenta lui Hristos.” (De unde se vede că deja se profila la orizont conflictul cu evreii care se creştinau numai de formă şi care, mai târziu, l-au părăsit pe Luther şi l-au atacat cu virulenţă.) Tot lui îi scria, într-o altă scrisoare, sperând ca Bernhard să devină un misionar printre evrei.

În revista Weimar Briefwechsel, Luther scria, cam în aceeasi perioadă:

“Oricât ne-am lăuda pe noi însine, trebuie să recunoastem că suntem totusi păgâni, iar evreii sunt de acelasi sânge cu Hristos. Noi suntem departe si străini de El; ei sunt rudele Domnului, verii si fratii Lui… Ei apartin lui Hristos înainte de noi.”

În seria de articole intitulate “Convorbiri în jurul mesei”, Luther afirma cu brutalitate: “Dacă as fi evreu si aş vedea aceste capete pătrate (este vorba de papi, preoţi şi călugări) învăţând pe altii credinta crestină, aş vrea mai degrabă să devin porc decât creştin.”

Scrisorile lui Luther, ca si articolele de laudă a poporului evreu circulau printre fiii lui Israel din toate tările Europei, ajungând până în Palestina. Luther devenea tot mai mult un profet salvator al poporului ales. Actiunile lui de apărare a evreilor nu s-au limitat numai la articole si scrisori. Prin influenta pe care o avea asupra conducătorilor diferitelor landuri, el a determinat aparitia unor decrete de protejare a lor. Astfel, Filip von Hessen, protectorul său, a fost primul care a dat un asemenea decret de libertate pentru evrei în landul său, urmat, la scurtă vreme, de un decret asemănător dat de electorul de Brandemburg. În urma acestor decrete, Luther scrie din nou articole, prin care încearcă să-i convingă pe protejati să se crestineze: “Sper ca mulţi evrei să devină creştini înfocaţi, dacă sunt trataţi cu blândeţe şi pe baza Scripturii.”

Perioada care a urmat acestor încercări de convertiri, pe care Luther se amăgea să le creadă reale, a fost o perioadă de mari frământări pentru el. Pe de o parte, el voia să creadă cu toată puterea în promisiunile de creştinare pe care diferiţi rabini i le făceau, cu scopul de a obţine cât mai multe avantaje, pe de altă parte, vedea bine că aceste convertiri erau simple înşelătorii şi că reforma lui pe care, după părerea unor comentatori, o pornise la îndemnul rabinilor, ce îi promiseseră că se vor creştina, devenise punctul de atac al rabinatului, care socotea că violenţa argumentelor lui Luther, elocvenţa lui de tribun constituiau un pericol real pentru iudaism. Luther suferea, aşa cum suferea pentru toate. În ultimele lucrări publicate, în predici şi în convorbiri, înainte de a se întoarce împotriva celor pe care i-a lăudat atâta, Luther face o risipă disperată de argumente pentru a-i convinge să devină creştini cu adevărat. Le întinde mâna şi se foloseste de evreii creştinati pentru a-i convinge şi pe alţii să se creştineze, ştiind deja că aceştia îl trădau.

Unor rabini şi unor intelectuali evrei le-a oferit o serie de avantaje: doi dintre ei – Johannes Boschenstein şi Mattaeus Adrianus – au fost numiţi de el profesori de ebraică şi de Tora la Universitatea din Witemberg, dar a eşuat şi cu ei. Acestia vorbeau studenţilor împotriva creştinismului şi a reformei. Antonius Magarithe, care se botezase în 1522, preda ebraica în mai multe universităţi germane. Se pare că acest neofit a fost de bună credinţă. Nu ştim ce s-a întâmplat până la urmă cu el, dar ştim că a publicat două cărţi creştine pentru evrei, care însă nu au avut nici un efect, fiind anulate de rabinii prieteni şi protejaţi ai lui Luther. Reforma a cîştigat foarte puţini evrei. Luther face afirmaţia că doi rabini au renunţat la rătăcirile lor şi s-au botezat în faţa întregii universităti din Wiltemberg. Nu ne spune însă ce s-a întâmplat cu ei după aceea, dar evoluţia lui ulterioară ne face să credem că nici unul din acestia, aşa-zisi botezaţi, nu a rămas fidel noii credinţe.

Aşa cum Luther îi influenţase pe electorii protectori să-i apere pe evrei, pe care spera să-i convertească în mod real la luteranism, tot aşa, şi probabil tot prin influenţa lui Luther, atitudinea conducătorilor de landuri se schimbă. Johann Frederick, elector de Saxonia, dă primul decret de expulzare a evreilor. După reformă, Luther nu mai spune nimic în apărarea celor expulzati. Dimpotrivă, într-o scrisoare adresată rabinului Josel von Roshelm, pe care îl numeste ”bunul meu prieten”, el scrie: “Evreii au comis asemenea fapte, încât noi, creştinii, nu mai putem fi de partea lor.”

Nu ştim la ce fapte se referă Luther în această scrisoare. Holmio Armas Kustar Ensio, autorul cărtii “Martin Luther friend or foe of the Jews”, sugerează că ar fi vorba de o anumită propagandă fşcută de evrei, în special în Moravia, prin care căutau să-i convingă pe creştini că Mesia încă nu a venit, că Iisus este un mesia mincinos şi că legea veche încă nu a trecut. Concluzia era că evreii trebuie să conducă lumea până când adevăratul mesia va veni şi că numai cei trecuţi la mozaism vor fi mântuiţi. O serie de creştini au trecut la mozaism, s-au circumcis, mulţi dintre ei fiind din cei convertiţi de Luther la reformă, care au crezut în prietenii evrei ai acestuia. Se pare că aceasta l-ar fi mâniat pe reformator atât de tare, încât a scris o astfel de scrisoare dură. Este însă posibil să fi fost fapte mult mai grave, nu numai simpla propagandă iudaică.

Cert este că atitudinea lui Martin Luther, care a fost mereu un exagerat, se schimbă radical, acesta trecând pe poziţii opuse celei dinainte, devenind un vrăjmaş înverşunat al evreilor. Într-un articol antiiudaic din această perioadă, în care foloseşte un limbaj violent, dar nu din cele mai violente, aşa cum vom vedea mai tîrziu, el face apel la scrierile lui Nicolaus de Lyra (călugăr franciscan, 1270-1349, care a scris un comentariu urias la întreaga Biblie, în 50 de volume, intitulat Postillae Perpetuae in Universam Sanctam Scripturam) acuzându-i şi el pe Evrei de multe acte anticreştine şi antiumane, numindu-i “oameni fără Dumnezeu şi rasă arogantă”.

Rabinatul european nu se lasă intimidat şi-i răspunde lui Luther aproape în acelaşi stil, susţinând că a fost dovedită falsitatea creştinismului. Polemica aceasta dură şi foarte dură a continuat prin atacuri şi răspunsuri succesive. Luther folosind scrierile unor apologeţi creştini ca Nicolaus de Lyra, Burgo, Raymond Martin etc., constituie un volum de 136 pagini sub titlul “Despre evrei si minciunile lor”, în original “Von den Juden und Ihren Lugen”. După un an, cartea a apărut şi în traducere latină şi a stîrnit multă vîlvă. Pe de o parte, creştinii vedeau în cartea lui Luther confirmarea tuturor răutăţilor de care erau acuzaţi evreii, care aduseseră nenorocirea ţărilor europene, pe de alta, evreii vedeau în ea exprimarea unui antisemitism feroce şi nejustificat. Polemica durează mult, inflamează spiritele de ambele părţi, iar această conspiraţie a tăcerii care a domnit de-a lungul secolelor până astăzi mi se pare inexplicabilă, având în vedere extensiunea tulburărilor create la vremea respectivă.

Din nefericire, nu este aceasta singura crimă a oamenilor istoriei. Azi sunt sute de tratate secrete în care marile naţiuni hotărăsc destinele popoarelor, ţinând ascunse deciziile lor, chiar faţă de victimele acestor tratate. Numai că există o deosebire de natură între tăcerea legată de conflictul lui Luther cu evreii şi tratatele secrete.

Într-o succintă dare de seamă asupra continutului cărtii, mentionăm următoarele elemente: Luther spune că se aştepta ca evreii să devină tot mai buni, pe măsură ce el le descoperea creştinismul, dar ei se dovedesc a fi tot mai răi, încât convertirea lor se arată imposibilă. Neamul acesta se laudă că sunt rasă superioară, că descind din Avraam, Isaac şi Iacob, dar Iisus Hristos i-a numit “pui de viperă” şi, pentru creştini, mai bine ar fi ca ei să plece în Palestina, ţara lor veche şi să lase ţările europene să trăiască în pace. La un moment dat violenţa limbajului lui Luther merge atît de departe, încât cere să se dea foc sinagogilor, ca în focul lor Dumnezeu să vadă că noi (luteranii) nu putem admite adunările lor, sancţionate şi de Hristos, adunări în care se rostesc blasfemii la adresa Mântuitorului, chiar sub ochii creştinitor care ştiu, dar tac şi îngăduie.

Tinerii evrei să fie pusi la muncă, la topor si la lopată, asa cum lucrează si tinerii crestini, nu numai să speculeze şi să ia camătă, ca să înveţe şi ei că hrana se câştigă cu sudoarea frunţii, fiindcă Dumnezeu a blestemat, nu numai celelalte neamuri, ci şi pe evrei. (Cf. Fac. 3:19) Stilul lui Luther care, în ciuda violentelor de limbaj, este foarte convingător, faptul că el confirma pe date biblice blestemul căzut peste evrei, blestem pe care ei înşişi îl ceruseră atunci cînd l-au determinat pe Pilat să-l condamne pe Iisus la moarte, la care se adăugau toate faptele anticreştine ale comunităţii iudaice din Europa şi, mai ales, confirmarea indirectă a tuturor legendelor care circulau în acel timp despre crimele rituale împotriva creştinilor făcute de poporul lui Israel, au creat o mare faimă cărţii care, în decurs de un singur an -1453 – a cunoscut patru editii, ceea ce însemna, pentru epoca de început a tiparului, un lucru extraordinar. Câte cărţi astăzi, în condiţiile tehnice de care dispunem, cunosc patru ediţii într-un an?

În afară de acest volum, Luther mai publică încă două pamflete antisemite, cu acelasi caracter, dar mai puţin violente, în care, ca si în “Minciunile evreilor”, el afirma că nu are deloc intentia de a-i creştina pe acestia, ceea ce contrazice tot ce spusese mai înainte. Se pare că, în cele din urmă, Luther a renunţat în mod sincer la intenţia de a-i creştina, fie datorită eşecului total întâmpinat, fie că s-a convins că toate aceste crime, sau măcar parte din ele, de care creştinii îi acuzau pe evrei, erau adevărate.

Ceea ce este ciudat este faptul că Luther acuza catolicismul de antisemitism, el constituindu-se în apărătorul acestui popor prigonit. În clipa în care îsi schimbă atitudinea fată de acest neam, el constată că Biserica Romano-Catolică este vândută evreimii. Adevărul este că papa Paul al III-lea (1534-1549) a luat partea evreilor persecutaţi şi chiar a fondat la Roma o casă pentru adăpostirea evreilor convertiţi. La propunerea papei, astfel de case au apărut în multe orase si Evreii au putut găsi un refugiu împotriva persecuţiilor făcute de luterani, drept care, în prezent, ei se străduiesc să dărâme catolicismul din afară, şi din interior.

Comentatorii se întreabă ce a putut determina o schimbare atât de dramatică în atitudinea lui Luther faţă de poporul ales, după ce, multă vreme, el însuşi afirma că evreii sunt superiori creştinilor şi că noi trebuie să-i ridicăm ca pe un steag al lui Hristos. Amintesc numai fraza lui care afirma că, văzându-i pe papi şi pe călugări, ar prefera să devină porc decât creştin.

Unii cred că Luther avea o anumită instabilitate psihică şi că, asa cum s-a întors împotriva ţăranilor germani, care se răsculaseră pentru dreptate, sub influenta reformei lui, tot aşa s-a întors, fără motiv evident împotriva evreilor. Amintesc pe scurt că ţăranii au preluat libertatea creştină predicată de Luther şi au aplicat-o în plan social, în vestul şi în sudul Germaniei. Răscoala porneşte din munţii Pădurea Neagră, în 1524 şi se extinde în Svabia, Turingia şi Franconia.

Luther este atît de aprig pornit pe ţărani, încât scrie împotriva lor pamflete de o violentă incredibilă la un cleric, chiar dacă era un reformat. Citez din pamfletul lui intitulat “Contra bandelor ucigaşe şi jefuitoare ale ţăranilor”: “Arestaţi-i pe ţărani, spînzuraţi-i, treceţi-i prin ascuţişul sabiei, în secret şi în public. Nimic nu este mai veninos, mai vătămător, mai diabolic decît un răsculat. El este ca un cîine turbat: dacă nu-l ucizi, te ucide el şi, cu tine, o ţară întreagă.”

Luther a semănat vânt şi a cules furtună. El a uitat că era un răsculat împotriva unei ordini sacre. Acest pamflet nu a fost numai o izbucnire, ci reflexul unei convingeri pe care şi-a mărturisit-o în alte scrieri şi scrisori. Într-o epistolă particulară, adresată unui prieten, el spunea:

“Nu s-a văzut niciodată ceva mai mitocănesc decât această ticăloasă bandă de ţărani care au mâncat şi au chiuit pe săturate şi acum se simt puternici… măgarul trebuie bătut şi populaţia trebuie condusă cu forţa.” Nu mai insistăm asupra violenţelor lui Luther. Să continuăm căutarea unor eventuale motive ale schimbării lui de atitudine fată de evreii pe care, multă vreme, i-a socotit rasa superioară a lumii, i-a adulat şi i-a ajutat, pentru ca, peste câtiva ani, să-i declare duşmanii creştinilor si să-i trateze cu aceeasi ură cu care i-a tratat pe tăranii răsculati.

Unii autori afirmă că rabinatul ar fi încercat să-l otrăvească pe Luther şi că de aici a pornit toată ura lui împotriva lor. Se ştie că Luther era fricos de moarte, până la panica cea mai dezordonată şi nu-i ierta pe vrăjmaşi. Se temea de diavol, care îl chinuia şi încă se mai poate vedea pe peretele biroului lui de lucru urma cernelii din călimara cu care a aruncat în diavolul care îl deranja de la scrierile sale. Dacă acest zvon s-ar putea dovedi cât de cât, ar fi o explicaţie suficientă a violenţei lui împotriva evreilor. Dar nu există nici o dovadă, este o simplă afirmaţie, fără nici un substrat. De altfel, motivatia intrării lui în monahism a fost spaima care l-a cuprins când a fost surprins pe drum spre casă de o vijelie cu trăsnete şi fulgere. Atunci a strigat: “Sfântă Ana, dacă mă scapi cu viaţă, mă călugăresc!”.

Nici ipoteza că instabilitatea lui psihică l-ar fi întors împotriva poporului iudeu asa cum l-a întors împotriva tăranilor nu stă în picioare. Înainte de a se fi întors împotriva lor, ei i-a lăudat şi s-a umilit faţă de ei, punându-i în aceeasi umilintă pe toti creştinii. Împotriva tăranilor s-a întors fiindcă el era sustinut de nobili si nu era de acord cu o răscoală care lovea în protectorii săi. Nu a fost nimic similar în acţiunile evreilor faţă de el. Este evident că antisemitismul lui are rădăcini religioase şi nu rasiale. Mânia lui a pornit de la faptul că evreii nu i-au primit predica, nici a lui, nici a lui Hristos. Iisus nu a fost acceptat de evreime, profetul reformei nu a fost acceptat de rabini, care au lucrat pe toate căile împotriva lui. Dar nici acest fapt nu este suficient în explicarea mâniei lui bruşte, care trebuie să-si fi avut rădăcinile în altă parte. Pe catolici i-a urât de la început. ca orice rebel care îsi reneagă originea, dar mereu a fost fascinat de Roma. Până la sfârşitul vieţii, s-a rugat Maicii Domnului, pe care nu a renegat-o niciodată, aşa cum fac luteranii de azi şi i-a venerat pe sfinţi.

Ipoteza cea mai plauzibilă pare a fi aceea că evreii au speculat revolta lui împotriva indulgenţelor, cel mai serios motiv invocat de el, pe lângă coruptia Romei, în ruperea de Papalitate. În acest sens, se pare că ei l-au încurajat promiţându-i, prin rabinii şi intelectualii pe care-i cunoştea, că se vor creştina în masă, trecând la luteranism, dacă el se rupe de Vatican.

Numai astfel se explică brusca lui dragoste pentru evrei, aprecierile elogioase pe care le face la adresa lor si perseverenta sa în a adresa o parte a predicii sale, în mod special, fiilor lui Israel. Înşelarea asteptărilor sale, esecul rusinos al predicării printre evrei, combaterea acţiunilor lui de către rabinat şi lepădarea de Hristos a tuturor celor care se botezaseră, cu una sau două excepţii, dovedindu-se că toate convertirile au fost mincinoase şi ordonate de rabinat, explică ura lui vehementă şi limbajul violent care, de altfel, a primit o replică pe măsură şi la fel de violentă din partea rabinilor.

Dacă această ipoteză se adevereşte, dacă cea mai mare si mai larg acceptată reformă, care este a lui Luther, se dovedeste a nu fi nimic altceva decât acţiunea de distrugere a unităţii creştine, prin toate mijloacele, de către evrei, atunci ce am mai putea crede despre mormoni, iehovişti, baptişti, penticostali şi ceilalti care merg, în majoritatea lor spre fundamentalism, plasându-i pe evrei deasupra tuturor şi condiţionând toate de convertirea lor? Sau, dimpotrivă, o parte merg spre un liberalism total negând dumnezeirea lui Iisus, declarând Noul Testament o colecţie de legende puerile şi desfiinţând, în fapt, creştinismul aşa cum evreii au dorit dintotdeauna.

Aici stă cheia tuturor reformelor şi sectelor. Dacă Luther a fost marioneta evreilor, toate sectele sunt instrumente în mâna lor, chiar dacă unii reformatori au fost convinşi că fac bine şi urmaşii lor de asemenea. Dumnezeu va descoperi adevărul la vremea cuvenită.

de părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa