Cine este Horia-Roman Patapievici?

 La conducerea Institutului Cultural Român se află fiul unei fantome a NKVD

Despre Horia-Roman Patapievici s-a afirmat, mai mult sau mai puţin explicit, că ar avea niscaiva legături cu afacerile secrete ale unor servicii străine, ca activ şi totodată nociv agent de influenţă. In cele ce urmeaza va invitam sa cititi un reportaj realizat de Cotidianul:

O tradiţie a trădării
Avem, din păcate, şi o tradiţie a trădării, prin care unii s-au definit dintotdeauna. Este şi cazul familiei Patapievici, Dionis şi Odarca, un cuplu informativ creat de NKVD la începutul anilor ’40 în Cernăuţi şi infiltrat apoi în Secţia Gestapo-ului din Viena, de unde, în 1947-1948, a avut loc trimiterea în România. Nu am fi adus în atenţie acest caz dacă nu am fi fost martorii unui eveniment notabil pentru lumea informaţiilor secrete. Protestul, cu voie de la Serviciul Federal de Informaţii german (BND), al scriitoarei Herta Müller, faţă de protecţia pe care preşedintele ICR, Horia-Roman Patapievici, o acordă mai multor foşti şi actuali agenţi secreţi ai Securităţii şi ai altor Servicii Secrete – de aici sau de aiurea.

Furia Hertei Müller
De ce apare Herta Müller în disputa agenţilor secreţi protejaţi de Horia-Roman Patapievici? De ce o campanie amplă anti-Patapievici în mass-media externă de mare tiraj şi circulaţie, vizibil supervizată de anumite Servicii Secrete străine? Răspunsul cel mai la îndemînă este acela că scriitoarea dizidentă, protejată a BND pînă şi după plecarea din România, nu şi-a mai putut reţine indignarea faţă de nerecunoştinţa şi lipsa de loialitate, adică trădarea la care „noul caporal” s-a pretat, în cea mai bună tradiţie a familiei.

Traseul lui HRP
În anii 1993-1995, Horia-Roman Patapievici a fost dirijat de noii săi protectori să întreţină legături informative printre rămăşiţele emigraţiei legionare din Franţa şi R.F. Germania, unde se afla ca bursier. Ca ultimi reprezentanţi ai României autentice, membrii exilului românesc trebuiau studiaţi şi anihilaţi, la fel ca foştii deţinuţi politici în ţară, singurele foruri morale româneşti din afară şi, respectiv, dinăuntru. Locul lor trebuia ocupat de falşi dizidenţi anticomunişti, ceea ce s-a şi întîmplat. Ca atare, diverşi trepăduşi au fost direcţionaţi către emigraţia anticomunistă legionară. Patapievici junior, printre ei. Astfel a fost luat automat în studiu, documentare şi cultivare de „instituţiile culturale” ale Oficiului Federal pentru Apărarea Constituţiei (omologul SRI). Contactele şi, mai ales, contactările pe care le-a avut în Germania l-au făcut să ajungă, la întoarcerea din ţară, nici mai mult, nici mai puţin, decît director al Centrului de Studii Germane al Facultăţii de Filozofie de la Universitatea Bucureşti.

Rolul „căpitanului Soare”
Pe acest fond, s-a creat împrejurarea scandalului „căpitanului Soare”. Un superior de-al „căpitanului Soare”, care a supervizat operaţiunea, nu a ezitat să-l dea în primire pe ofiţerul SRI trimis pentru o banală cercetare şi să se folosească de acest prilej pentru a-l lansa pe Patapievici pe orbita-i deja desenată. Scandalul mediatic brodat sub pretextul inabilităţii „capitanului Soare” avea să-l scoată pe Horia-Roman Patapievici din anonimat, propulsîndu-l în atenţia opiniei publice. „Fiul lupului”, cum l-au numit jurnaliştii O. Zară şi Cătălin Antohe pe H.R. Patapievici, avea nevoie de crearea împrejurărilor care să-i permită preluarea şi continuarea tradiţiei familiei, a serviciilor ce nu pot fi specificate, începute de bunicul şi tatăl său, în favoarea „Mamei Rusia”, a măreţiei Sovietelor şi împotriva fiinţei naţional-statale a României.

Hop şi Virgil Măgureanu
Cu abilitatea-i caracteristică, Virgil Măgureanu l-a ajutat cu prisosinţă, exploatînd un fapt profesional banal, o investigaţie comună a „căpitanului Soare”, pe care presa însetată de sîngele Serviciilor Secrete a supradimensionat-o, creînd un fals persecutat, chipurile pentru atitudinea sa „anti-Iliescu”. De notorietate era, deja, că şi directorul SRI, Virgil Măgureanu, devenise un „anti-Iliescu”, căruia îi căuta înlocuitori. Ceea ce-i poate justifica gestul de „a scoate la rampă” încă un opozant cu oarecare lustru, adoptat de frăţia „Humanitas”, chiar dacă acesta, pe fond, avea ce avea cu România, nu cu Iliescu în special. Ascensiunea ulterioară, de rang ministerial, a lui H.R.P. în Colegiul CNSAS, examinată de specialişti în „intelligence”, apare ca o reuşită infiltrare a unei cîrtiţe într-o instituţie în care miza dosarelor Securităţii, referitoare la agenţii şi acţiunile Serviciilor Străine, a mobilizat ample resurse din partea acestora din urmă.

Cine şi cum a păzit documentele la CNSAS
Patapievici junior nu a moştenit, însă, calităţile intrinseci pe care ascendenţii săi le-au avut pentru operaţiuni speciale sub acoperire. El şi alţi camarazi au fost „prinşi cu mîţa în sac”, adică executînd tematici de scotocire şi extragere de informaţii şi documente din arhivele Securităţii, solicitate de Servicii Străine interesate în recuperarea memoriei acţiunilor lor trecute în România, dar şi în proiectarea altora. Este cunoscut că în misiunea sa de la CNSAS s-a aflat şi acoperirea, sau mai precis reconspirarea agenţilor dubli şi a informatorilor din rîndul „societăţii civile”, creată de Serviciile sovietice pentru a ocupa terenul public, după lovitura de stat din 1989. Inabilitatea sa l-a făcut, de altfel, să şi recunoască faptul că a avut cunoştinţă de cazul agentului-informator Antohi (şi nu numai al lui), faptă ce are consecinţe penale. Pedeapsa pentru acţiunea sa ignobilă a fost „o rotire”, respectiv promovarea ca preşedinte al ICR. Ascensiunea lui H.R. Patapievici, de la un mărunt ziarist la un aşa-zis protejat şi om de-al preşedintelui Traian Băsescu, are toate dimensiunile unei „afaceri de familie”, de sînge, şi devoalează întreaga reţea, întinsă ca o pînză de păianjen asupra României.

O secvenţă biografică, mare cît o biografie
Conform biografiei oficiale romanţate, tînărul Patapievici a fost descoperit şi apreciat de Virgil Ierunca si Monica Lovinescu, pe cînd scria la săptămînalul Uniunii Scriitorilor a lui Mircea Dinescu, „Contrapunct”, fiind prezentat de Vladimir Tismăneanu celor două „voci” ale Europei Libere drept „regalist”. Patapievici alege – cu profesionalism, am putea spune – o altă biografie, care dă bine: fiu de deţinut politic. Peste ani, el îşi mai aminteşte nişte detalii, într-un editorial din „Evenimentul Zilei”: „Tatăl meu a fost un refugiat din Cernăuţi”. Fugea de sovietici, explica Patapievici, împreună cu un văr din familia bunicii sale, Rozalia Smercianski. A ales Polonia, mai spune fiul, pentru că ştia că România va fi şi ea invadată. Patapievici junior ne dă de înţeles că este vorba de invadarea Bucovinei de Nord de către trupele Armatei Roşii, în urma Ultimatumului din 1940. Experienţa aceasta groaznică, dublată de anii de închisoare politică, se pare că l-a afectat teribil pe Patapievici senior: „Toată viaţa lui, tata a rămas îngrozit de ruşi”, spune fiul. A fost atît de oripilat, încît a refuzat să meargă într-o vizită la CAER, mai spune „fiul lupului paznic la oi”. Adevărul este însă cu totul altul. Oricît de ciudat ar părea, omul care astăzi conduce ICR, membru al Comisiei Tismăneanu pentru condamnarea regimului comunist, membru al Colegiului Noua Europă condus de Andrei Pleşu, al GDS, SAR, USR, Pen Club etc., considerat de o înaltă moralitate, este un mincinos profesionist. Pentru că, în realitate, tatăl său nu a fost nici refugiat din calea trupelor sovietice, nici fost deţinut politic al vreunui regim comunist. Ci un agent patentat al NKVD, care a beneficiat de avantaje necinstite toată viaţa sa. Pentru a nu rămîne doar pe tărîmul afirmaţiilor, în cele ce urmează vom prezenta cîteva dintre reperele operaţiunii de infiltrare-exfiltrare şi valorificare a agentului Dionis Patapievici, realizată, în principal, de Serviciile Secrete sovietice. Spunem în principal de cele sovietice fiindcă, ulterior, în operaţiune s-au interpus şi integrat şi alte Servicii de spionaj, îndeosebi pentru perioada în care Dionis Patapievici a acţionat în România, sub acoperirea de înalt funcţionar în aparatul central al Băncii Naţionale. „Lead”-ul informaţiilor cîndva secrete (au trecut cei 40 de ani!), sec exprimat, conchide: „Dionis Patapievici a fost exfiltrat din Austria, în anul l948, pentru a fi reinfiltrat în centrala BNR”.

Dionisie Patapievici
Ca în orice istorie de spionaj cu agenţi acoperiţi, numele, naţionalitatea şi cetăţenia acestora sînt învăluite în nebuloasele actelor de stare civilă, confecţionate pentru susţinerea legendelor prin care le este atribuită o nouă identitate. Astfel, Patapievici senior apare cînd Patapievici Dionisie sau Dionis, cînd Patapiewicz Denys, cînd Patapicovici. Naţionalitatea este incertă. Cea declarată era cea polonă, alţii spun că ucraineană, şi-i credem, dacă în familiile ucrainene din Basarabia copiii deveneau poligloţi, învăţînd 4 limbi străine, cu oarece greutăţi vorbind doar una, cea română. Diferenţele si inexactităţile de nume sînt foarte importante în materie de acte de stare civilă, fiind premeditat introduse în documente, atît pentru facilitarea acoperirii, cît şi în vederea derutei şi a îngreunării identificării certe a agenţilor ilegali. Din l948 şi pînă în l961, timp în care consilierii sovietici controlau toate mişcările şi acţiunile Administraţiei, Armatei, Internelor şi Securităţii, cazul Dionis Patapievici, criptonim „D. Pătraşcu”, fost membru al Gestapo-ului şi suspect de spionaj economic, nu a existat. Cariera în diversiune şi spionaj a lui D.P. a început la Cernăuţi, în anii liceului, cînd a fost remarcat de profesorii români ca „agent al provocărilor bolşevice, al cărui loc este dincolo de Nistru”. Într-o biografie, aflată în Arhiva Cadrelor fostei Bănci de Stat a Republicii Populare Române, Dionis P. menţionează că a fost „suspectat şi persecutat de organele statului fascist (român) pentru comportarea avută sub regimul sovietic”, fiind nevoit să se refugieze, în 1941, în Polonia (în Galiţia, regiune a Poloniei alipită Ucrainei, deci în URSS). Aşadar, nesuportînd regimul românesc antisovietic, a fugit din Basarabia în URSS. Nu din calea ruşilor, ci în braţele lor! Ulterior, e adevărat, drumurile aveau să-l poarte şi pe pămînturi stăpînite de cel de-al III-lea Reich. Perioada şederii în ţara Sovietelor a fost, după cum se va vedea, una de pregătiri speciale intense, în vederea infiltrării în Poliţia politică secretă a Reich-ului german (Gestapo). Prezentăm în continuare voltele agentului sovietic şi ale „fiului lupului”i.

Tradiţia trădării
În repetatele completări ale biografiei sale, solicitate pentru clarificarea necunoscutelor trecutului său, Dionis Patapievici, alias Denys Patapiewicz, alias Denis Patapicovici, criptonim „D. Pătraşcu”, tatăl lui Horia-Roman Patapievici, susţinea, pentru a-şi acoperi o parte din goluri, că ar fi fost concentrat în Germania, afirmaţie contrazisă ulterior de altele. În realitate, ascundea o altă parte întunecată a biografiei sale, încîrligată ca o zvastică pe fundul unui ponei. Referinţele unei prietene a primei sale soţii, decedată în 1951, cu care, după schema de ansamblu a cazului, pare a fi format un cuplu informativ NKVD-ist la Viena, spun cu totul altceva: „Cunosc pe tov. Patapievici Dionisie, soţul fostei mele colege de liceu, Drăgan Odarca, din 1939, toamna. Ucrainean (…) foarte duşmănos, neînţelegător. (…) La Viena, el a fost în serviciul Gestapo-ului (astea le ştiu de la ea), a cîştigat foarte bine, a jefuit o mulţime de lume şi şi-a însuşit o mulţime de lucruri. (…) În 1950, în urma unei discuţii cu el m-am supărat… Nu ne-am mai văzut… Am auzit că ea a murit… A decedat în urma unei grele suferinţe (amănunte mi-a povestit mama ei), datorită răutăţii şi neglijenţei lui. Nu-i dădea medicamente, începea să o bată, cînd spunea că are dureri nu o credea. Mama ei a venit după aceea în Bucureşti ca să îi crească pe copii (fiicele Lydia şi Elena). Mi-a povestit că de multe ori nu le dădea pensia alimentară şi bunica trebuia să dea lecţii de pian, ca să poată întreţine aceşti copii. Am auzit că s-a însurat, are din nou un copil şi pentru acest copil (Horia-Roman) aduce bunătăţile cele mai mari, iar pentru cele două fetiţe orfane nu vrea să dea nimic”. Dintr-o adnotare a inspectorului de personal Dobrescu, reţinem: „Patapievici Dionisie a fost interesat să moară (soţia) pentru a nu se descoperi ce-a făcut în Germania”. Într-adevăr, era singura persoană care putea deveni incomodă, dacă ar fi cedat permanentului stres al dedublării existenţiale. Ceea ce este posibil să se fi întîmplat… Legenda pusă în circulaţie, privind internarea din Germania, a fost infirmată într-o împrejurare chiar de D.P. Astfel, cu ocazia pregătirii în vederea obţinerii carnetului de conducător auto, a afirmat că nu are emoţii, deoarece a avut carnet de conducere în Germania (Austria – al III-lea Reich), unde a circulat, aproape tot timpul, pe mai multe tipuri de maşini. Deşi grijuliu în a indica numeroase persoane care să se poată referi la diferitele etape şi perioade ale vieţii şi activităţii sale, nici măcar accidental nu a menţionat vreun omdintre cei care ar fi putut cunoaşte aspecte negative compromiţătoare. În anii petrecuţi în Germania (Austria), D.P. s-a aflat, ca şi fiul său peste ani, în legătură cu legionari fugiţi din România după rebeliune. Pe de o parte, îi supraveghea din însărcinarea Gestapo-ului, iar pe de altă parte, tot ca şi fiul său, ulterior, şi a NKVD. După retragerea armatei germane din Austria şi încetarea activităţii Gestapo-ului, D.P. nu a fost epurat, asemenea altor camarazi, ci a fost preluat imediat, în Viena, ca „translator poliglot”, de Comandamentul Militar al Armatei Roşii. Concomitent, devine membru activ al Partidului Comunist din Austria, agitator ce atrage atenţia autorităţilor (vom vedea şi ce interes avea!) şi urmează în acelaşi timp cursurile Înaltei Şcoli pentru Comerţ Mondial. Aici îşi susţine licenţa, cu lucrarea apologetică „Banca de Stat şi sistemul bancar al URSS”, despre care afirma că a fost un act ştiinţific temerar, deoarece „a popularizat măreţele realizări sovietice într-o ţară burgheză”. De aici şi pînă la infiltrarea în inima secretelor Băncii de Stat a României nu mai are decît un pas… După epurarea aparatului poliţienesc austriac de către Serviciile de Informaţii Militare sovietice, D.P. a fost transferat la Poliţia din Viena. În anul 1948, potrivit afirmaţiilor sale, are neplăceri, simţindu-se supravegheat de autorităţi, deoarece era un militant prea activ al Partidului Comunist din Austria şi al Asociaţiei Austria-URSS. Drept urmare, se adresează Misiunii României şi Delegaţiei române pentru repatrieri, solicitînd efectuarea formalităţilor pentru stabilirea în România, unde a aflat că puterea sovietică a instaurat un regim democratic liber, în care se va putea manifesta şi afirma potrivit convingerilor sale. Afirmaţiile sale privind urmărirea şi persecutarea de către autorităţile austriece sînt perisabile. Era omul sovieticilor, iar influenţa lor era, în acel moment, indiscutabilă. Motive pentru a fi în atenţia autorităţilor existau: comportamentul avut ca membru al Gestapo-ului şi conspiraţiile uneltite de filiala vieneză a Kominternului, al cărui membru activ era, împotriva securităţii şi neutralităţii Austriei. În subsidiar, nu pot fi excluse unele abuzuri în rechiziţionarea de bunuri şi valori pentru uzul Armatei Roşii, care ar fi fost deturnate în alte scopuri, ceea ce ar fi determinat păgubiţii să se îndrepte împotriva funcţionarilor corupţi ai Administraţiei Militare Sovietice. Nu este lipsit de semnificaţii faptul că D.P., imediat ce a venit în Bucureşti, şi-a achiziţionat un apartament, singur pe etaj, la preţul de 100.000 lei, de la proprietarul Godel Ofner. Secţia financiară a evaluat apartamentul la 150.000 lei, iar ulterior, cînd au apărut suspiciuni cu privire la provenienţa banilor, l-a trecut pe numele fiicelor. Dionis Patapievici nu era cetăţean român. Pentru a obţine cetăţenia, invocă Legea nr. 162 din 29 mai 1947, care declară cetăţeni români pe toţi cei care, ei sau părinţii lor, au locuit în 1920 pe teritorii supuse jurisdicţiei Statului Român. Nu există dovada renunţării la cetăţenia sovietică. Este, însă, simptomatic cum cel care a renegat autoritatea Statului Român înţelege să uzeze tocmai de această autoritate, care după cum relatează unchiul său, avocatul Liubomir Patapievici, cu domiciliul în oraşul Agnita, „pentru tovarăşul Patapievici a adus numai zile negre, iar tatăl său, Leonida Patapievici, a fost chiar arestat pentru motivul de loialitate faţă de statul sovietic”. Este justificată întrebarea dacă ucraineano-polonezul D.P. a ales România în locul Ucrainei sau al Poloniei din anumite convingeri, ori s-a conformat unui ordin de misiune?

Viaţă de emigrant în România
Odată stabilit în România, cu mulţi bani şi bunuri de valoare – bijuterii, obiecte de artă, tablouri, blănuri, albume filatelice etc. – D.P. încearcă recunoaşterea apartenenţei politice pe baza carnetului de membru al Partidului Comunist din Austria, dorinţă ce nu i s-a împlinit. Pe baza unor recomandări din Austria, se prezintă profesorilor Mladenaltz şi Marin Lupu (Marcel Wolfowitz), primul – decan la Academia Comercială, celălalt – vicepreşedinte al Institutului de Studii Economice şi Planificare, dar şi al Băncii de Stat al Republicii Populare Române, fiind acceptat apoi ca asistent universitar. Lupu îl va angaja, concomitent, inspector, apoi şef de serviciu şi consilier la Banca de Stat. Marin Lupu va exploata poliglotismul lui D.P. în scrierea operei sale ştiinţifice (primul curs de istorie a economiei naţionale), dublîndu-i postul de asistent cu cel de bibliotecar documentarist. Potrivit criteriilor contrainformative ale Securităţii, D.P. ar fi trebuit preluat imediat după repatriere în procedurile de „debriefing”, pus sub o strictă supraveghere şi în carantină ideologică. Nimic din acestea. Consilierii sovietici şi protecţia nomenclaturiştilor kominternişti l-au exceptat de la reguli, dar nu şi de emoţii şi neplăceri. Serviciul de Cadre al Băncii de Stat, prin vigilenţa şi fermitatea unui anume Dobrescu (oare un ofiţer acoperit?), permanent suspicios, era parcă anume programat să verifice sistematic rezistenţa legendei de acoperire, solicitîndu-i suplimente de autobiografie, clarificări şi căutînd persoanele care să poată oferi referinţe credibile. Odată cu plecarea consilierilor sovietici din Ministerul Afacerilor Interne şi înlocuirea alogenilor din conducerea structurilor Securităţii, Dionis Patapievici a fost imediat inclus în verificări de contraspionaj şi clarificare a activităţii sale în cadrul Gestapo-ului din Viena. Ofiţerul de caz i-a fost student la Academia Comercială. Natura relaţiilor dintre ei şi ascendenţa profesorului asupra fostului student au influenţat imparţialitatea, obiectivitatea şi probitatea profesională a verificărilor, dar mai cu seamă a interpretării şi evaluării faptelor. Agenţii din categoria „ilegali în obiective” utilizau procedee fotografice pentru culegerea, fixarea şi prelucrarea informaţiilor, dar şi pentru realizarea legăturii impersonale. D.P. era un pasionat fotograf „amator”. El avea, la un moment dat, o familie compusă din 7 persoane. Cumulul iniţial de funcţii şi salarii nu mai exista. Soţia avea un salariu modest. El, cu prudenţă şi discreţie, era un rafinat şi deocheat petrecăreţ. În 1965 dispune de resurse pentru achiziţionarea unui autoturism Renault major 10. Deşi a avut posibilitatea unei promovări, a unei mai mari independenţe profesionale, cu salariu atractiv şi alte facilităţi, nu a acceptat să plece din Centrala Băncii de Stat. Pentru păstrarea locului de muncă şi a orizontului de acces la informaţiile vitale privind politicile monetare, fundamentarea balanţelor de venituri şi cheltuieli, planificarea circulaţiei monetare ş.a., împotriva felului său de a fi, D.P. evită orice situaţie care i-ar fi putut influenţa stabilitatea şi continuitatea profesională. Mai multe surse ale Contrainformaţiilor Economice din obiectivul „Banca de Stat” îi semnalează curiozitatea, curtoazia arătată secretarelor vicepreşedinţilor care manipulau documentele sensibile, vizitele frecvente la compartimente centralizatoare de informaţii secrete din Comitetul de Stat al Planificării şi ministerele economice, dar şi profunda sa interiorizare şi imposibilitatea descifrării adevăratelor sale trăiri. În evenimentele „contrarevoluţionare” din anul 1958, soldate cu arestarea ministrului de Finanţe Aurel Vijoli, D.P., ca şef al Serviciului Circulaţiei Monetare din Direcţia Planificării Economice a Băncii de Stat, a fost în tabăra celor care au înfierat imitarea de către ministrul Vijoli a metodelor burghezo-liberale titoiste. Nici nu se putea altfel din partea autorului lucrării propagandistice „Banca de Stat şi sistemul bancar al URSS”. D.P. nu lipsea din nici un colectiv care genera ori înmormînta probleme, dar consuma întotdeauna informaţii sensibile de primă mînă, chipurile pentru a pregăti marile decizii de politici bancare. Unii nu vedeau cu ochi buni omniprezenţa sa, dar întotdeauna se găsea cineva important care să spună că „este bine ca tov. Patapievici să facă parte din colectiv, deoarece este şi translatorul întotdeauna prezent la întîlnirile cu delegaţiile CAER şi din URSS”. Nici completările biografiei şi nici investigaţiile specializate nu au lămurit cum l-a urmat în străinătate prietena sa din primul an de facultate, Odarca Drăgan, cu care s-a căsătorit, probabil, la Viena. Analiştii de contraspionaj care au reevaluat cazul au remarcat similitudinea cu alte cazuri, ceea ce le-a oferit o ipoteză de lucru plauzibilă; un cuplu informativ. Deşi nu a rezistat, aparent din „cauze naturale”, scopul său a fost atins. A susţinut biografia şi a motivat acţiunile lui Dionis P. în periplul său de la Cernăuţi la Viena şi, ulterior, la Bucureşti, în inima secretelor bancare ale României.

Detalii dintr-o carieră de cercetat
Olga Drăgan, mama primei soţii, avea cunoştinţă de apartenenţa lui Dionis P. la o organizaţie naţionalistă ucraineană. Îi admirase puternicele sentimente şi idealuri naţionaliste şi-l dezavua pentru trădarea lor. Este un element deosebit de important. Naţionaliştii ucraineni erau vînaţi de către Departamentul Operaţiunilor Executive (lichidări fizice) în întreaga lume. D.P. să fi fost, oare, o „coadă de topor” NKVD? Olga Drăgan sesizase nu numai trădarea idealului naţionalist ucrainean, ci şi grija lui exagerată pentru păstrarea poziţiei profesionale în bancă. În fond, după cum chiar el a afirmat, „prin munca ce o duc, cunosc cele mai mari secrete ale economiei ţării într-un orizont strategic de 15-20 de ani, fiind, în fapt, unicul detonator al întregului volum de date secrete, în timp ce toţi ceilalţi înalţi funcţionari cunosc doar ceea ce priveşte departamentele lor. Dacă eu aş trăda, trădarea mea s-ar multiplica de cîteva ori cu coeficientul importanţei informaţiilor”. Totuşi, Dionis P. era permanent frămîntat şi nemulţumit. Se considera marginalizat politic, domeniu în care avea ambiţii, dar nu i s-a echivalat şi calitatea de membru de partid şi nici nu a fost primit în PMR, ulterior PCR. Era oarecum nedumerit de această neîncredere, cu atît mai mult cu cît de la Securitate primea anual avizul de acces la documente strict secrete de importanţă deosebită. El nu ştia, însă, că documentele puteau fi şi contrafăcute în scopuri de dezinformare/influenţare a spionajului statelor/băncilor interesate de informaţiile respective. După 7 ani, „double crosse”-ul din acţiunea de contraspionaj „D. Pătraşcu” a primit rezoluţia: „Închis cu menţinerea în evidenţă pasivă”. Se redeschide, însă, fila nouă a tradiţiilor familiei. Atacul deschis, chiar dacă repliat ulterior, al Hertei Müller la onorabilitatea şefului ICR, Horia-Roman Patapievici, poate fi, deopotrivă, o sancţiune pentru un act de trădare, dar şi o manevră de conspirare/deconspirare a legăturii cu vreun „institut cultural” afiliat pe lîngă un Serviciu de spionaj. În spionaj-contraspionaj, toate întîmplările şi faptele sînt ambivalente. Ceea ce este trădare pentru o parte este eroism în tabăra adversă. Că „Micul Führer de Buzău” nu poate fi decît într-o tabără adversă României – este loc comun. Istoria acestei întîmplări ne oferă suficiente elemente pentru a putea înţelege apetenţa lui Horia-Roman Patapievici de a-l imita în fizionomie, gesturi şi atitudini pe caporalul Adolf Hitler. Pentru apucăturile sale de călău al culturii române şi fecaloidizare a limbajului public, Horia-Roman Patapievici, demn descendent al unui gestapovist-enkavedist, merită numele de serviciu de „Micul Führer-Komisar” al culturii române. Odată cu devalizarea de către CNSAS a arhivelor Securităţii, atît BND, cît şi succesorii NKVD au reconsiderat cazul lui Dionis Patapievici şi au regîndit ceea ce rezervaseră fiului său. În firul de continuitate al tradiţiilor înaintaşului său, agentul sovietic cu 3 nume, Horia-Roman Patapievici, omul cu 3 fete, care aleargă pe urmele tatălui său cel puţin prin darul minciunii, se află doar la stadiul promiţătoarelor începuturi. Asta dacă nu se trezeşte la timp preşedintele onorific al ICR şi al României…

Sursa: Cotidianul

Comentariu: l’am avut pe hrp ca laborant la fizica la Politehnica in ’93. mi’a lasat o impresie foarte proasta. pe cat de bun si genial era profu’ de curs – retin doar ca il chema Popa – pe atat de catastrofa era hrp la laborator. i’am surprins pe cei doi discutand, intr-o pauza, despre bubulii’ lui Pavel Corut – aparuse cartea „quinta sparta”. hrp casca ochii si punea intrebari… si parea ca se pricepe la chestia asta. dupa doi ani l’am catalogat pe hrp ca fiind bubul 100% – prietenii stiu de ce!